IN A RELATIONSHIP | Cum pot să evite părinții să-și considere mai importante propriile dificultăți decât pe cele ale copiilor

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica “In a Relationship” realizată de Fundația Friends for Friends. Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre obsesia pentru normalitate, despre dificultatea de a-ți găsi sensul, dificultate pe care pandemia o accentuează, și despre modul în care părinții au tendința de considera neglijabile dificultățile copiilor în detrimentul propriilor griji, pe care le găsesc mai importante. Un dublu standard care este cel mai mare dușman al relațiilor sănătoase din cadrul familiei.

Am observat că, de multe ori, ne bazăm atât de mult pe scurtăturile mentale pe care creierul nostru le-a bătătorit în timp, încât uităm că prima regulă a supraviețuirii este capacitatea de a te adapta la nou – și regula aceasta e valabilă pentru orice formă de viață, nu doar pentru noi, oamenii. Pe nesimțite, am ajuns să confundăm conceptul de normalitate cu idealul, iar asta nu face decât să ne îngusteze și mai mult orizontul cunoașterii, prin urmare, și șansele de a ne adapta la nou.

Normalitatea e iluzorie

Normalitatea la care ne raportăm de obicei este una iluzorie și reprezentarea ei mentală diferă mult de la o persoană la alta, căci este definită în corelație cu sistemul de valori al individului, experiența lui anterioară și capacitatea lui de introspecție. De fapt, ideea de revenire la normalitate devine mai indezirabilă, cu cât ne aducem aminte de problemele macro care ne preocupau înainte de pandemie – cele la care omul sărac și needucat nu are cum să se gândească: încălzirea globală, economia bazată pe consum nesustenabil, digitalizarea și accesibilizarea educației sau câte și mai câte.

Recomandări

Cernobîlul de la Valea Călugărească, Prahova. Autoritățile și-au dat acordul pentru un mare depozit de gunoi lângă munții de deșeuri industriale. „Roșia Montană se mută la noi!”

Anormalitatea s-ar putea să fie exact ceea ce ne trebuie, din multe puncte de vedere (mai puțin medical), pentru a putea ieși din pandemie cu un câștig personal bine conturat în minte. Așa că trage aer în piept și mai dă-ți un minut de gândire când te surprinzi criticându-te pe tine însuți sau criticându-i pe cei dragi printr-o frază care începe cu “Nu e normal să…”

Citeam recent că expertul în sănătate mentală David Kessler a adăugat la teoria inițială a doliului sau pierderii emoționale (cea care presupune 5 etape: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea) încă o etapă – cea de-a șasea, care postulează găsirea sensului. Și da, e dificil să găsim un sens în atâtea pierderi – de vieți omenești, de normalități, de bani, de speranțe – dar e singura metodă de a ne păstra pe o pantă de creștere personală. Bătrânii spuneau: “Apa trece, pietrele rămân”, dar cum adaptăm învățătura asta la prezentul nostru?

Dublul standard: o normalitate defectuoasă în relațiile părinți – copii

Un conflict care apare frecvent între părinți și adolescenți are la bază sentimentele de superioritate pe care părinții le asociază inconștient și neintenționat cu poziția de responsabilitate & autoritate a rolului de părinte.

Pentru părinți, dificultățile adolescenților pot părea deseori neglijabile, nedemne de a fi luate în serios, poate chiar ridicole uneori, ceea ce îi face să fie percepuți ca nepăsători, neînțelegători sau “nașpa”. Asta se întâmplă pentru că dificultățile adolescenților par minore în comparație cu dificultățile proprii ale părintelui – cele din prezent sau cele din trecut, exprimate adesea în fraze care încep cu “Pe vremea mea…”, “Când o să fii tu părinte…” sau “Cât timp trăiești sub acoperișul meu…”. Argumentele logice și raționale aduse de adolescenți, cum ar fi: “Trăim alte timpuri acum” sau “Nu are sens comparația asta” sunt respinse de părintele furios și defensiv.

Recomandări

De ce vrea Maricel Păcuraru să-și anuleze condamnarea din 2014. Argumentul avocaților: „Infracțiunea de spălare a banilor nu mai este infracțiune”

Adolescentul începe să simtă dezamăgire și neîncredere față de părinte, în special dacă acesta nu revine asupra subiectului și nu își admite greșeala – ceea ce pretinde, pe de altă parte, de la adolescent.

