„Îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă”

*Autoarea articolului a decis să folosească un pseudonim pentru că sănătatea mintală este încă un subiect tabu în România.

Când aveam zece ani, în casa de lângă noi s-au mutat doi bărbați. Într-o zi, când veneam de la școală, m-am oprit la trecerea de pietoni, iar ei erau în spatele meu și și-au arătat ceva unul altuia. Am fost convinsă că analizau înălțimea mea și că planul lor era să mă răpească. M-am dus acasă, le-am povestit părinților mei, iar tata m-a urmărit, fără să știu, când mă întorceam de la școală și a făcut câteva poze vecinilor. Mi-a povestit mai târziu și mi-a spus că nu am de ce să-mi fac griji. 

Mi-am amintit de asta pentru că atunci am împărtășit prima oară cuiva îngrijorarea mea, însă situațiile și poveștile pe care eu le consideram adevărate nu reflectau realitatea. 

Când aveam nouă ani, am fost convinsă că vacanța plănuită de părinții mei este o capcană de care nici ei nu știu și că vom muri cu toții pe drum. N-am spus nimănui gândurile mele, deși au fost situații când mi se părea că cineva îmi întinde o capcană sau că urmează să fiu răpită. Am evitat oameni și situații suspecte și am ajuns să cred că am scăpat numai datorită precauției mele. De multe ori, chiar și acum, mă întreb dacă toate acele născociri făceau parte doar din imaginația mea de copil, deoarece păreau atât de reale. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

„În clasa a V-a am început să inventez povești”

Realitatea care mă copleșea, din perioada aceea, a contribuit la evadarea mea în imaginație. Tata nu mă lăsa să-mi cumpăr haine noi, spunând că am destule, nu mă lăsa să folosesc internetul sau îmi interzicea să mă spăl pe cap de mai multe ori pe săptămână. Școala era cea mai importantă pentru părinții mei, ceea ce nu mă deranja, pentru că eram curioasă și competitivă. Dar pentru ai mei, premiile și rezultatele școlare bune erau ceva normal și nu mă lăudau pentru ele, iar eu nu înțelegeam ce nu fac bine și ajungeam să lucrez mult mai mult ca să fiu observată.

Primeam niște roluri (nu știu de unde), dar trebuia să interpretez un anumit rol. E ca și cum îți vine o idee, doar că eu nu mă gândeam la nimic, doar apărea ideea, adică rolul. După primirea rolului, mă închideam în cameră și începeam să gesticulez și să vorbesc cu voce tare, îmi imaginam reacția celorlalte personaje și auzeam răspunsurile lor, controlate de mine. Rolul trebuia interpretat perfect. 

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

De obicei, eram un erou care primește recunoștința celorlalți, cineva cu mulți prieteni, amuzant și interesant. Mă dezlipeam de realitate până în momentul în care mama îmi spunea, de exemplu, să vin la masă. Situațiile nu erau întotdeauna pozitive, uneori îmi imaginam moartea cuiva și eram tristă toată ziua. 

Atunci când mi se întâmpla ceva neplăcut în realitate, mă duceam acasă, mă închideam în cameră și retrăiam situația, pe care o modificam așa cum îmi plăcea mie. După un timp, am început să controlez mai greu aceste închipuiri. Știam că fac parte din imaginația mea, dar nu mai puteam controla povestea. Știam că vorbesc singură în cameră, dar de multe ori nu mă puteam abține, chiar dacă aveam teme, chiar dacă trebuia să mă duc dimineața la școală. Preferam să derulez povestea și să lipsesc de la prima oră sau să întârzii. 

Erau zile (mai târziu aveau să se transforme în săptămâni) la sfârșitul cărora îmi dădeam seama că am stat pe un scaun la mine în cameră și am trăit „evenimentele” din mintea mea.

„Mi-am pierdut complet încrederea în mine și în noțiunea de familie”

După un timp, granița dintre imaginație și realitate s-a estompat. În clasa a VI-a, mă gândeam că sunt urmărită de camere video acasă, la școală și pe stradă, iar eu mă comportam ca și cum aș fi fost filmată: aveam grijă cum pășesc, eram atentă la postură, la direcția privirii mele, la felul în care mă îmbrac. Mă simțeam importantă. Interpretam unele întâmplări ca fiind, de fapt, semne. Dacă tata se împiedica înainte să mergem undeva cu mașina, eram convinsă că nu trebuie să plecăm pentru că vom muri.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Pe la sfârșitul clasei a VIII-a, începutul clasei a IX-a au urmat câteva întâmplări care m-au făcut să mă adâncesc în poveștile inventate de mine. Verișoara mea, cu care am fost comparată mereu, și-a ucis mama, adică pe mătușa mea, într-un mod violent și asta m-a făcut să mă gândesc obsesiv la faptul că voi deveni ca ea. Părinții mei au divorțat și, când se vorbeau de rău unul pe altul, nu aveam voie să-i iau apărarea celuilalt. 

