Iris Murdoch a fost una din cele mai emancipate femei ale vremii sale. Romanciera, dar si filozoafa (o combinatie nu chiar pe toate drumurile), a avut experiente cu ambele sexe, s-a bucurat de o libertate la care alte femei nici nu viseaza, a facut ce a vrut cu cine a vrut, cand a vrut – si a mai avut marea sansa de a-l avea alaturi pe un om care a inteles-o si a stat alaturi de ea pana la sfarsit… Adica pe John Bayley; filmul lui Richard Eyre, „Iris”, se bazeaza pe memoriile celui care i-a fost sot si – mai ales – prieten si este cea mai buna introducere in viata scriitoarei atinse de geniu si, mai tarziu, de boala Alzheimer. Cea mai buna pentru ca este, deocamdata, singura. Problema filmului e problema generala a filmelor despre genii; ca si „A Beautiful Mind”, „Iris” incearca sa povesteasca pe intelesul celor care nu sunt genii (ca dv. si ca mine) ce inseamna sa fii o „minte sclipitoare”: e OK pana la un punct, dar scadenta… Spectatorul ajunge sa creada, pe buna dreptate, ca pretul platit pentru nemurire e prea mare si incepe sa se uite cu admiratie si teama la „nemuritorii” atinsi de nebunie. Dar Alzheimerul nu e exclusiv o boala a geniilor si, oricum, nu e sinonima cu tacaneala. E doar o pierdere progresiva a memoriei, care poate atinge pe oricine. „Iris” incearca din rasputeri sa fie altceva decat o descriere medicala a ravagiilor pe care maladia le face in viata cuplului Iris Murdoch/John Bayley, dar – desi interpretarea e superlativa de la un capat la altul al distributiei -, nu reuseste sa depaseasca nivelul unui film mediocru despre un mare artist. Optand pentru un contrapunct trecut/prezent in locul unei succesiuni cronologice a evenimentelor, filmul lui Eyre castiga in subtilitate, dar pierde in emotie… El insusi un contrapunct in viata genialei sale sotii, Bayley nu e suficient de puternic pentru a sustine filmul. Ceea ce vedem se reduce la o experienta ingrozitor de deprimanta, pentru care singurul antidot e (re)citirea minunatelor romane scrise de Iris Murdoch.

 
 

Urmărește-ne pe Google News