ComenteazăDe la începutul invaziei ruse în Ucraina, aproximativ 10 milioane de civili au fugit din casele lor, potrivit celor mai recente date anunțate de ONU. Fie au ieșit din țară, fie au căutat zone în care obuzele încă nu picau din cer. Patru femei au vorbit pentru The New York Times despre călătoria lor. Sunt din Irpin, Mariupol, Bacha și Andriivka, localități distruse aproape complet de bombardamente.
Vika Kurilenko, mamă a trei copii în vârstă de 5, 10 și 20 de ani
- Vika și copiii ei au reușit să fugă din orașul Bucha, aflat la nord-vest de Kiev, după mai multe zile de bombardamente intense
Femeia, intervievată pe 12 martie, povestește cum a văzut primele explozii din oraș într-o dimineață în care își ducea fiica la stomatolog.
„Cerul începuse să bubuie și era un fum negru. A fost atât de ciudat. Era ca un vis. Mergeam la dentist să-i reparăm dintele și deodată apare acest fundal de nori mari și negri de fum la orizont și avioane de vânătoare. Imediat, au apărut aceste cozi uriașe de mașini și trafic intens”, povestește Vika, scenaristă pentru un post de televiziune.
La început, eram plini de speranță. Îmi amintesc că am stat lângă fereastră spălând vase și am văzut că patru tancuri cu steaguri ucrainene galbene și albastre au trecut pe strada noastră. Am plâns de bucurie, văzând că tancurile noastre erau acolo, protejându-ne.
„Clădirea noastră a fost lovită în cele din urmă de un obuz (…). Clădirea în sine nu s-a prăbușit, dar sistemul de alimentare cu apă a fost afectat. Nu era nici curent, nici apă, nici încălzire. În a patra zi, comunicarea telefonică a fost întreruptă. Ne era teamă să nu fim văzuți sau auziți. Am stins chiar și lumânările noaptea pentru ca rușii să nu ne vadă de la ferestre”, continuă jurnalista ucraineană.
Ea își amintește imaginea sumbră a orașului său, altădată plin de viață și luminat intens în timpul nopții.
„Încercam să prind semnal la telefonul mobil pe balcon. Și m-am uitat la orașul nostru – avem un oraș atât de plin de viață. Erau multe vitrine și lumini stradale și copaci, râuri, mașini care circulau peste tot. Dar când am deschis fereastra, parcă eram în mijlocul stepei, undeva fără lumină. Doar un cer atât de negru, de parcă ai fi undeva la marginea civilizației. Un fel de apocalipsă. În asta se transformase frumosul nostru oraș”, povestește ea.
După cinci zile, forțele ruse au preluat controlul în Bucha.
„Un sentiment constant de pericol și vinovăție că nu pot să-mi protejez copiii”
„Într-o noapte, o femeie a bătut la ușa noastră și, plângând, l-a implorat pe soțul meu să-i ajute soțul. Fusese rănit. A mers doar să se plimbe pe stradă pentru a-și da seama dacă familia lui ar putea pleca. Și un transportator blindat rus l-a împușcat, l-a împușcat în ambele coapse. Nu putea să meargă și încă zăcea acolo. (…) Un doctor locuiește în clădirea noastră. L-a bandajat. Dar nu avea medicamente. Nu au putut chema o ambulanță pentru că nu era niciuna. Sincer, nu știu nimic despre soarta lui”, își continuă ea relatarea.
Vika poveștește apoi că atunci a simțit că ea și familia ei trebuie să plece din oraș.
„Există doar acest sentiment constant de pericol. Și am avut un mare sentiment de vinovăție că nu îmi protejez copiii. M-am simțit o mamă groaznică deoarece copiii mei sunt în pericol și suferă. E frig și nu au ce să mănânce. Așa că am decis să plecăm. Trebuia să ajungem la Irpin. Exista un fel de transfer care ne putea ajuta să ajungem la Kiev. Pentru asta, a trebuit să traversăm acest parc. Și când am intrat în parc, a început un fel de nebunie. A fost un bombardament. Am căzut cu toții la pământ și ne-am acoperit capul. Peste tot în jurul nostru, era sticlă. Soțul meu a acoperit-o cu corpul lui pe fiica noastră cea mică”, spune Vika.
Podul din Irpin fusese distrus și la scurt timp au început din nou împușcăturile.
„De cealaltă parte, era un soldat, unul de-al nostru. A luat-o pe Marina, fiica mea cea mică. Ea a crezut că totul este un joc. Când a luat-o în brațe, a început să râdă”, își amintește femeia.
Daria Peshkova, 37 de ani, mamă a doi copii în vârstă de 8 și 14 ani
- Daria a reușit să fugă din orașul Mariupol, alături de copiii ei, în timp ce orașul era sub bombardamente
„Când a început, am sperat că totul se va termina destul de repede și nici măcar nu am împachetat nimic. Dar apoi au început bombardamentele și lumina și căldura s-au oprit. Era pe 28 februarie. Atunci am știut că va dura mult. Iar pe 2 martie, când s-a oprit apa și s-a întrerupt legătura telefonică, am înțeles în sfârșit că trebuie să încercăm să plecăm”, spune Daria.
Pe 5 martie, femeia, mamă a doi copii, alături de alți cunoscuți, s-a așezat la o coadă așteptând să fie evacuată din oraș printr-un coridor umanitar. Toți erau cu mașinile proprii și au decis să meargă mai departe deși bombardamentele continuau.
„Am trecut cu mașina prin vreo șase puncte de control. Toți erau ruși. (…) Dar atunci când am ajuns la al șaptelea, era un punct de control al Republicii Populare Donețk. Au spus că doar mașinile fără bărbați pot trece”, povestește ea.
Am așteptat cinci ore pe drum. A fost foarte frig. Nu am putut porni mașinile ca să ne încălzim pentru că nu aveam suficientă benzină. În convoiul nostru erau multe femei însărcinate, mulți copii, chiar și animale. Nu ne-au lăsat să trecem.
Daria Peshkova:
„La un moment dat, un lider al satului din apropiere a venit și s-a oferit să conducă întreaga coloană în sat ca să aștepte până dimineața. Au spus că vor încălzi școala, vor pune jos saltele și ne vor hrăni. Și apoi, localnicii ne-au luat pe toți în casele lor pentru a petrece noaptea.
La 8 dimineața, am realizat că din nou nu avem voie să trecem de punctul de control. Așa că un grup de recunoaștere format din patru bărbați s-a dus să găsească o altă intrare pe autostradă. S-au întors și au spus că au găsit o cale. Dar drumul era foarte periculos. Au spus că trebuie să ascundem copiii pentru a ne asigura că nu văd ce este afară, nu văd imaginile groaznice de acolo. (…) Am condus aproximativ o oră pe acest drum. Erau multe echipamente arse, tot felul de lucruri în flăcări. Erau militari morți și părți de cadavre”, continuă ea relatarea.
Femeia subliniază că toate acestea s-au întâmplat pe 5 martie, însă acum, situația este „catastrofală” la Mariupol, oamenii fac ceai cu apa din calorifere și conducte pentru a-și potoli setea.
„Nu mai există urmă de civilizație în Mariupol. Nu e nimic. Am supraviețuit, dar au mai rămas sute de mii de oameni care mor din cauza asta acum. Am lăsat cheile apartamentului prietenilor noștri pentru că mai aveam puțină apă acolo”, adaugă Daria Peshkova.
Adulții încearcă să dea apa mai întâi copiilor și apoi vârstnicilor. Ei doar își udă buzele. Nu este o exagerare. Asta se întâmplă. Și-au udat buzele ca să nu moară de sete. De asemenea, aproape că nu au mai rămas ferestre în case. Recent, la Mariupol au fost minus cinci grade. Oamenii îngheață de frig.
Daria Peshkova:
Aliona Zub-Zolotarova, 33 de ani, mama unui copil de 8 ani
- Aliona și băiatul ei au reușit să fugă din Irpin, oraș invadat de forțele ruse de unde evacuările se fac cu mare dificultate.
Tânăra povestește că atunci când a început totul, împreună cu soțul ei a primit trei familii la ei acasă, unde aveau provizii de cartofi la subsol. „Pregăteam mâncare pentru oameni, pentru apărarea teritorială, pentru armată, pentru spitale”, declară tânăra.
„În a opta zi, trupele ruse au început să ocupe în totalitate Bucha (orașul vecin – n.r.). Bărbații au ieșit pe stradă să se consulte și, după cinci minute, s-au întors și ne-au spus tuturor să împachetăm urgent lucrurile, pentru că trebuie să plecăm în acel moment. Și chiar atunci a început un bombardament foarte puternic. (…) Niciodată în viața mea nu am auzit așa ceva. Ne-am urcat cu toții în mașini și am plecat. Erau patru mașini. Prima a pornit imediat și nu am avut timp să o prindem pentru că bombardamentul a început să devină foarte puternic. Știi, nimeni nu așteaptă pe nimeni”, explică Alyona.
„Patru obuze ne-au lovit casa. Ardea și grădinița de la 800 de metri de noi”
Și continuă: „Ne-am întors și a fost liniște puțin, apoi am încercat din nou. Am ajuns la 100 de metri de casă și bombardamentul a început din nou, dar de data aceasta, nu ne-am întors. Au fost sunete groaznice de explozii. (…) Am mers pe drum în direcția Fastov. Ne-am rătăcit și aveam doar 20 de litri de benzină — era foarte puțin. Noaptea, cu greu am găsit un loc unde să stăm. Eram 13 persoane, dar oamenii ne-au primit. Ne-au adăpostitm, deși țineau acolo alte 10 persoane. (…) Ne-au dat pâine. Am petrecut două zile și o noapte cu ei”.
Mă gândesc la mine și la ce am făcut. Pur și simplu nu am avut lacrimi. Tot ce am făcut a fost să ne rugăm la nesfârșit să găsim benzină și să putem ajunge la Luțk. Cel mai groaznic moment a fost când am plecat din Irpin pentru că atunci au intrat rușii. Patru obuze ne-au lovit casa. Ardea și grădinița de la 800 de metri de noi.
Alyona Zub-Zolotarova:
Femeia povestește că prietenii ei care erau pe punctul să plece din oraș au fost uciși. „Trei persoane. Se îndreptau pe jos în direcția traseului de evacuare. Și au fost împușcați pe drum”, relatează ea, adăugând că forțele ruse nu le-au permis autobuzelor cu civili să treacă prin coridoarele de evacuare.
„Numai mașinile civile aveau voie să treacă. Oamenii au coborât din autobuze în fugă și s-au năpustit peste mașini și i-au rugat pe șoferi să-i ia. Prietenii mei au văzut asta. Și-au încărcat mașina cu 10 persoane. Au aruncat toate bunurile ca să încapă mai mulți oameni”, mai spune ea.
În cele din urmă, Alyona a ajuns în Polonia, unde a fost primită de o familie care îi oferă mâncare și un loc unde să stea în siguranță.
Este păcat să mă plâng. (…) Dar sunt foarte îngrijorată pentru oamenii care au rămas în Ucraina, care nu au mâncare, care sunt împușcați. Soțul meu a rămas la Kiev pentru a-și apăra dreptul de a trăi în țara lui. Trebuie să fim puternici de dragul lui. Mă rog tot timpul. Dar nu am dreptul să plâng.
Alyona Zub-Zolotarova:
Maria Nuzhna, 36 de ani, mamă a doi copii de 7 și 12 ani
- Maria locuia în satul satul Andriivka, aflat la o oră și jumătate de Kiev
Satul Mariei a fost ocupat de ruși la începutul lunii. Pe 15 martie, ea i-a povestit jurnalistei de la New York Times că forțele ruse au instalat un lansator de rachete Grad în ferma veche de lângă casa lor.
Salvele produc niște „zgomote foarte înfricoșătoare”, „rachetele zboară cu atâta forță, iar noaptea lasă în urmă niște dungi roșii. Sună ca o forță criminală”, explică ea.
„Tancurile treceau pe acolo. Acoperișul tremura constant. Vasele din dulap zăngăneau. Simțeam totul în picioare”, adaugă femeia.
„Prima dată, când soldații ruși au venit la noi, au spus că vor să verifice actele bărbaților și să vadă câți suntem în casă. Au spus că trebuie să legăm o cârpă albă pe poartă pentru a arăta că locuiesc oameni în această casă. Mama soțului meu nu i-a lăsat să intre”, spunându-le că avem copii.
Deodată, am auzit bubuituri. Pe stradă erau patru oameni din familia noastră. Și s-au tras patru focuri de armă. Bang, bang, bang, bang. Parcă mi-ar fi explodat inima. Copiii au început să țipe: „Unde e tata?” Am fugit afară, apoi am văzut că soțul meu, fratele meu și părinții soțului încă vorbeau, că sunt încă în viață.
Maria Nuzhna:
Maria relatează că soacra sa a fost cea care a vorbit cu soldații veniți la ușa lor, care erau din Daghestan și Buriatia.
„Nu erau ruși. Rușii sunt răi. Dar ei erau din rândul minorităților naționale. Soacra mea a spus: «Și noi am fost în Daghestan». Era foarte calmă”, a declarat femeia.
„Tancurile erau în curțile oamenilor”
Ea și familia ei au plecat din sat pe 10 martie.
„Soțul meu avea copiii în mașină. Eu am luat porcușorii de Guineea. Conduceam singură și plângeam. Tancurile erau în curțile oamenilor. Echipamente împrăștiate. O mașină era doar un morman de metal. O bicicletă a fost ruptă în două. Am văzut doi soldați în uniformă întinși cu fața în jos pe o parte a drumului. Eram îngrijorată că sunt ai noștri. Dar apoi am văzut că aveau uniforme verde închis și, cel mai probabil, erau ruși. Este atât de inuman.”
În cele din urmă, au reușit să ajungă într-un oraș din regiunea Ivano-Frankivsk, unde nu erau bombardamente. „Ne-am dus să cumpărăm niște haine și un ceainic. Am văzut oameni într-un centru comercial cumpărând flori și am auzit fragmente de conversație, pe cineva spunând că are o zi de naștere. Și în timp ce stăteam în mijlocul tuturor acestor lucruri, am avut senzația că sunt încă acolo, sub ocupație. Și că aici era o realitate paralelă, un vis. A fost un sentiment foarte ciudat”, i-a povestit femeia în lacrimi jurnalistei.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina, declanșat de Rusia