Generaţia Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, exterminată în lagărele comuniste. Au devenit „dușmani ai poporului” în regimul impus de Moscova

Cei mai mulți dintre foștii demnitari au ajuns în gulagul de la Sighet 

Cei mai importanți erau Iuliu Maniu, cardinalul Iuliu Hossu, Ion Mihalache sau Silviu Dragomir. Toți au activat, după momentul istoric de la 1 Decembrie 1918, în partidele istorice românești și au devenit, după preluarea puterii de către comuniști, „dușmani ai poporului”. 

Au fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare. Mulți au decedat în închisori, iar cei care au scăpat au fost urmăriți și persecutați tot restul vieții. Povestea vieții și destinul tragic al acestora a fost cuprinsă și relatată pe larg inclusiv în raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, realizat în anul 2006.

„Supravieţuitorii Sighetului amintesc trei elemente principale care defineau viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având drept scop lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. 

Recomandări

Teroare și rusificare, pilonii administrației Moscovei din regiunile ocupate. Oficial ucrainean: „Refuzul de a lua pașaportul rusesc poate duce la pierderea proprietății sau chiar la deportare” INTERVIU

Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar sau cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, deţinuţii aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar ajunşi şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior”, spune istoricul Andreea Dobeș, în lucrarea „Ultimii ani din viața lui Iuliu Maniu”.

Cum au aflat americanii de moartea lui Iuliu Maniu

Unul dintre liderii generației Unirii a fost Iuliu Maniu, organizator şi participant la Marea Adunare de la Alba Iulia. A fost apoi ales preşedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (din 1926), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928-1930). 

Recomandări

Toate măsurile care intră în vigoare la nivelul României începând cu 1 ianuarie 2025

Între 1938 şi 1944, s-a manifestat ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. A jucat un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul Cabinet Sănătescu. După preluarea puterii de către comunişti la 6 martie 1945, aceştia şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comunizării României.

În iulie 1947, partidul a fost scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. În vârstă de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Este întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951 la Sighet. Aici avea să moară la 5 februarie 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă. 

Recomandări

Sinteza condamnărilor din 2024: doar cinci cauze de mare corupție rezolvate. Inculpații VIP care au ajuns deja la închisoare sau se pregătesc

În cazul deţinuţilor decedaţi în Penitenciarul Sighet Principal în intervalul 6 mai 1950 – 6 februarie 1955 nu s-au întocmit acte de moarte, operaţiunea realizându-se abia în vara anului 1957, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi. La fel s-a întâmplat și în cazul lui Iuliu Maniu, actul său de moarte a fost întocmit retroactiv, la 20 iulie 1957, iar la cauza morții se menționează sec: „Insuficiență circulatorie, miocardită cronică”. 

„Maniu suferea mai presus de orice de foame. I se da 250 grame de pâine pe zi. La prânz şi seara, el primea raţiunea reglementară, adică o farfurie umplută de cele mai multe ori cu o fiertură de orz. Maniu nu mânca decât pâinea şi nu se împiedica să nu o devore de îndată ce primea. Din timp în timp, i se da câţiva cartofi fierţi şi o ceaşcă de cafea, mai bine zis de orz prăjit. Nu era deci surprinzător că Maniu o ducea din ce în ce mai prost. Chiar şi medicul care avea misiunea de a-l îngriji nu voia niciodată să-i dea medicamentele care l-ar fi uşurat. După a treia lună pe care am petrecut-o aproape de el, Maniu a devenit foarte slab. Am fost atunci cu toţii înlăturaţi din camera lui. Până la urmă, în aprilie (februarie) 1953, el a fost lăsat singur şi a murit fără ca vreun prieten, nici măcar un gardian, să stea alături de el”, susținea fruntașul țărănist Asra Berkovitz.