Dublul standard (pe scurt, reguli folosite și aplicate în mod preferențial) pe care îl observă adolescenții în astfel de momente la părinții lor este cel mai mare dușman al relațiilor sănătoase din cadrul familiei. Adolescenții îl vor resimți la nivel emoțional și-l vor manifesta prin comportamente de:
înfrângere, supunere și resemnare, ceea ce îi pune în pericol de depresie pe tineri, revoltă, disimulare sau comportamente de răzbunare, care pot fi foarte riscante pentru adolescenți și pentru echilibrul emoțional al familiei, în general

Dublul standard este însă extrem de comun. Este o eroare de judecată, o interpretare părtinitoare, atunci când luăm o poziție sau ne exprimăm opinia asupra unui lucru. Dublul standard neintenționat și neconștientizat este o permanentă sursă de conflict, de dezamăgire și de reproș în relații.

Oamenii au tot spus copiilor basme și fabule cu tâlc. “Greierele și furnica” sau “Câinele și cățelul” vorbesc despre cum se reflectă valorile și principiile în comportament, vorbe vs fapte și urmările lor. Fabula educă astfel mințile maleabile ale copiilor, obișnuindu-i să conștientizeze și să ia în calcul riscurile unei gândiri superficiale. Astfel, copilul înțelege că ceva ce pare frumos & bun dintr-o perspectivă, poate să pară urât & rău din alt punct de vedere.

Recomandări

„Nu trebuia să te pui cu Putin”. Fragmente exclusive din cartea „Patriot. Memorii de Aleksei Navalnîi”, care va apărea în România pe 22 octombrie

Flexibilitate în raportarea la adevăr

Gândirea critică și capacitatea de adaptare la nou se bazează pe aceste procese de relativizare. De ce? Pentru că a fi realist și eficient presupune să faci raționamente complexe, luând în calcul o varietate de factori și condiții. Dacă nu ai noțiunea de standard dublu, vei trăi o astfel de situație ca pe un conflict care pare lipsit de logică, pentru că nu are o soluție care să împace pe toată lumea. Practic, te blochezi în contradicții, confuzii și lipsa de continuitate din logica problemei. “Nu înțeleg cum s-a ajuns aici!” sau “E ca la nebuni!” sunt expresii furioase, care apar des în astfel de situații.

Dacă ai noțiunea de standard dublu, blocajul nu se întâmplă la fel de ușor. Îți va fi mai simplu să negociezi, păstrându-ți principiile și valorile, dar devenind mai flexibil în raportarea la adevăr. Rezultatul nu este că vei “câștiga” mai multe negocieri, ci că tu și toți ceilalți veți avea mai multe șanse să găsiți un numitor comun și veți pleca mai mulțumiți de rezultat.

Ca să îți exersezi înțelegerea standardelor duble, trebuie să (îți) pui întrebări – ție și celorlalți. Să chestionezi perspective diferite și să le înțelegi specificul și diferențele – adică să observi și să asculți cu adevărat ce spun ceilalți, ceea ce presupune și exersarea răbdării, a controlului conștient asupra impulsului de a acționa.

Practic, standardul dublu nu este un rău de care să fugi și atât. Este ceva ce trebuie să conștientizezi, căci nu ai cum să te aperi de efectul lui. Dar dacă te înveți să îl iei în considerare, vei putea admite mai ușor atunci când ai făcut greșeli sau ai eșuat, pentru că știi că, privit altfel, evenimentul care poate părea o greșeală sau un eșec ar putea avea și beneficii. Îl valorifici altfel, aplicându-i alt standard mental.

Nu mai poți avea pretenția la o realitate compusă din adevăruri absolute și incontestabile, căci ești un pic mai conștient de limitele propriilor capacități cognitive, perceptive, intelectuale și emoționale. Ești, într-un final, mai flexibil, mai tolerant, mai rezilient în fața schimbărilor și mai capabil să fructifici oportunitățile pe care ți le scot la suprafață conflictele și greutățile. Te adaptezi mai bine.

Discuția despre reperele normalității va continua în materialul de săptămâna viitoare cu tema conflictelor, propunând și o serie de variante alternative de abordare a certurilor din familie – certuri care pornesc, de obicei, de la cât/cum/despre ce/la cine se plâng oamenii, nu neapărat de la lucrurile de care oamenii se plâng.

foto: Pixabay

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro