ComenteazăDe cum pășești pe holul spitalului, te întorci în timp, prin anul 1970. Cam de când a fost inaugurat. Totul e vechi, e dezolant. Pereții sunt scorojiți, tencuiala e căzută. Pe câțiva pereți sunt scrijelite mărturii ale suferințelor foștilor pacienți. Rugăciuni, poezii, mesaje despre gândaci sau condiții groaznice. Nimeni n-a șters, nimeni n-a tencuit, nimeni n-a zugrăvit.
Saloanele pentru pacienți sunt împărțite după sex: în stânga sunt cazate femeile, iar în dreapta, bărbații.
Ni s-a permis să intrăm în salonul bărbaților. O ușă de metal, vopsită în urmă cu mulți ani în galben, stă între noi și ”Iad”. Căci așa numesc până și cadrele medicale secțiile de la parter, ”Iadul”. La etaj ar fi ”Raiul”. Diferența nu e dată neapărat de gradul de mizerie ori degradare, ci de comportamentul bolnavilor. La parter sunt ținuți ”agitații”, pacienți care nu pot fi lăsați nesupravegheați. Sus stau cei cuminți.
Ușa de fier de la intrarea în ”Iad” se deschide foarte greu. “Ca să-i oprească pe nebuni să fugă”, șoptește, confidențial, asistenta. Probabil din acest motiv mânerul e legat cu o sfoară groasă pe exterior.
Țigări și telefoane, tot ce-și doresc bolnavii
Un miros cumplit te izbește imediat cum intri în salonul bărbaților. Bolnavi, unii dintre ei cu răni deschise, alții aduși direct din stradă, fiecare își trăiește durerea sau rătăcirea. Devin conștienți de prezența unor străini acolo doar dacă văd telefoane sau pachete de țigări.
Sunt vreo 15-20 de bărbați, de diferite vârste, care merg prin salon sau pe hol până obosesc. Rând pe rând, vin să-ți ceară o țigară sau telefonul ”să sune pe cineva de acasă”. Toți au aceeași rugăminte, doar că asistentele te avertizează dinainte să nu ții telefonul la vedere. “Poate dispărea, dacă nu ești atent”.
Masa veche din centrul salonului a cunoscut amprentele tuturor celor care au trecut pe acolo. Dar cel mai abitir și le-a lăsat amprenta timpul, ajutat de neglijența și nepăsarea autorităților. Mobilierul e completat de câteva scaune strâmbe.
Pe gratiile de la geam, chiloții se usucă mai repede
Pacienții sunt cazați în patru camere, saloane numerotate de la 1 la 4. Înăuntru, au câteva paturi, iar gratiile de la geam spun totul despre securitate. Gratiile au însă și un al doilea scop, în afară de acela al siguranței: sunt uscătoare.
Lângă saloane este baia. Încăperea este dezolantă. Nu poți să te uiți nici în sus, nici în jos. Vasele de toaletă și chiuvetele sunt de mult ieșite din garanție, ușile nu se închid, tavanul ”curge”. Din când în când, WC-urile sunt spălate cu mopul și cu un furtun cu presiune. Atât.
Cearșafuri pătate, pături îmbâcsite și lenjerie murdară depozitată sub pat
Am încercat să vizităm una dintre camere. Cadrul ușii a fost imediat ocupat de un pacient. S-a sprijinit cu ambele mâini pe toc, ne-a privit în ochi și a început să facă flotări. Apoi, drept recompensă, a cerut o țigară. Într-un final, am primit acces.
Paturile sunt murdare, saltelele emană un miros greu. Păturile sunt vechi, cârpite și îmbâcsite de praf, cearșafurile sunt pătate cu sânge și mâncare. Sub paturi sunt locuri de depozitare: sunt așezate acolo pungi negre de gunoi, pentru că pacienții mai au “obiceiul” să ude paturile și pe ei înșiși, iar ce udă, trece în pungă până să ajungă la spălat.
Noul venit, primit cu aroganță de “locatarii” cu vechime
Așteptându-l pe holuri pe medicul de gardă, devenim martorii sosirii unui pacient. L-au prins polițiștii de la Transporturi în Gara Constanța. L-au reperat după comportament, era dubios, așa că s-au dus să stea de vorbă cu el. Au aflat că era urmărit general, fugise de la un spital de psihiatrie din București și le-a spus polițiștilor că venise să se angajeze pe litoral.
După ce bărbatul își bagă degetele pe gât ca să le arate polițiștilor și doctorului că-i este rău, medicul îi completează fișa și-l trimite la grămadă cu restul pacienților. Același ”paznic” al salonului începe să se încordeze în fața noului venit. Degeaba. Omul e impasibil și așteaptă indicațiile de la asistente.
Una dintre ele vine cu o pereche de izmene rupte între picioare – de fapt, despicate pe ambii craci – și-l pune pe pacient să se îmbrace. “Astea sunt singurele pe care le mai avem”, îi spune. Omul preferă să rămână în chiloți. I se alocă un pat și apoi cere de mâncare. În meniu au avut ciorbă și sărmăluțe.
“I-am scris doamnei primar Gabriela Mirea despre soluțiile mele pentru descongestionarea traficului din București”
În camera cu șapte paturi sunt trei pacienți. În colț e cel ”paria”, zic asistentele. Pentru că face pe el și sta ud. Pielea de pe picioare i se cojește, fie de la vreo boală, fie de la umezeală. Abia mai poate merge.
Lângă el este un fost inginer din Mangalia care vrea să propună soluții pentru descongestionarea traficului din București. I-a și scris doamnei “Gabriela Mirea”.
“I-am scris doamnei primar Gabriela Mirea. I-am spus că este o femeie superbă și că merită să fie apreciată pentru frumusețea ei, apoi am început să îi scriu despre soluțiile mele pentru descongestionarea traficului din București”, ne spune fostul inginer.
Într-un tricou roz, murdar, se plimbă printre restul pacienților. El este singurul care nu cere țigară sau telefon. El cere un pix, să scrie. Are cu el un carton imens, pe care își notează idei. Rar îl lasă jos din mână.
Un al treilea pacient stă nemișcat în fața ferestrei.
Tabloul e completat de mesajele scrijelite pe pereții camerei.
“Uită-te în inima ta, fiul meu”. “Unde este săpunul lichid?” .“Aici am fost mușcat de gândaci”.
Am vorbit cu medicul de gardă, iar acesta a ridicat din umeri. “Acestea sunt condițiile. Ce vreți să fac? Credeți că mie nu mi-ar plăcea să lucrez în condiții mai bune?”, ne-a spus Mihai Onciu.
Sub protecția anonimatului, asistentele ne-au declarat că spitalul nu a mai primit fonduri de peste 25 de ani.
Dar nu e ca și cum ar fi un secret. Autoritățile locale știu bine situația. E aceeași de zeci de ani.
Spitalul de Psihiatrie Palazu Mare este, practic, secția exterioară a Spitalului Clinic Județean de Urgentă Constanța, preluat în anul 2010 de Consiliul Județean Constanța. Situația lui nu era diferită nici în ”epoca” anterioară, când aparținea Ministerului Sănătății.
Am încercat să luăm legătura cu șefa Spitalului de Psihiatrie Palazu Mare, dr. Diana Cîrjaliu-Meliu, dar în ultimele zile a fost de negăsit, atât la secția pe care o conduce, cât și la clinica privată unde profesează. Astfel că nimeni din conducerea secției exterioare a Spitalului Județean Constanța nu ne-a putut oferi o părere despre situația din unitatea de la Palazu Mare.
Am solicitat, în scris, un punct de vedere pe această problemă și Consiliului Județean Constanța, dar până la ora difuzării acestui material nu am primit nici un răspuns.
Epilog. Cu Dumnezeu, dar uitați de oameni
În curtea invadată de buruieni sunt câteva băncuțe pe care stau pacienții până la lăsarea întunericului. Sunt mai toate rupte, dar ei se strâng în jurul unui mic radio albastru și ascultă muzică.
În mijlocul parcului, ocolită de o alee al cărei ciment a suportat pașii grei ai pacienților, deceniu după deceniu, tronează o cruce mare din lemn, așezată pe un postament: “Nihil Sine Deo”, scrie. “Nimic fără Dumnezeu”. Un bolnav îmi sesizează privirea și rânjește. ”Aiurea”, zice. ”Aici suntem uitați de Dumnezeu.”
Ar fi trebuit să-l contrazic. Nu de Dumnezeu, ci de oameni.
Citește și:
EXCLUSIV/Cei doi paznici de la fabrica de ciment au fost omorâți în bătaie și aruncați de la etaj. Prinde contur ipoteza unor crime în serie