Mi-am pierdut complet încrederea în mine și în noțiunea de familie – mă gândeam că nu există familie în care lucrurile merg bine. Când mergeam acasă la colega mea și tatăl ei era acolo, mă gândeam că se preface că e un tată bun pentru că sunt eu acolo, dar când voi pleca, sigur va deveni agresiv la fel ca tatăl meu, pe care îl tratam ca pe un obiect fragil de care trebuia să ai grijă să nu se spargă. Eu, mama și fratele meu aveam grijă să nu-l deranjăm sau să nu facem vreo greșeală, ca să nu explodeze. Când se enerva, tata striga și arunca obiecte prin casă, iar pe mine și pe fratele meu ne lovea, ne trimitea în camerele noastre și ne pedepsea. 

„Zilele mi le petreceam plângând”

În clasa a VIII-a, colegii mei m-au exclus din grupul lor motivând că am un aer de superioritate din cauza notelor mele bune – asta după ce au copiat patru ani toate temele de la mine. M-au încercuit într-o pauză și mi-au spus toți, pe rând, cât de mult nu mă suportă și că nu mai pot face parte din clasa lor. N-am mai știut ce e bine și ce nu, n-am înțeles cum ar trebui să fiu. M-am izolat, am refuzat să vorbesc și am început să am gânduri negative despre mine, iar zilele mi le petreceam plângând. Nu mă puteam opri. Plângeam câteva ore, până nu-mi mai recunoșteam fața desfigurată de plâns în oglindă. 

Dimineața întârziam des la școală, pentru că eram tot timpul obosită și uneori ceream voie la baie ca să plâng. Plângeam din cauza divorțului părinților mei și din cauză că tata mă suna zilnic ca să-mi spună că sunt incapabilă, la fel ca restul familiei (din partea mamei), că nu merit nimic și că nu voi primi niciodată nimic.

În timp, am rămas cu o voce interioară care îmi spunea tot mai des că nu voi reuși în viață, că sunt plictisitoare, inutilă, că nu voi scăpa niciodată, că voi rămâne doar cu gândurile mele, că nu merit să trăiesc. 

Plângeam din cauză că mi-era frică să nu devin ca verișoara mea, cu care eram comparată. Atunci când nu-mi puneam hainele la locul lor, de exemplu, mama îmi spunea că voi deveni ca ea, adică la fel de dezordonată. După divorț, tata mă jignea și mă compara cu ea. După crimă, mă jucam cu fratele meu pe covor și nu l-am lăsat să se ridice, iar el a început să strige – în joacă. Bunica a auzit și mi-a zis „Vrei și tu să-l omori, ca verișoara ta?”. Comparațiile s-au transformat într-o voce care îmi spunea: „Așa vei fi, nu ai altă alegere”. 

„Am început să-mi operez picioarele”

Plânsul a devenit singura mea activitate. Chiar și acum, când îmi aduc aminte de perioada aceea, îmi amintesc doar de mine plângând acasă, în baia de la școală, pe stradă, deși aveam grijă să nu mă vadă nimeni. Nu ieșeam niciodată, îmi făceam temele noaptea târziu și nu îmi mai păsa de realitate. Profesoara de română m-a amenințat că îmi dă doi în catalog, dacă mă mai pierd în lumea mea. S-a întâmplat de multe ori să mă uit la ea și să n-o aud când mă întreba ceva, chiar dacă repeta de mai multe ori numele meu. 

În perioada aceea m-am simțit foarte singură, îmi doream să vorbesc cu cineva, însă nu știam cu cine. Am început să-mi „operez” (așa spun eu) picioarele. Îmi tăiam partea inferioară a picioarelor cu tot felul de chestii ascuțite, spunând că doar așa se pot vindeca micile iritări în urma epilării. Toată vara purtam pantaloni lungi ca să nu vadă nimeni rănile adânci și mari de pe picioare. Doar aceste „operații” reușeau să mă calmeze și să mă oprească din plâns. 

Am luat Bac-ul cu notă mare și am intrat la facultatea pe care mi-o doream.

În vacanța de vară am început să mă gândesc la sinucidere. Mama s-a speriat când m-am închis în cameră mai multe zile și am refuzat să deschid ușa sau să mănânc. În aceeași vară, când ne întorceam de la mare cu mașina, am deschis portiera și am încercat să sar. 

„Prima dată am cerut ajutor la sfârșitul anului întâi de facultate”

Am crezut că un nou început îmi va rezolva problemele, însă nu s-a întâmplat așa. M-am dus la un psihiatru și i-am spus (cele mai lungi și incomode câteva minute) despre lucrurile care mă deranjau la momentul respectiv: plânsul, pierderea interesului pentru orice, statul în pat, gândurile obsesive despre moarte și lipsa poftei de mâncare. Nu m-a întrebat nimic altceva și m-a diagnosticat cu depresie. 

Medicamentele pe care mi le-a prescris au avut ca efect secundar somnolența. După câțiva ani de dormit prost, am dormit prima oară trei zile legat. Am avut acele zile la dispoziție pentru a învăța pentru un examen foarte important, iar eu m-am culcat și m-am trezit după trei zile, cât se poate de odihnită, în dimineața cu examenul. Chiar dacă nu am reușit să învăț deloc, l-am luat pentru că mi-am amintit informația de la cursuri.

Am luat medicamentele câteva luni, însă nu m-au ajutat și am renunțat la ele. Nu m-am mai dus nici la medic, pentru că de fiecare dată îmi spunea: „O fată așa frumoasă ca tine nu are de ce să se simtă rău”. 

Mă plimbam pe străzile orașului în care m-am mutat la facultate și mă gândeam să-mi iau rămas-bun de la tot. Nu-i răspundeam mamei la telefon, iar când venea la mine de la 90 de kilometri distanță, refuzam să mă întâlnesc cu ea. Mi se părea că ea și colegele mele complotau împotriva mea și nu mai mergeam la facultate. Nu-mi doream decât să fiu lăsată în pace. Eram suspicioasă și derulam povești în mintea mea, dar mi se părea normal să fie așa. 

La început mi-a plăcut facultatea și în primul an am avut bursă. Îmi petreceam mult timp la bibliotecă citind cărțile recomandate la cursuri, însă atunci când ne întrebau profesorii dacă am citit, eu nu aveam curaj să ridic mâna sau să spun răspunsul când îl știam. Una dintre materii presupunea și discuții săptămânale cu profesorul, iar la discuțiile respective feedback-ul era tot timpul pozitiv, ceea ce îmi dădea impresia că lucrurile se vor rezolva. Dar când se întâmpla ceva neplăcut, mă întorceam la stările mele proaste.

„Gândul de a mă interna într-un spital de psihiatrie m-a speriat, la fel cum m-au speriat și medicamentele”

După șase luni, am mers la un psihoterapeut (la care mă duc și azi), unde am vorbit despre multe (nu am menționat, însă, suspiciunea sau faptul că am impresia că sunt urmărită, filmată, deoarece credeam că sunt lucruri normale), iar după câteva întâlniri mi-a recomandat un medic (care este medicul meu și în prezent). Medicul mi-a pus diagnosticul de „tulburare psihotică”, mi-a prescris un tratament și m-a sfătuit să mă internez. 

Gândul de a mă interna într-un spital de psihiatrie m-a speriat, la fel cum m-au speriat și medicamentele. Mi-era teamă că mintea mea se va modifica și că nu voi mai fi eu, că nu va exista cale de întoarcere. Cu câteva zile înainte de internare, nu mai mâncam, tremuram și îl sunam des pe psihoterapeut. Când o persoană trecea pe lângă mine, aveam impresia că ea există și eu nu, că sunt o fantomă și că ceilalți nu mă vor observa niciodată. 

Ziua de internare a fost ziua în care colegii mei de facultate au plecat într-o excursie. La nouă dimineața eram în mașina mamei mele, când ne-a depășit autocarul în care erau colegii mei. Mă gândeam că locul meu e printre ei, nu în mașina care mă duce la un spital de psihiatrie. „Sunt sănătoasă”, mă gândeam, „eu am inventat totul, mi-am întins o capcană din care trebuie să scap cât mai repede”. Am întrebat-o pe mama dacă internarea e o idee bună, dacă n-ar trebui să mai așteptăm, deși discuția asta o tot purtasem. 

Prima experiență într-un spital de psihiatrie

Internarea s-a făcut repede. Am ajuns într-un salon cu cinci paturi în care eram doar eu cu încă o fată despre care doctorii spuneau că e un caz grav. Eram îngrozită. Colega mea de salon avea doar o lingură, un pahar de plastic, niște șosete (nu avea papuci) și o carte de rugăciuni. Dormea mult din cauza medicamentelor puternice pe care i le administraseră. Mie îmi era frică de injecții, dar ei nu-i păsa. 

Mama a plecat și eu nu înțelegeam de ce mă aflu acolo, pentru că mă simțeam foarte bine. Acum știu că așa funcționam: nu arătam nimănui cum mă simt și eram veselă în preajma altor oameni. Asta i-a încurcat și pe medicii de acolo. Nu vorbeam cu nimeni despre gândurile mele ciudate, pentru că le consideram normale. În continuare credeam că sunt camere peste tot, iar rolul meu era să demonstrez că sunt capabilă să am grijă de mine, că sunt veselă și înțelegătoare și că locul meu nu este acolo. 

Seara îmi era teamă să mă duc la baie pentru că mă temeam că mă vor ataca și ceilalți pacienți și că mă vor găsi moartă dimineața. Nu-i spuneam medicului despre gândurile mele, iar medicamentul pe care-l luam nu mă ajuta.

Aveam impresia că craniul e prea mic pentru creierul meu. Tot timpul spuneam că mă strânge capul, dar nimeni nu mă băga în seamă: îmi spuneau că trebuie să mă obișnuiesc cu medicamentul. În spitalul de psihiatrie în care am fost, medicii caută câte o categorie în care să bage fiecare pacient. Nu există nuanțe. Trebuie să-ți diagnosticheze boala, așa că întrebarea nu e „Cum te simți?”, ci „Așa-i că te simți așa?”.

Am stat trei săptămâni internată și am cunoscut multe femei cu probleme în familie (soț agresiv, soț plecat în străinătate, depresie postnatală) și cu diverse probleme de sănătate mintală, dar am cunoscut și femei care erau acolo ca să obțină un referat pentru pensia de boală. 

Zilele treceau, venea o femeie, pleca alta, mergeam la magazin sau în curte, așteptam orele de masă, asistenta cu medicamentele, vizitele și ora de somn. Așteptam mereu ceva și asta din cauza promisiunilor medicilor: „Te lăsăm acasă vineri”, „Te lăsăm acasă luni”, „Mai așteptăm puțin și o să poți pleca acasă”. 

Îmi aduc aminte de femeile care, după ce-și terminau porția lor de mâncare și vedeau că eu nu m-am atins de a mea (nu-mi era foame de fiecare dată când primeam mâncarea), spuneau: „Iar ne-au dat porții modeste”. Se uitau la mine și mă întrebau „Tu nu mai mănânci?”, iar eu le dădeam mâncarea. Câteva femei fumau toată ziua, iar altele așteptau să vină ambulanța cu un caz grav și ele să se amuze și să privească pacientul urlând, pe care-l duceau într-un salon. 

„După trei săptămâni, m-am externat și m-am reîntors la facultate”

La cămin stăteam cu o prietenă care știa de internarea mea, însă nu știa motivul adevărat. Pe perioada internării, am fost trecută absentă la toate materiile. La unele am reușit să iau examenul la finalul semestrului, însă erau câteva la care nu am putut participa la examen din cauza absențelor, iar din acest motiv trebuiau recontractate. Îmi luam tratamentul, dar tot nu mă simțeam bine. Totul mi se părea fără rost și îmi doream să mor. Nu reușeam să fiu atentă când vorbeam la telefon cu mama, care mă suna des.

Au trecut câteva săptămâni și, într-o seară, când am rămas singură, mi-am șters Facebook-ul și am luat mai multe medicamente din cele prescrise. M-am culcat și am adormit plângând. Dimineața m-am trezit cu o durere de cap, cu o dezamăgire și cu gândul că nici asta nu-mi iese. Așteptam să se facă din nou seară ca să pot lua și mai multe medicamente, ceea ce am și făcut. M-am trezit cu o durere și mai mare de cap și mă mișcam cu dificultate. 

A doua internare la psihiatrie: secția de închiși 

Am avut noroc deoarece în ziua respectivă aveam programare la medic și, după ce a văzut că nu mă simt bine, a chemat ambulanța și am fost internată din nou la psihiatrie, doar că de data asta la secția de închiși. Am primit patul de lângă peretele pe care erau ușa și chiuveta. Pentru mine era cel mai bun loc. Perna era din bucăți de material, iar salteaua îndoită și șubredă. Am primit o lingură și un pahar de plastic. După ce au anunțat-o pe mama, mi-a adus pijama și cărți. Mi-au luat telefonul, sandalele (aveau șireturi) și geanta și mi-au lăsat doar hainele, după care au închis ușa cu cheie, iar eu m-am trezit într-un salon împreună cu patru fete. 

Am stat două săptămâni în spital și mi-am zis că, dacă o să ies, voi face tot posibilul să nu mai ajung niciodată înapoi. În prima seară au adus o fată, consumatoare de droguri, care a primit un pat lângă mine. Tatăl ei a păcălit-o că fac o plimbare cu mașina, dar a adus-o la spital. Doi bărbați imenși o țineau cu forța și au legat-o de pat, în timp ce ea striga la tatăl ei și o ruga s-o ia acasă, amenințându-l că nu-l va mai considera tatăl ei. „Cum ai putut să-mi faci una ca asta?”, striga. Imaginea ei m-a îngrozit. 

Mai târziu, m-am împrietenit cu această fată: îi dădeam de mâncare deoarece nu reușea să țină lingura în mână și o ajutam să fumeze, pentru că ea nu era în stare din cauza medicamentelor puternice. Îi era somn tot timpul și, la un moment dat, în timp ce fuma, i-a luat foc părul pentru că adormise. În salon era interzis fumatul, adică pe ușă era un semn care arăta asta, dar nimeni nu zicea nimic când pacientele fumau.

Eu nu fumez, însă celelalte fete erau fumătoare și fumau în pat, pentru că nu aveam voie să ieșim din salon. În salonul de închiși, luxul erau cafeaua la plic și țigările. Fata cu care mă împrietenisem avea țigări în sertar, iar noaptea, celelalte așteptau să adoarmă ca să i le fure, ceea ce nu era greu de făcut deoarece ea dormea toată ziua. Se trezea doar seara pentru o oră în care tot timpul întreba de țigări, fetele o convingeau că, de fapt, nu-și amintește bine numărul lor, iar ea, având țigări de rezervă pe care tatăl ei le lăsase la asistenți, primea altele.

„O auzeam cântând atât de frumos, încât era singurul lucru care mă mai liniștea din când în când”

Tânăra care stătea în celălalt capăt al salonului, lângă geamul cu gratii, obișnuia să cânte. Mă trezeam și o auzeam cântând atât de frumos, încât era singurul lucru care mă mai liniștea din când în când. Ea mi-a povestit cât de apropiată este de natură, că obișnuia să stea culcată în iarbă în poziție embrionară și atunci găsea o armonie interioară. Era și foarte frumoasă, iar eu uneori o percepeam ca fiind ireală. 

Cel mai greu suportam trecerea timpului – parcă stătea în loc mereu. Nu mă ajutau nici cărțile, nici revistele, nici bârfele, nici dormitul sau mâncatul. Mama mă vizita de trei ori pe săptămână. Plângeam și uneori îi spuneam să mă ia acasă, dar îmi zicea că ar fi mai bine să rămân. 

Nu suportam strigătele care se auzeau din salonul băieților, pâinea prea multă pe care o primeam în fiecare zi la micul dejun și care se mucegăia după un timp, discuțiile unora dintre fete despre avorturile lor și efectele secundare ale medicamentelor.

Au ieșit și au adus doi infirmieri mari, care au prins-o de cap, de gât și de restul corpului, au trântit-o de pat și i-au făcut injecția într-un mod brutal. După ce am fost martoră la scena asta, am dezvoltat o frică atât de mare de injecții, încât nu mai pot vedea o seringă nici măcar în filme.

„Medicul a rostit prima dată diagnosticul de schizofrenie”

În timp ce am fost internată, am discutat cu psihologul spitalului, unde m-am simțit bine fiindcă am primit niște explicații la unele gânduri pe care le aveam. Medicul vedea pacienții doar câte cinci minute pe zi. În rest, eram închiși într-un salon cu camere de luat vederi, gratii și foarte mult fum de țigară. 

Zilele petrecute în spital m-au ajutat doar la aflarea diagnosticului și a tratamentului. Chiar și așa, tot ce a urmat după nu a fost un drum liniar (este un traseu continuu cu urcușuri și coborâșuri). Am ajuns să mă simt mai bine, dar mai am momente când inventez povești sau vorbesc singură, am episoade depresive, sunt suspicioasă sau am impresia că sunt filmată. În timpul internării, medicul a rostit prima dată diagnosticul de schizofrenie, de care nu era încă sigur. 

În partea a doua a mărturiei, pe care Libertatea o va publica mâine, tânăra diagnosticată cu schizofrenie povestește despre tratamentul pe care-l urmează, dificultățile de a se integra în societate, dar și despre importanța de a-ți accepta diagnosticul: este o boală care trebuie tratată.

Naomi Bîldea, ilustratoarea articolului, are 18 ani și e elevă la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova
Editor text: Elena Stancu

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro