ComenteazăHerson, port la Marea Neagră, este orașul ucrainean unde s-a născut politicianul liberal Mircea Ionescu-Quintus. Astăzi, Herson este locul unde un tânăr bosniac a avut ideea de a lansa lumii un avertisment. Nu e prima oară când bosniacul face acest lucru.
Jasminko Halilovici, 33 ani, e creatorul Muzeului Copiilor Războiului, un concept care adună obiecte deținute de copii în timpul conflictului din Bosnia (1992-1995) și poveștile din spatele lor.
Bosniacul a fondat la Sarajevo Muzeul Copilăriei Războiului. Pentru început, el s-a axat pe conflictul din propria țară, 1992-1995, unul care i-a marcat inclusiv copilăria lui. Obiectele strânse și conceptul plin de dinamism, prin care exponatele și poveștile sunt schimbate periodic pentru a le da tuturor glas, i-au adus premiul de Muzeu al anului în Europa lui 2018, premiu acordat de Consiliul Europei.
„Am vrut ca acest muzeu să devină o voce importantă pentru pace”
Tânărul inclus de revista Forbes în lista europeană a 30 Under 30s din 2018, a extins acum proiectul său în Ucraina.
Dacă amenințarea actuală a războiului e o știre globală, faptul că Ucraina e într-un război încă din 2014, în regiunea Donbas, e o realitatea mai puțin cunoscută.
De acolo, Jasminko a găsit lucruri încărcate de povești.
De exemplu, pe Hyppo al Vladei, care acum are 16 ani. Când începuse războiul, o prietenă, Sasha, i-a dat de ziua ei un hipopotam de jucărie. Prietena a plecat la Poltava să se păzească de bombardamente, Vlada a rămas în Donbas. La fiecare atac, când cobora în buncărul subteran, îl lua pe Hyppo cu ea. „Să-l țin strâns îmi dădea încredere că totul va fi bine în final”, spune copila, care atunci avea numai 9 ani.
Tetiana, născută în 1995, a ales să doneze o eșarfă cu echipa preferată, Zoria Luhansk. „Mi-a dăruit-o tatăl prietenului meu. I-a dat și lui unul. De atunci, de când a trebuit să plecăm din oraș, l-am purtat peste tot, inclusiv pe frig, pe post de fular. L-am dus la meciuri la Odesa sau la cele ale lui Șahtior. E simbolul faptului că Donbasul e unit, indiferent de oraș, și îmi aduce aminte prin câte am trecut”.
Într-un interviu pentru cititorii Libertatea, Jasminko Halilovici povestește ce încearcă să facă.
– Jasminko, când ți-a venit ideea să expui și-n Ucraina?
– Încă de când am început să conceptualizez Muzeul Copilăriei Războiului în 2012, mi-am imaginat că nu va fi un proiect limitat între granițele țării mele, Bosnia și Herțegovina. Așadar, imediat după ce am lansat primul muzeu permanent în 2017, am început proiectele internaționale care să documenteze experiențele copiilor afectați de conflictele contemporane. După ce am strâns peste 100 de povești ai copiilor sirieni refugiați în Liban, am început un proiect la scară mai mică în estul Ucrainei, lucrând cu copiii afectați de războiul din Donbas. Interesul nostru pentru Ucraina a crescut în timpul dezvoltării proiectului, așa că ne-am deschis un birou la Kiev cu ajutorul unor parteneri germani, ForumZFD, în 2020. După acest moment, colecția ucraineană a început să crească rapid, iar în 2021 am expus pentru prima oară la Kiev. Acum, expoziția va călători prin 10 orașe ucrainene în 2022 și 2023.
– De ce acum și de ce la Herson?
– Scopul nostru este să vizităm cât mai multe regiuni din Ucraina, să atingem diverse audiențe și să le oferim tuturor posibilitatea să ne treagă pragul. Herson e un oraș mare din Ucraina. Sigur, cu pericolul ca acest conflict să escaladeze, eu cred că e important să arătăm ce înseamnă consecințele războiului pentru copii. Vom vizita și alte regiuni când pandemia ne va permite.
A ajuns de la o carte la 4.000 obiecte primite și documentate
– Muzeul Copilăriei Războiului a surprins Europa, un continent unde pacea părea netulburată. Ai reușit să anticipezi un risc de care mulți dintre noi uitasem. Cum ți-a venit ideea?
– Mersi că zici asta. A început ca un mic proiect de cercetare în 2010. Scopul meu nu era să fac un muzeu, mai degrabă să scriu o carte a experiențelor generației mele. Copilăriile noastre au fost afectate de războiul bosniac din 1990, așa că această carte era țintită pe acea experiență. Cu toate acestea, cât lucram la carte, am început să comunic cu sute de supraviețuitori. Am înțeles că o carte nu o să poată oferi posibilitatea tuturor să-și spună povestea.
„Mai mult, am observat că oamenii tind să conecteze experiențele lor cu obiecte fizice, personale. Așa mi-a venit ideea Muzeului Copilăriei Războiului”
Era 2012, chiar înainte ca volumul să fie publicat, când am scris prima notă conceptuală pentru muzeu. Iar în această notă, Muzeul Copilăriei e marcat ca fiind o platformă globală și influentă care să funcționeze ca o arhivă a copilăriilor marcate de război. Am vrut ca acest muzeu să devină o voce importantă pentru pace. Sunt foarte mândru de ce am arhivat până acum.
– Care au fost primele obiecte care au ajuns în colecția muzeului?
– Primele au fost donate de cei care își povestiseră memoriile pentru carte. Ca să înțelegi, cartea e un mozaic de povești extrem de scurte – similare cu tweeturile sau SMS-urile – strânse de la peste 1.000 de oameni. Asta înseamnă că această carte a creat o comunitate pe care am invitat-o să contribuie la Muzeu. Au început să aducă obiecte. Jucării, haine, scrisori, jurnale, desene, fotografii, lucruri diverse. Așa că primele expoziții au avut loc înainte ca muzeul să fie gata. Totul era divers și ca povești, și ca obiecte. Contrar a ceea ce se așteptau unii, în expoziție nu e totul despre pierderi. Ci și despre prietenie, creativitate, școală și învățare, joc. Asta a făcut expozițiile noastre un loc al demnității, respectului și speranței, mai puțin al tristeții și milei.
Astrid, găsită în Australia după 25 ani
– Zi-mi, te rog, un obiect care te-a impresionat. Știu că e greu să alegi unul, dar unul despre care îți e ușor să povestești.
– Pentru mine, ca fondator al muzeului, toate poveștile și obiectele au importanță egală. Dar vreau să-ți spun povestea unuia, ca să vezi cât de importante pot fi obiectele. E un cadou, un pachet de ajutor umanitar primit de o fată din Bosnia în timpul războiului. Ea a donat obiectele din pachet către muzeu: o mică oglindă, o scrisoare, un pieptene, 6 creioane colorate. Ea a scris o poveste despre cât a însemnat pentru ea acest mic cadou modest și a adăugat că ar vrea ca aceste obiecte s-o găsească pe Astrid, fata care a pregătit pachetul, a semnat scrisoarea și a trimis totul din Regatul Unit. Media britanică a preluat povestea, inclusiv BBC Radio, și au găsit-o pe Astrid în Australia, iar noi am intrat în contact cu ea. La 25 de ani după ce pachetul cadou a fost trimis.
– Wow, ce poveste!
– Iarna asta, unul dintre colegii noștri a venit cu o idee. Să distribuim povestea pe rețelele de socializare și să invităm prietenii muzeului să pregătească astfel de cadouri pentru copiii din centrele de refugiați. Au participat peste 1.300 de oameni și copii, am strâns 1.400 de astfel de cadouri de prietenie pe care le-am livrat către copii. A fost o demonstrație puternică despre cum obiecte modeste pot mobiliza comunitatea.
– E vreun plan ca expozițiile să vină și în România?
– Aveți o conferință extraordinară, internațională, Museums Meet Museums in Bucharest, organizată de colegul meu Dragoș Neamu. Am fost onorat să vorbesc de două ori la conferință și să interacționez cu colegi din România. Le-am menționat atunci că aș vrea să organizez Muzeul Copilăriei Războiului și în România. Dar a venit pandemia și planurile au fost oprite. Acum, sperăm la un final al pandemiei și la revenirea oamenilor în muzee. N-avem un plan de a veni în România prea curând, dar am fi bucuroși dacă ar exista această posibilitate.