ComenteazăCarantinați în propriile apartamente sau în centre speciale, unde de cele mai multe ori izolarea s-a transformat în drame colective, patriarhii slăbiți ai omenirii își revăd amintirile. Uneori, însă, ei ajung să le retrăiască.
Într-un mod misterios, COVID-19 a retezat timpul, până când nu mai știi ce e prezent și ce e trecut.
Am vizitat-o la Stockholm pe Gabriela Melinescu, poeta română stabilită în Suedia după despărțirea de Nichita Stănescu. La 77 de ani, Gabriela a ajuns să retrăiască prizonieratul pe care l-a cunoscut la 25 de ani. Ea este închisă, nu în casă cu cheia, ci într-un azil, și nu de către Nichita, iubitul gelos, ci de către un virus capricios și neîndurător ca un mare poet.
Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului.
Nichita Stănescu:
Într-un studio care se deschide printr-o fereastră cu vedere la parcul neînverzit, o femeie imobilizată într-un scaun cu rotile șoptește – „E frumos”. Ea privește prin geam, în contrasens cu lumina piezișă a Nordului. ”E frumos”.
E singurul lucru legat pe care îl rostește într-o vizită de câteva ore. În rest, doar răsuflă vocalele „a“ și „u“, care înseamnă „da“ și „nu“. „Gabriela, vrei cafea?“, o întreabă Silvia Luca, prietena ei. „(N)uu“, răspunde ea. „Gabriela, vrei struguri? (D)aa.
Suntem într-un azil de bătrâni dintr-o suburbie din sud-vestul Stockholmului. Icoanele se susțin pe pereți și, chiar la fereastra care bate înspre parc, șade oblic o fotografie veche, alb-negru.
În imaginea de la geam, o tânără superbă ține drăgăstos, de mână și pe după umeri, un bărbat masiv, brunet, cu o prezență atât de familiară nouă, tuturor. El are mâna în buzunar și e un pic absent, neschimbat chiar și după atâți ani, în lumina Nordului.
Privilegiat pentru că a dispărut, bărbatul din fotografie o privește pe ea, cum s-a transformat. O avem alături pe Gabriela Melinescu, 77 de ani, creatoarea feminină care a unit poezia română și suedeză modernă.
”Chagall al literaturii”
”A făcut parte din generația de aur de scriitori care a reînviat poezia ce murise în perioada stalinistă. Avea un farmec care l-a făcut pe Nichita să se îndrăgostească subit de ea. Pe lângă talent și frumusețe, avea o inteligență artistică ce a făcut-o să scrie cărți speciale“, spune Mircea Dinescu despre Gabriela Melinescu.
„A fost un Chagall al literaturii, stilul fiind considerat ușor suprarealist“, o caracteriza editura Albert Bonniers Förlag.
În cartea sa ”Scriitor în comunism”, Ștefan Agopian își amintește că ”îți tăia respirația când o vedeai prima oară”. Și tot el povestește că, gelos și posesiv, pe vremea când era împreună cu Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu o abuza pe tânăra poetă.
Ca să fie sigur că n-o va pierde, îi lua cheile și o încuia în casă, uitând să se întoarcă, câte o zi, două. Într-o zi, a pierdut-o. Era în 1970.
Ștefan Agopian despre relația lui Nichita cu Gabriela:
”Și tocmai să calce pe dânsa licheaua”
Gabriela Melinescu a fost singura femeie care l-a părăsit pe Nichita Stănescu.
Vedetă în lumea literară a epocii, Nichita era un scriitor consacrat când s-au cunoscut: el, la 31 de ani și ea, la 22. Marele scriitor a recunoscut, mai apoi, că el a purtat vina pentru finalul relației.
În amintirea Gabrielei, Nichita a scris o poezie, ”A mea”, despre care Agopian crede că este, și astăzi, ”una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura noastră”.
”Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândeste numai la mine,
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.
Ei i se face rău de singurătate
că stă și spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
și tocmai să calce pe dânsa licheaua.”
Răul de singurătate s-a întors în viața Gabrielei Melinescu, după o jumătate de secol.
Eșecul de a ne proteja bătrânii
Cu o idee națională aparte în pandemia COVID-19, Suedia este oferită drept model de societate care a ales să nu se închidă prin edicte. Regatul scandinav a adoptat principiul potrivit căruia „Individul are responsabilitatea să nu împrăştie boala”.
Dar, în același timp, țara a recunoscut că a înregistrat un eșec teribil în a-și proteja bătrânii. Închiși în centre speciale, la un standard care poate părea un vis în România, vârstnicii Suediei au devenit rapid victimele unui coșmar național, odată cu începutul epidemiei de coronavirus.
Jumătate dintre cele peste 3.000 de decese înregistrate în Suedia sunt ale oamenilor din centrele de bătrâni
Ce s-a întâmplat în casele de vârstnici de aici s-a întâmplat peste tot. Dar spiritul scandinav suferă, căci n-a putut stăvili un fenomen care a cutremurat și Europa, și SUA: sute de mii dintre cei afectați letal de COVID-19 sunt oamenii din centrele de bătrâni.
Într-un asemenea azil locuiește Gabriela Melinescu.
”Aceasta este ora de spital”
De un deceniu, Gabriela suferă de o formă de demență severă care a paralizat-o aproape complet. Fără să-și mai poată roti încheieturile fine ale mâinilor pentru a scrie, desena sau picta. Dar cu puterea de a te saluta, când o iei de mână, prin strângerea unui deget. Un stimul cald că ești acolo, ”fragili și necesari”, așa cum spunea un alt bătrân al lumii, Papa Francisc. Dincolo de noi, camera e goală.
„Aceasta este ora de spital
În care se salvează lumea doar prin frumuseţe
Se aduc statui cu forme strălucite
Și se aşază de văzut prin pieţe
Sunt fericită în această clipă
pentru că timpul se sfârșește mâine.
E o căldură liniștită. Parcă suflă
în pielea mea un fantomatic câine.
(Aceasta este ora de spital- Gabriela Melinescu, 1972)
Singura care o vizitează săptămânal pe scriitoare este Silvia Luca, tutorele ei și prietena care îi este alături de mai bine de 45 de ani, de când Gabriela a ajuns în Suedia. S-au cunoscut la un cerc de scriitori, unde Silvia – soprană la opera din Stockholm, ținea un recital.
”S-a luptat să nu ajungă într-un cărucior”
La azilul Attendo, din cartierul Fruangen, se ajunge printr-un parc. Ajungem în ultimele zile în care sunt permise vizitele. Guvernul a anunțat că centrele se închid.
În mâna dreaptă, Silvia ține o sacoșă unde are struguri pentru Gabriela. Un iepure aleargă prin iarba crudă. Aici veneau amândouă să dea de mâncare la rațele de pe lac când Gabriela era încă în putere. După, mergeau la o cofetărie din apropiere și mâncau câte o prăjitură.
Acum vizitele lor se desfășoară într-un spațiu închis, pe care Silvia îl mai deschide prin poveștile pe care i le amintește Gabrielei, despre ce-au trăit.
Silvia o ajută pe Gabriela. Scriitoarea stă cu capul plecat pe partea dreaptă, într-un scaun cu rotile. Sunt doi ani de când nu mai poate să meargă. Împreună, pătrundem în studioul amenajat cu un amestec de stil scandinav și brâncovenesc.
S-a luptat să nu ajungă într-un cărucior. Făcea pași în fiecare zi în cameră și pe coridor până când nu a mai putut.
Silvia explică:
În cazurile de demență avansată se instalează așa-numita apraxie, spune medicul psihiatru Vlad Stroescu. „Oamenii nu mai știu să facă niște lucruri. Nu se mai pot da jos din pat, nu mai pot merge, membrele se anchilozează“, explică doctorul.
Mâinile și picioarele Gabrielei sunt mai subțiri decât ale unui copil.
A fost singura poetă din generația anilor 70 care a debutat cu o carte fără compromisuri. Nimic despre patrie sau partid cum se obișnuia ca să poți pătrunde în presa cotidiană. Era o personalitate mult mai puternică decât s-a crezut. Mulți au tratat-o ca pe o imitatoare a lui Nichita, ceea ce nu este adevărat.
Ileana Mălăncioiu, scriitoare:
”Cea mai fericită din viața mea”
Într-un fel anume, efectul a fost unul invers. Nu Gabriela l-a imitat pe Nichita, ci Nichita a respirat, parțial, în ritmul Gabrielei. Chiar el a numit perioada trăită alături nu doar ”cea mai fericită din viața mea”, ci și cea mai productivă, ca scriitor.
Prietenii își amintesc că locuiau într-o mică mansardă, închiriată într-o casă de pe strada Grigore Alexandrescu, în aceeași curte unde a trăit familia traducătorului Aurel Covaci.
În acea vreme de conviețuire, Nichita Stănescu a scris volumele 11 elegii, Oul și Sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele și În dulcele stil clasic, ține socoteala gloriei și a prieteniei scriitorul Ștefan Agopian.
“Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului“, îi spunea Nichita Stănescu prietenului său Mircea Gociman, citat de Adevărul.
În încăperea cu vedere la parcul Langpro, Silvia nu știe dacă Gabriela o mai recunoaște.
Nu știm cât de conștient este un om cu demență. Este o mare taină.
Psihiatrul Vlad Stroescu:
După aproape jumătate de secol de prietenie, Silvia e recunoscătoare că Gabriela măcar îi zâmbește dacă îi spune pe nume de mai multe ori. „Are nevoie de oameni. Eu o simt că se bucură de fiecare dată când o vizitez“.
La geam e fotografia cu Gabriela Melinescu tânără, tot de acum o jumătate de secol. În ea, îl cuprinde iubitor, cu ambele mâini, pe bărbatul înalt, masiv, parcă detașat.
Figura și atitudinea lui sunt cunoscute nouă, românilor. Când te apropii însă, confuzia se dezvăluie. Nu e Nichita Stănescu, e René Coeckelberghs, bărbatul cu care Gabriela a plecat în Suedia ca să fie liberă, să iasă din camerele unde o încuiaseră iubirea, prestigiul și abuzul lui Nichita.
Continuarea: “Ea era altfel”. Teama de spionii Securității, concertele de orgă și liniștea poetei Gabriela Melinescu