La 21 octombrie 1955, cotidianul „The New York Times” a publicat o ştire referitoare la decesul lui Iuliu Maniu în închisorile României comuniste. Cu două zile înainte, autorităţile de la Bucureşti au confirmat ştirea într-o manieră originală. Fostul premier Gheorghe Tătărescu a fost autorizat să acorde un interviu jurnalistului Jack Raymond, corespondentul la Belgrad al ziarului american, în care să amintească despre moartea în timpul detenţiei a lui Constantin (Dinu) Brătianu şi Iuliu Maniu. În 4 noiembrie 1955, prin intermediul unui comunicat, Departamentul de Stat deplângea moartea venerabilului om politic român:

„Iuliu Maniu a luptat cu mult curaj împotriva forţelor reacţionare şi tiranice din ţara sa în tot timpul lungii sale cariere politice. Ca apărător al libertăţilor individuale şi campion al cauzei ţăranilor români, pe care i-a reprezentat pentru mulţi ani, Iuliu Maniu a câştigat devotamentul celor care l-au urmat, iar admiraţia şi respectul [oamenilor] l-au însoţit permanent. Moartea sa întristează nu doar pe cetăţenii şi popoarele Europei de Est, ci pe toţi prietenii democraţiei din întreaga lume”.

Iuliu Hossu, ostracizat de comuniști, beatificat de Papa Francisc

Un alt erou al Marii Unirii a fost Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, cel care a și citit, la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, „Proclamaţia de Unire cu Ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand, la Bucureşti. A fost și senator de drept în Parlamentul României. 

După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de horthyşti, protestând în numeroase rânduri față de represiunea la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, a rămas închis timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970 la spitalul Colentina din Bucureşti. 

În data de 19 martie 2019, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora. Papa a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

Silviu Dragomir, urmărit până la moarte de Securitate

Silviu Dragomir a fost un istoric, secretar al Marii Adunări de la Alba Iulia, profesor la Universitatea din Cluj, membru titular al Academiei Române, fost ministru de stat, apoi ministru al minorităţilor. Este autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre ţările române în epoca medievală, despre revoluţia de la 1848 din Transilvania, precum şi al monografiei conducătorului acesteia, Avram Iancu. Arestat la 1 iulie 1949, a fost internat la Sighet în mai 1950 pe timp de 24 luni, detenţia fiindu-i „justificată” abia peste un an, în 1951. În 1953, prin decizie a  M.A.I. pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni. Eliberat în 1955, a trăit sub strictă observație la Cluj, până la moartea sa, în 1962. 

Istoricul Ion Nistor, închis la Sighet

Ion Nistor, istoric şi militant unionist bucovinean, a fost membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii. 

A fost profesor la Universităţile din Viena şi Cernăuţi, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor universitar la Bucureşti, membru al Academiei Române, director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi, în final, al Cultelor şi Artelor. 

Arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, pedeapsă majorată în anul următor cu 60 luni. A fost eliberat la 5 iulie 1955 și a murit în 1962, în tot acest timp fiind sub atenta supraveghere a Securității.

„În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la ușă. Am sărit din pat și ajungând la ușă am întrebat: «Cine bate?» Mi s-a răspuns: «Poliția». Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în cameră. Nevastă-mea, îngrozită, înlemnise lângă patul meu. Unul din agenții politici îmi prezintă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliției pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat și să-i urmez. Am urmat somațiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soția mea și de la nepoți, care priveau cu groază ridicare mea. Doi dintre agenți mă luară între ei și mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înțeles și să nu strig. Ieșind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aștepta o mașină. Am fost împins în mașină și așezat între cei doi agenți, dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii. Am scos batista din buzunar și m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc”, a relatat istoricul în lucrarea „Date autobiografice. Amintiri din închisoare”.

Acesta a completat că odată ce a ajuns la Ministerul de Interne i-au fost puși ochelari negri. „La intrare mi-au pus ochelari negri, ca să nu văd nimic, până ce am fost introdus într-un birou. Acolo mi-au scos ochelarii de la ochi şi am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenţii ce mă însoţiseră, după care aceştia vorbiră la telefon cu agenţii rămaşi în locuinţa mea pentru percheziţie. Rămas singur cu comisarul, acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându-se într-un registru pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva şi mă somă să depun pe masă portmoneul ce-l aveam la mine, inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte. Dar eu nu aveam nimic la mine; mi-a mai ordonat să-mi desfac cravata şi şireturile de la pantofi, pe care le-a luat în seamă şi le-a trecut în registrul din faţa sa. După mine, apărură în sală, după scurte intervale, toţi foştii miniştri şi subsecretarii [de stat] din guvernele burgheze care se aflau în Bucureşti, aşa că odată ce se făcu ziuă sala era plină de deţinuţi. Îi cunoşteam pe toţi, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alăturea se găsea o a doua sală plină de foşti înalţi demnitari militari şi administrativi”, mai susținea marele istoric.

Ion Mihalache, decedat la 81 de ani în temnița de la Râmnicu Sărat

Un alt mare român susținător al Marii Uniri de la Alba Iulia a fost Ion Mihalache. Combatant în Primul Război Mondial, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”. La 1 septembrie 1917, Ion Mihalache a fost înaintat, în mod excepțional, la gradul de căpitan în rezervă, iar după semnarea armistițiului între armata română și forțele inamice a fost pus la dispoziția Ministerului Cultelor și Instrucțiunilor Publice, care l-a trimis peste Prut, cu misiunea de a face propagandă unionistă în satele basarabene. 

Învăţătorul Ion Mihalache înfiinţează după Unire Partidul Ţărănesc, care prin fuziunea cu Partidul Naţional din Transilvania formează în 1926 Partidul Naţional Ţărănesc. Mihalache participă în guvernele din anii 1928-1933 ca ministru al agriculturii şi ministru de interne. 

Împreună cu Iuliu Maniu se opune dictaturii regale şi Frontului Renaşterii Naţionale, când PNŢ este dizolvat. După război se opune sovietizării ţării, fiind arestat în iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, şi condamnat în noiembrie la muncă silnică pe viaţă. După regimul exterminator din penitenciarele Galaţi şi Sighet este transferat în 1955 în arestul Ministerului de Interne, unde refuză orice fel de înțelegere cu anchetatorii. Transferat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, moare, la 5 martie 1963, după 16 ani de detenţie, la vârsta de 81 de ani.

Înscenarea de la Tămădău sau „Afacerea Tămădău” a fost un incident petrecut la 14 iulie 1947. Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a fugi în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe fugari și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga acțiune a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. 

Ca urmare a „înscenării” a fost organizat un proces-spectacol, după modelul sovietic, în care liderii național-țărăniști au fost judecați și condamnați la închisoare, pe perioade lungi. În mod normal, pentru încercarea ilegală de părăsire a țării pedepsele erau între 3 și 6 luni. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-a numărat și Iuliu Maniu.

Pantelimon Halippa, basarabeanul unionist condamnat și în Rusia, și în România

Pantelimon Halippa a fost un publicist şi om politic, vicepreşedinte şi preşedinte al Sfatului Ţării de la Chişinău, promotor al Unirii cu România, ministru al Basarabiei în mai multe guverne de după 1918, ministru al Lucrărilor Publice, al Comunicaţiilor, al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, senator şi deputat (1918-1934). 

Arestat în 1950 şi întemniţat la Sighet fără a fi judecat, a fost predat în 1952 autorităţilor sovietice, care l-au condamnat la 25 ani muncă silnică. După eliberare a notat despre anii petrecuţi în gulagul sovietic: „Norocul meu a fost că Stalin a murit şi eu am fost readus în ţară, după 3 ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deţinuţi, căci am condus în exilul meu serviciul sanitar din 11 lagăre, curăţându-le de murdărie, infecţii şi insecte, şi organizând ore de petreceri intelectuale: citire comună, coruri, redactarea gazetei de perete, adunare de folclor şi altele”. În țară a fost închis la penitenciarul Aiud până în 1957. A murit la 30 aprilie 1979, în București. 

Ilie Lazăr, trimis în lagăr de Carol al II-lea și Antonescu, apoi în închisoare de comuniști

Ilie Lazăr, doctor în Drept al Universităţii din Cluj, a organizat împreună cu alţi fruntaşi români administraţia românească în comitatul Maramureş, Gărzile Naţionale şi a reprezentat Maramureşul la Marea Adunare de la Alba Iulia. 

După 1918, a fost deputat, membru în delegaţia permanentă a Partidului Naţional Ţărănesc, organizator al gărzilor ţărăneşti „Iuliu Maniu”, şef al organizaţiilor muncitoreşti centrale. În timpul dictaturii carliste a fost internat în lagărul de la Turnu (Vâlcea), iar în timpul celei antonesciene – la Târgu Jiu. 

Arestat în timpul Guvernului Groza la 27 mai 1946, a fost condamnat la 7 luni închisoare corecţională, pentru „omisiunea denunţării complotului”, în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”, fiind eliberat condiţionat la 8 decembrie 1946. 

Implicat și el în „înscenarea de la Tămădău”, este arestat a doua oară, la 14 iulie 1947. Anchetat la Ministerul de Interne, a refuzat orice cooperare cu securiștii comuniști. A fost condamnat la 12 ani temniţă grea, în procesul conducătorilor Partidul Naţional Ţărănesc, pentru „complot în scop de trădare” (noiembrie 1947). Încarcerat la Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava, a fost eliberat abia la 9 mai 1964. După eliberare a trăit la Cluj, unde a murit în 1976.

Ion Fluieraș, social-democratul arestat pentru „crimă de înaltă trădare

Ion Flueraş s-a remarcat ca lider al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) și preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1926-1938). A fost reţinut timp de 3 luni, în 1945, de către autorităţile comuniste pe motiv că a răspândit „manifeste interzise”. A fost arestat din nou  în iunie 1948 şi condamnat la 15 ani temniţă grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A murit în închisoarea Gherla la 7 iunie 1953.

Aurel Vlad, pedeapsă majorată după moarte

Aurel Vlad a fost și el un mare promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Naţional Român şi apoi fondator şi fruntaş P.N.Ţ., ministru al finanţelor, ulterior al cultelor şi artelor. 

După Marea Unire, a avut ca misiune eliminarea monedei străine de pe teritoriul Ardealului și unificarea monetară cu Vechiul Regat. În anii care au urmat, a fost numit ministru al finanțelor și ministru al industriei și comerțului în guvernările țărăniste. Arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la 75 ani, a fost internat fără forme legale la Penitenciarul Sighet, unde a murit la 2 iulie 1953. Pedeapsa administrativă i-a fost majorată după moarte, în 6 august 1953, cu 60 de luni.

Sever Bocu, participant la tratativele de la Paris, trimis în pușcărie de bolșevici

Om politic şi ziarist, bănăţeanul Sever Bocu, cu studii la Academia Comercială din Viena şi Hautes Études din Paris, a fost unul dintre promotorii activismului politic în susţinerea cauzei naţionale în Banat. În perioada Primului Război Mondial s-a ocupat de organizarea detaşamentelor de voluntari pentru a lupta împotriva Imperiului austro-ungar. A luat parte, la Paris, la tratativele care au premers Conferinţa de Pace, aducând argumente de ordin politic, social, etnic, demografic în favoarea unirii Banatului istoric cu România. 

Din 1921 este deputat în Parlamentul României din partea PNR; unul din fruntaşii PNŢ din Banat în perioada interbelică. La alegerile din noiembrie 1946 devine singurul deputat al PNŢ din judeţul Timiş-Torontal, dar va refuza să participe la lucrările Parlamentului în semn de protest faţă de falsificarea scrutinului. Este arestat, tot în noaptea de 5/6 mai 1950 şi încarcerat la Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951. Certificatul său de deces a fost emis abia la 20 iulie 1957.

