ComenteazăPeisajele curgeau pe fereastra trenului ca pozele încolonate pe un film foto. Din ochii Alexandrei au început să curgă primele lacrimi, care au dat curaj altora să curgă, până când mica ploicică de sentimente s-a transformat într-un taifun de-a dreptul.
Se rupea de părinți, de tot ce știa, de binele universal al lui „acasă”. Alexandra pleca pentru prima dată din Clujul natal, la București.
„Am plâns mai bine de cinci ore, în hohote, în compartimentul aglomerat, îmi fornăiam nasul și mă întrebăm cum o să pot sta departe de mama, tata și sora mea. M-am sfâșiat de durere mai bine de 12 ore, cât a durat drumul. Eram un copil. Unul care avea ambiții mari, dar frici și mai mari. O doamnă m-a întrebat de ce plâng în halul ăsta și îmi amintesc că i-am răspuns că mă mut la București, dar nu știu cum mă voi descurcă, pentru că nici măcar nu știu să merg cu metroul”, își amintește tânăra.
Alte peisaje alergau să-și găsească clipa de celebritate în rama ferestrei de tren, unele uscate, de țară exotică. Și altă Alexandra le urmărea. O Alexandra mai mare cu cinci ani, mai bogată cu milioane de experiențe și hămesită după a descoperi.
„Am plecat singură la Taj Mahal, într-un tren fără geamuri, doar cu grilaje de fier, în care am fost înconjurată doar de bărbați. Oamenii se uitau la mine curioși, fiind o figură europeană feminină. Nu o să spun că India e sau nu periculoasă, dar eu m-am simțit în siguranță acolo, pe tot parcursul călătoriei”, povestește acum o altă Alexandra, una care e mândră de ea că a avut curajul să își urmeze visul.
A plecat din țară fix într-un moment în care cariera ei îi promitea tot mai mult, lucra la Pro TV, la preselecțiile celor mai importante emisiuni din palmaresul televiziunii: Românii au talent, Vocea României, Vocea României Junior, MasterChef, Ferma Vedetelor. Doar că pozele de pe desktop-ul calculatorului, mereu altele și mereu promițătoare de altă și altă aventură, nu-i dădeau pace. Creștea cu fiecare zi în ea dorința să plece undeva, nu știa unde.
„De câțiva ani, aveam în plan să îmi iau lumea în cap și să cumpăr doar un bilet de avion dus, către un loc care să mă tenteze mult. Pe desktop-ul computerului de la birou, afișăm mereu fotografii cu iz de aventură, iar în facultate, am studiat sociologie și antropologie, domenii care au potențialul să trezească un apetit mare de tot pentru o viață multiculturală. Mi-am dorit tare mult să studiez cu bursă Erasmus, undeva în Europa, dar am refuzat orice oportunitate ivită la momentul respectiv, pentru că atunci trăiam deja visul de a lucra în televiziune, astfel că, prioritatea era să cresc pe plan profesional”, spune Alexandra.
Ghid de plecat din țară și dragoste la prima vedere. La 11 mii de kilometri înălțime
Dar a venit și ziua aia. Ziua plecării. Care a fost gândită îndelung, banii au fost puși deoparte. Ce mai lipsea era planul ăla detaliat care să-i răspundă la întrebarea: „bun, și de acum încolo?” Dar orice drum începe cu primii pași.
„În martie, după ce am suferit o intervenție chirurgicală la genunchiul stâng, am simțit nevoia să ies din schemă. Am avut de multe ori gândul demisiei, dar îmi era frică să pierd un super job care chiar îmi plăcea, să nu îi dezamăgesc nici pe ai mei, să nu simt că am muncit atâția ani degeaba. În plus, mă gândeam cum voi plăti chiria, din ce voi trăi?!”, mai spune tânăra aventurieră.
Și cum se tot gândea Alexandra spre ce zare să pornească, viața i-a arătat cursul într-unul dintre cele mai romantice moduri.
„În drum spre Londra, în 8 martie anul trecut, când am plecat singură de ziua mea, m-am îndrăgostit. În avion și la prima vedere. Era 5 dimineață, așteptăm la check-in și ne-am observat unul pe celălalt. Ne-am zâmbit și am schimbat niște vorbe, așa, pe fugă. După ce am coborât din autobuzul care transporta pasagerii până în fața avionului, fiecare și-a văzut de călătorie. Eu am intrat prin spatele avionului, el prin față. Ne-am trezit unul lângă celălalt. Biletele arătau că avem scaun lângă scaun.
Ne-am emoționat exact ca doi adolescenți aflați la pubertate, de parcă nu mai trăisem fiecare dintre noi alte iubiri și aventuri până atunci. Am vorbit trei ore, cât a durat zborul. Când am coborât din avion, m-a sărutat. M-am răstit și i-am zis că asta nu era în planul meu. Apoi mi-a spus că simte ceva ce nu a mai simțit și nu vrea să ne vedem cât stau la Londra și să fie doar o aventură de câteva zile. Să mă întorc în România, să stăm de vorbă și după aceea va veni el să mă vadă. Ceea ce a și făcut, timp de aproape un an, cât am stat la distanță. Apoi m-am mutat eu aici”. Atât de simplu și surprinzător!
A plecat la Londra fără să aibă un job, cu 3.500 de lire în buzunar. După două luni, s-a îndreptat către domeniul educației, având experiență de lucru în ONG-uri în România.
„Am aplicat pentru un job de Teaching Assistant, într-o școală cu elevi cu autism. Partea grozavă a fost că am luat primul job la care am aplicat și asta m-a scutit de alte bătăi de cap. Procesul de angajare a durat aproximativ o lună, pentru că, pe lângă CV, angajatorii cer cazierul românesc, DBS-ul britanic (Disclosure and Barring Service) și alte documente care să arate că ești o persoană fără incidente ce ar putea periclita siguranța elevilor. Cel mai mult îmi place faptul că angajatorii chiar verifică referințele de la joburile anterioare”, explică Alexandra, ca într-un ghid de plecat din țară.
Ce înseamnă să fii profesor de sprijin într-o școală pentru copii cu autism din Londra
A făcut un training și acum este profesor de sprijin.
„Jobul meu înseamnă să sprijin profesorii de la clase cu predarea. Practic, fie că sunt la ora de engleză, matematică, sport, dans, muzică, ajut elevii în procesul de învățare și îi supraveghez în momentele de pauză sau la prânz. Unii dintre ei sunt independenți în ce privește servirea mesei, iar acolo unde e nevoie, îi ajutăm. Încurajăm independența lor în cât mai multe activități uzuale.
Un lucru care m-a impresionat mult a fost că unul dintre elevi a ajuns în urmă cu trei ani în școală și nu vorbea deloc, din spusele colegilor, însă la absolvirea care a avut loc recent, pentru că în august suntem în vacanță, același elev a cântat la pian și cu vocea piesa What a wonderful world, a lui Louis Armstrong. Acolo am înțeles ce a însemnat implicarea terapeuților din școală”, povestește Alexandra.
Colegii ei sunt din toată lumea: Australia, India, Africa, Grecia, Polonia, Spania, Italia, Sri Lanka și România, pentru că mai are doi colegi, cu care e bucuroasă să vorbească în limba maternă.
Timpul care-i rămâne îl dedică blogului ei – Freedom Station, unde scrie povești, experiențe și publică și documentare despre oamenii care și-au schimbat viața și acum sunt împliniți și fac cariere frumoase în alte domenii. Își dorește să le dea un impuls altora de a-și schimba viața în bine, să poposească puțin în Freedom Station, pentru ca apoi să plece către alte orizonturi care li se potrivesc mai bine.
„Pentru mine, călătoritul a fost impulsul spre schimbare. Prima dată am părăsit continentul cu emisiunea «Sunt celebru, scoate-mă de aici!». Am ajuns în Africa de Sud, timp de o lună, și am înțeles că lumea nu e chiar așa diferită cum ne-o imaginăm. Îmi amintesc că râdeam cu colegii când trecusem pe lângă o zonă similară cu ce găsim pe frumoasă Vale a Oltului.
După Africa, a urmat India, pe care am explorat-o diferit. Am plecat singură, cu un rucsac în spate, pentru aproximativ o lună. Acolo mi-am dat întâlnire cu prietena mea din facultate. A fost o aventură. În 8 noiembrie 2016 când am ajuns, Guvernul indian blocase neanunțat toate bancomatele din țară, pentru a schimbă bancnotele de 500 și 1.000 de rupii, motivele fiind împotriva corupției și a deținerilor ilegale de numerar”, își amintește Alexandra despre aventura vieții ei.
India i-a dat o lecție tare importantă, practic a căzut de la înălțimea călătoriilor la cinci stele, la simplitatea aventurii low budget.
„Am ajuns, după 30 de ore de zbor și escale, singură în aeroportul indian și m-am speriat când am înțeles că toți banii cash erau 20 de dolari rămăși din escala din Abu Dhabi. Cum am reușit, totuși, să trăim, scrie în articolul de pe blog. Au fost câteva săptămâni în care am mâncat extrem de puțin, am slăbit cinci kilograme, am dormit în hosteluri ieftine și cu condiții precare, am dormit în deșert, sub cerul liber și am călătorit printre localnici. Fără autobuze destinate turiștilor. Doar cu trenuri cu localnici, ricșa, tuk-tuk și autobuze cu indieni”, își amintește Alexandra Danciu.
Acum, Alexandra merge cu trenul londonez și peisajele urbane îi umplu retina. Și se bucură că a avut curajul să urce în primul tren, indiferent de peisajul pe care i-l promite. Și, până una alta, are și în ce stație să se oprească – Freedom Station.