Hai să fim Moş Crăciun pentru Ana Maria! Fetiţa care a învins cancerul are nevoie de bani pentru antibiotice şi pamperşi

Când am cunoscut- o, prin vara anului 2012, imobilizată într-un sacun cu rotile şi făcând chimioterapie la Institutul Oncologic din Bucureşti, Ana Maria avea 9 ani şi o privire de căprioară rănită, deşi încă găsea puterea să zâmbească. O boală parcă ivită din senin, pornită cu o aparent banală durere de picioare, îi cuprinsese trupul cu doar câteva luni înainte. Diagnosticul a fost cumplit: sarcom Ewing. Adică o tumoră malignă - de 4 centimetri, în cazul ei - derivată din măduvă. Ana înfruntase cu stoicism o operaţie, apoi chimioterapie. Precum şi incapacitatea de a-şi mai simţi, treptat, zone tot mai întinse din trup, devenind transportabilă doar într-un scaun cu rotile. Micuţa privea norii, desena şi încă visa că va deveni doctoriţă. Însă era un pacient. Şi încă unul ce se confrunta cu o maladie teribilă. Timpul a trecut. I-am prezentat cazul în cadrul campaniei, ajutând când şi cum s-a putut, împreună cu cei impresionaţi de situaţia ei. La fiecare telefon pe care-l primeam din partea mamei copilei ne aşteptam la ce-i mai rău, dată fiind situaţia medicală a fetiţei. Cumva însă, Ana a fost mai tare decât cancerul. Într-o zi am auzit veşti minunate: “Ana nu mai prezintă celule canceroase la analize!”. Şi a fost bine. Dar urma o altă luptă, cea a recuperării fizice, una care, din păcate, continuă şi în ziua de azi fără ca rezultatele să fie la fel de spectaculoase ca victoria contra tumorii în sine. Ana face terapii speciale la sanatoriul balnear aflat chiar în Gura Ocniţei, localitatea sa natală, şi a reuşit să înceapă şi clasa a III-a la şcoala organizată chiar în cadrul sanatoriului. Anul trecut, tot pe vremea aceasta, în urma apelului nostru, un om cu suflet bun i-a dăruit o bicicletă medicinală necesară recuperării locomotorii. Plus multe lucruri dulci. Plus un urs de pluş, că doar se apropia Crăciunul, iar mămica Anei nu avea din ce să-i facă asemenea bucurii. Şi a fost aproape bine. Dar Ana încă nu-şi simte trupul de la brâu în jos, cu excepţia degetelor de la picioare, unde mai are unele senzaţii. Şi nu are control asupra zonelor ce ne ajută să eliminăm “reziduurile” din corp, se ştie care, aşa că nu le zicem pe nume. Între timp, a făcut o infecţie urinară ce pare a nu vrea să treacă. Are nevoie periodic de antibiotic, dar tratamentul costă 300 de lei de fiecare dată. Apoi, în situaţia explicată mai sus, Ana are nevoie mereu de pamperşi, precum bebeluşii. “Un bax costă 100 de lei şi îi ajunge doar un pic peste o săptămână”, spune mama Anei. Deci, încă vreo 400 de lei cheltuială. Adică un total de 700 de lei. Iar indemnizaţia lunară de handicap este... 720 de lei. În rest, trebuie să se descurce cum pot. Adică greu, de neimaginat cât de greu. Ana nu şi-a pierdut zâmbetul. Deja e o luptătoare care a trecut prin multe. Prea multe, chiar. Dar, fireşte, şi-ar dori să existe un Moş Crăciun şi pentru ea, să nu-şi mai vadă mama supărată ori plângând şi să scape de infecţia aceea urinară. Şi să meargă normal, pe picioarele ei, la şcoală, acolo unde îi place grozav de mult. Şi atunci, pentru ea, ar fi bine...