Ghiță Popp, domiciliu obligatoriu în Bărăgan

Ghiţă Popp, om politic şi publicist transilvănean, cu studii de Drept la Viena şi Budapesta, a fost condamnat, în 1915, la muncă de Curtea Marţială din Cluj pentru că a cerut guvernului de la Bucureşti intrarea în război pentru eliberarea Transilvaniei şi Banatului. 

Se înrolează în armata română şi contribuie la formarea regimentelor de voluntari români dintre prizonierii armatei austro-ungare aflaţi în Rusia. Participant cu drept de vot la Marea Adunare de la Alba Iulia. A fost trimis de Consiliul Dirigent la Paris, ca ziarist, pe lângă misiunea română de la Conferinţa de Pace. Deputat în Parlamentul României în perioada interbelică, este apoi delegat în august – septembrie 1944 la Moscova, în Comisia de Armistiţiu. A fost condamnat în ianuarie 1948 la 10 ani de închisoare pentru „insurecţie armată”. După ce a executat pedeapsa a fost dus pentru alţi 5 ani în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, în Bărăgan.

Pedagogul Onisifor Ghibu, doi ani de temniță

Un alt militant pentru Unire a fost Onisifor Ghibu, pedagog, doctor în filosofie şi pedagogie la Jena, demnitar în Consiliul Dirigent, profesor la Universitatea din Cluj, unul dintre fondatorii şcolii de pedagogie româneşti. După o primă arestare în 1945, este ridicat de Securitate la 10 decembrie 1956 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru că „a întreprins acţiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958 și a mai trăit până în 1972.

Teologul Zenovie Pâclişanu, decedat în arestul Ministerului de Interne

Teologul greco-catolic Zenovie Pâclişanu a îndeplinit funcția de secretar al Marii Adunări Naţionale, membru al Comisiei de încheiere a Concordatului cu Vaticanul, consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru problemele Ardealului, membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. 

A fost arestat la 6 decembrie 1949, fiind învinuit că oficia slujbe clandestine în rit greco-catolic. Încarcerat la Jilava, la 6 iulie 1950 a fost transferat la penitenciarul Sighet cu menţiunea „a se încarcera împreună cu preoţii”. 

Eliberat în 1953, a fost arestat din nou în aprilie 1957 pentru „legături cu străinătatea”. A fost condamnat la 12 ani temniţă grea şi 6 ani degradare civică pentru „crimă de înaltă trădare” şi la 8 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională pentru „uneltire contra ordinei sociale”. La 26 octombrie 1957 a fost înaintat recursul, însă a decedat cinci zile mai târziu în arestul Ministerului de Interne. Avea 71 de ani.

Emil Hațieganu, condamnat pentru sabotaj

Emil Haţieganu, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, fruntaş al Partidului Naţional Român şi apoi al P.N.Ţ., ministru al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale, apoi ministru de stat, reprezentând Transilvania, în guvernele naţional-ţărăniste, a fost arestat pentru „activitate P.N.Ţ.” La 6 noiembrie 1948 și condamnat la 3 ani închisoare pentru „sabotaj”. În 1955 a fost eliberat și a decedat la Cluj, la 9 mai 1959.

Socialistul Iosif Jumanca, decedat la Gherla

Iosif Jumanca a  jucat și el un rol important la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. În numele socialiștilor români a susținut de la tribuna Adunării Naționale de la Alba Iulia un discurs militant pe unirea provinciilor românești la 1 decembrie 1918. La insistențele sale și a celorlalți social-democrați, în Proclamația de Unire de la Alba Iulia s-a hotărât introducerea votului universal și acordarea mai multor drepturi pentru muncitorii industriali. 

În 1921 s-a pronunţat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaţionala a III-a. A fost arestat de autoritățile comuniste în 1949 și condamnat la un an și două luni pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinei sociale”. Din cauza terorii pe care a îndurat-o în închisoare, a decedat la penitenciarul Gherla, în 26 iunie 1949.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Fotografii: Arhivele Naționale / Memorial Sighet

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro