În ultimul deceniu, despre salvarea Văii Jiului s-a vorbit mult, dar s-au făcut foarte puține lucruri. Mineritul moare încet, protestele în subteran vizează doar salarii compensatorii și alte drepturi bănești după disponibilizări.
Șomajul a crescut, ba chiar s-a triplat la un moment dat. În unele orașe din Vale trăiau, într-o perioadă, mai mulți șomeri decât angajați. Apoi, șomajul a început să scadă, pentru că oamenii au plecat. La muncă în alte județe sau în străinătate. Au rămas minerii pensionari și rudele lor să populeze vechile colonii muncitorești.
Înainte de 1989, în Valea Jiului trăiau peste 50.000 de mineri. Acum, mai sunt în jur de 3.000, care lucrează în cele patru mine rămase deschise din 24.
Peisajul montan, scheletele clădirilor de mină, blocurile și casele în ruină se îmbină într-un tablou de o frumusețe stranie. Totul e amestecat cu negru, începând de la iarba arsă și blana animalelor până la tencuiala zidurilor și chipurile oamenilor. Până și cerul poartă pecetea nostalgică a prafului de cărbune.