Un ritm care – gândind în exemplele lumii de azi – ar însemna un iad pentru orice mare jucător de fotbal dintr-o mare echipă a Ligii Campionilor. Un ritm ce nu contorizează freamătul nebun al sutelor de poezii scrise pe margini de mese şi drumuri, al tumultului cu care Poetul însufleţea zecile de mii de oameni, al puţinelor ore de somn furate scaunului autocarului cu care îşi străbătea patria. Patria lui, aşa cum spera el că va putea deveni. Spunea Păunescu în acele vremuri că pe cruce ar trebui să i se scrie: “El a iubit valorile”. Dar nici o cruce a lumii n-ar fi suficient de mare pentru a pomeni, nume după nume, mulţimea de valori umane pe care le-a creat, ajutat şi adunat sub aripa lui uriaşă.

Adrian Păunescu şi-a plănuit din timp sinuciderea. Chiar de atunci, când în visu-i olimpian despre binele ţării a crezut că Poetul va putea influenţa Liderul Comunist să ţină cârma corectă pentru drumul României. Şi când, prea aproape de Soarele puterii apropiindu-se, a fost azvârlit din tării, ca un alt Icar. “Are prea multă putere. Poporul îl iubeşte prea mult”, li s-a şoptit Ceauşeştilor, uimiţi, probabil ei înşişi, de forţa celui care ar fi trebuit să fie doar instrumentul disciplinat al propriei lor viziuni. L-am avut în ochi, de-aproape, de câteva ori.

O singură dată, însă, la începutul anilor ‘90, chiar în sufrageria casei părinţilor, unde poposise după drumul făcut alături de tatăl meu în Basarabia. “Boss”-ul, cum îi spuneau colaboratorii, mirosea a colb de maluri ce se doreau unite, pe-atunci, cu flori. Şi-a vorbă dulce ce-o împărtăşise ca o taină cu alţi fraţi întru românism, poetul Grigore Vieru şi neuitaţii trubaduri Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Şi-atunci, dincolo de privirea-i albastră, am simţit că Poetul e mistuit de dorul acelei sinucideri. Pentru România şi românii din sufletul lui. Pentru că, parafrazându-l pe Lucreţiu Pătrăşcanu, înainte de a fi om, se socotea român. Unul care a trăit masiv, a greşit şi a înălţat cu aceeaşi forţă de neînţeles, de necuprins de fiinţele normale ce suntem. Iar soarta, hâtră ca un oltean ce-ar fi dorit să transforme Jiul în Dunăre, i-a oferit o la fel de enormă ironie: omul al cărui tumult organic şi-al cărui spirit a năvălit peste toate malurile posibile a fost doborât de tot felul de insuficienţe ale trupului.

Dumnezeu să-l ierte pe omul Adrian Păunescu! Bine-ai venit în nemurire, Poet sinucigaş din dragoste de Românii ce nu vor fi nicicând!

 
 

Urmărește-ne pe Google News