1 comentariuÎntr-un regim unde puterea este împărțită în mod opac între clerici, politicieni și armată, liderul suprem, și nu președintele, este cel care ia ultima decizie. Această autocrație religioasă durează încă de la aprobarea actualei Constituții Iraniene, în decembrie 1979, spre nemulțumirea celor care își doresc o președinție mai puternică.
Ori președinția iraniană, oricât de loială ar fi liderului suprem – iar Raisi a fost considerat foarte loial lui Khamenei -, este adesea distribuită în rolul de țap ispășitor util care îl ajută pe liderul suprem să evite criticile. Aceasta a fost în mod evident soarta predecesorului lui Raisi, reformistul Hassan Rouhani, care a devenit un sac de box pentru deciziile luate în altă parte.
În ultimele luni, Raisi, ales președinte în vara anului 2021, dar în practică ales personal de liderul suprem, a fost menționat ca posibil succesor al lui Khamenei. Ținând cont de acest aspect, moartea sa deschide o cale dificilă pentru fiul lui Khamenei, clericul șiit Mojtaba Khamenei, în vârstă de 55 de ani.
Ghidul suprem este ales de o așa-numită „adunare a experților”, formată din 88 de membri, dar moartea lui Raisi crește cu siguranță șansele unei succesiuni ereditare în Iran, scenariu contestat de mulți clerici, care îl consideră străin de principiile Republicii Islamice fondate în 1979.
Moartea lui Raisi sporește sentimentul de tranziție politică în Iran. Un nou parlament, de linie dură, a fost ales recent pe fondul unei prezențe foarte scăzute la urne – 41% la nivel național. Și aceste alegeri au fost controversate, în condițiile în care politicieni reformiști sau moderați fie au fost descalificați, fie au fost înfrânți categoric. În consecință, Iranul are acum un for legislativ cu o nouă diviziune, încă netestată, între adepții liniei dure tradiționale și un grup ultraconservator cunoscut sub numele de „Paydari”, sau Frontul Fermității.
Excluderea efectivă a reformiștilor din Parlament, pentru prima dată de la Revoluția Islamică din 1979, sporește sentimentul unei țări aflate în ape necunoscute.
Vestea tragică despre sfârșitul lui Raisi survine, de asemenea, într-un moment în care Iranul nu își poate permite o astfel de incertitudine, deoarece se confruntă cu presiuni occidentale din cauza programului său nuclear, o economie dezastruoasă și relații tensionate cu alte țări din Orientul Mijlociu, în principal pe tema relațiilor acestora cu Israelul și SUA.
Mai mult decât atât, și pierderea lui Hossein Amir-Abdollahian, ministrul afacerilor externe, decedat la rândul lui în accidentul de elicopter din provincia Azerbaidjanul de Est, nu face decât să sporească sentimentul de instabilitate într-o țară care se mândrea cu controlul și predictibilitatea. Succesorul firesc al lui Amir-Abdollahian este viceministrul de externe Ali Bagheri. Însă Bagheri nu este pe placul adepțiilor liniei dure, care îl consideră prea dispus să negocieze cu Occidentul asupra programului nuclear iranian.
Deși Iranul nu a mai pierdut un președinte în funcție de la asasinarea lui Mohammad Ali-Rajai, la 30 august 1981, țara are un sistem formal clar de succesiune, în care prim-vicepreședintele – în prezent Mohammad Mokhber – preia interimatul în mod automat. Puțini sunt cei care îl consideră pe Mokhber, un fost bancher și fost viceguvernator al provinciei Khuzestan, drept posibil candidat prezidențial. Un nou președinte trebuie ales în termen de 50 de zile, ceea ce îi oferă liderului suprem și anturajului său relativ puțin timp pentru a selecta pe cineva care nu doar să devină președinte într-un moment atât de critic, dar și să-și asigure o poziție puternică pentru a-i succeda lui Khamenei.
Provocarea imediată a oricărui nou președinte va fi aceea de a ține sub control atât disensiunile interne, cât și insistențele unor grupuri de a adopta o poziție și mai dură față de Occident și de a strânge legăturile cu Rusia și China.
Provocarea permanentă a Teheranului rămâne însă relațiile cu Israelul, care au atins un nou nivel de pericol în aprilie, când cele două părți inamice au făcut un schimb de tiruri cu rachete în urma unui atac asupra Consulatului iranian de la Damasc, Siria, și în sens mai larg sprijinul acordat de Iran forțelor proxy dispuse să lupte împotriva statului evreu, printre care mișcarea islamistă palestiniană Hamas și mișcarea șiită libaneză Hezbollah.
De asemenea, noul președinte al Iranului va trebui să ia decizii importante asupra programului nuclear al țării.
Pe 9 mai, Kamal Kharrazi, consilierul de politică externă al liderului suprem, a declarat că Iranul ia în considerare să-și schimbe doctrina de descurajare nucleară dacă Israelul ar ataca obiective nucleare iraniene, pe care Teheranul le desemnează ca fiind „civile”.
Rafael Grossi, șeful Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, a transmis Iranului să pună capăt discuțiilor nestingherite despre dezvoltarea de arme nucleare, subliniind că astfel de declarații sunt îngrijorătoare.
Opozanții regimului, încă puternici prin rezistența civilă, nu vor deplânge moartea lui Raisi din cauza rolului său în reprimarea protestelor.
La rândul lor, iranienii mai în vârstă nu îl plac pe Raisi încă de pe vremea când activa ca procuror adjunct în Teheran, în 1988, când, la doar de 28 de ani, a jucat un rol proeminent în așa-numitul „comitet al morții”, responsabil de execuția a mii de opozanți, majoritatea membri ai Organizației Mujahedinilor Poporului (MEK).