6 comentariiConsilierea psihologică pentru pacienții din toate centrele pentru tratamentul cancerului și investigațiile medicale avansate sunt două dintre obiectivele din Planul Național de Combatere și Control al Cancerului, care ar fi trebuit să fie aplicat de la 1 iulie. Președintele Iohannis a promulgat încă din noiembrie anul trecut legea care aprobă acest plan, însă Ministerul Sănătății condus de Alexandru Rafila a amânat implementarea cu puțin timp înainte de intrarea în vigoare.
Bolnavii oncologici spun că îl așteaptă de peste două decenii și au ieșit la proteste pe 13 iulie. „Protest pentru viață” s-a numit manifestația lor din fața Ministerului Sănătății.
Un diagnostic oncologic nu înseamnă o condamnare la moarte, dar majoritatea pacienților se confruntă inevitabil cu teama că și-ar putea pierde viața, mai ales dacă n-au acces la tratamente inovative.
„Procesul de-a trăi cu mortalitatea începe în momentul în care se comunică diagnosticul”
„Nu contează dacă există o șansă de vindecare de 50%, 80% sau 95%. Cât există chiar și 5% șanse să fie incurabil cancerul, tulburarea emoțională persistă și rămâne nevoia de-a învăța cum să continue să trăiască în ciuda fricii și a îngrijorării”, se arată într-un articol de pe site-ul Școlii de Medicină a universității americane Stanford.
Cătălina Dumitrescu vorbește, într-un interviu pentru ziarul Libertatea, despre teama de moarte a bolnavilor de cancer și a oamenilor în general. Pentru că, deși este o frică pe care o experimentăm toți la un moment dat, rămâne, totuși, „un subiect tabu”, spune ea. Psiholog clinician și psihoterapeută, aceasta a lucrat zece ani, până în 2020, într-un spital privat din România, după care s–a mutat în Belgia, unde oferă ședințe de terapie individuală.
Libertatea: Cum îi ajută psihologul pe cei care au un diagnostic oncologic? La ce aspecte lucrați cu pacienții?
Cătălina Dumitrescu: În primul rând, le spun că pot discuta despre toate fricile fără a fi respinși, întrerupți sau fără a le ascunde diagnosticul. Ține de cât de dispus e un pacient să se confrunte cu realitatea. Îl susții și îl ajuți să-și construiască un plan, să caute soluții, informații, să aibă și o altă perspectivă, să deprindă tehnici de relaxare, atât cât se poate, pentru a le utiliza ca instrumente în lupta pe care o duce.
Un pacient pe care l-am susținut până la final și care a murit din cauza unei tumori cerebrale a cerut să stea de vorbă cu un psiholog, când deja era într-un centru de îngrijiri paliative. Fiica m-a contactat. Pacientul și-a dorit să vorbească cu mine nu doar despre ceea ce trăia – era împăcat oarecum cu ideea morții care urma –, dar își dorea să aibă niște discuții cu fiica pentru a lăsa în ordine ce rămânea în urma sa. Nu știa cum să facă asta și se temea că ar fi putut să o rănească; a dorit să se sfătuiască cu cineva. A fost un pacient care mi-a plăcut mult, un om cald și cu o inteligență emoțională aparte.
„Nu știm cum se scurg orele dintr-o zi pentru niște oameni care suferă”
– În urma Planului Național de Combatere a Cancerului pacienții oncologici din România sperau să aibă acces la servicii medicale performante. Prin ce credeți că trec aceștia acum, știind că mai au de așteptat până la implementare?
– Nu ai cum să fii fericit când te confrunți cu un asemenea diagnostic. Sunt multă durere, disperare și umilință de îndurat. Când devii pacient, în sistemul nostru medical boala vine la pachet și cu un sentiment de inferioritate.
Dacă ești tânăr și ai copii, e o durere și mai mare. Este vorba și despre frica de a-ți lăsa familia fără sprijin. Plus neputința pe care boala ți-o dă, sentimentul de neajutorare e foarte greu de dus și faptul că ți-ai putea împovăra familia. Nu știm cum se scurg orele dintr-o zi pentru niște oameni care suferă, dar cu un minim exercițiu de empatie ne putem da seama că timpul are altă dimensiune pentru aceștia.
„Unii oameni se centrează doar pe supraviețuire”
– Ați lucrat mult cu persoane bolnave de cancer în România. Teama de moarte ați abordat-o frecvent în terapie?
– Da, am lucrat cu pacienți oncologici destul de mult în România, într-un spital privat; lucrez și în prezent, în Belgia, unde fac terapie individuală. Mai ales când ai un asemenea diagnostic e inevitabilă apariția fricii că nu-i vei supraviețui. E firesc să ai toate temerile astea. Unii dintre oamenii care caută consiliere psihologică, luând în calcul că s-ar putea să nu supraviețuiască, vor să-și lase lucrurile aranjate. Le dă un sentiment de confort, simt că lucrurile mai sunt cumva în controlul lor, chiar dacă boala face ravagii în corpul acestora.
– Cum se raportau la faptul că s-ar putea apropia de sfârșitul vieții cei în cazul cărora boala ajunsese într-un stadiu avansat?
– Depinde de fiecare om cum e structurat. Unii oameni se centrează doar pe supraviețuire și pe fiecare zi, cu pași mici și luptă. Am văzut alți oameni care au murit încleștați de furie că li se întâmplă așa ceva, că o boală îi îngenunchează, că moartea li se întâmplă lor. Alții abandonau mult mai devreme decât poate ar fi trebuit.
Am lucrat și cu adolescenți care au murit de un diagnostic oncologic. Este foarte dureros pentru copilul respectiv, pentru familie și pentru toți cei implicați în îngrijire. Nu e ușor nici pentru medici și asistente.
Mulți medici pretind că nu sunt afectați
– Îngrijirea pacienților cu boli grave și decesul acestora afectează și personalul medical, după cum ați spus mai devreme. Din experiența pe care ați avut-o în România, medicii și asistentele de aici recunoșteau prin ce trec?
– Mulți medici nu sunt educați psihologic, nu sunt învățați cum să dea un diagnostic, cum să susțină un pacient. E firesc să-și construiască mecanisme de apărare, doar că, de cele mai multe ori, am observat că pretind că nu sunt afectați.
În plus, gândiți-vă cine e modelul de succes: cel care nu se arată sensibil, care nu varsă o lacrimă. Dar nu toți oamenii pe care îi tratezi vor trăi, unii vor muri, și nu din vina ta. Nici la congrese nu se discută despre asta decât timid.
Încă suntem mult în urmă privind modul cum abordăm pacienții, mai ales pe cei oncologici. Lipsește echipa. Se lucrează ca abordare pe specialitate, nu holistic.
Când un om moare lângă ei, pacienților li se agravează simptomele
Îmi povestea o colegă, terapeută într-un spital de stat din România, că într-o rezervă decedase un pacient, l-au ținut acolo niște ore, iar ceilalți pacienți din rezervă au somatizat, adică li s-au agravat simptomele. A fost foarte traumatică experiența pentru acei pacienți cu boli cronice rămași în încăpere.
Colega a trebuit să facă o intervenție cu pacienții, dar și cu medicii, care spuneau că nu îi afectează, că ei fac față. Faci față, dar te duci acasă strivit. Când suntem educați emoțional, învățăm să acceptăm că ne-a traumatizat evenimentul respectiv, că nu e ușor să pierzi un pacient și să ne permitem suferința, să vorbim despre, nu să fugim ca apoi tot ce nu am rezolvat să vină către noi precum un pumn în plex ce ne ia oxigenul.
O sănătate psihică bună ajută la recuperarea medicală a pacientului
– Erați singurul psiholog din spitalul privat în care ați muncit în România?
– Da, un psiholog nu e suficient. Munca lui este de a-i susține pe oamenii din fața sa. Ar fi fost diferit dacă medicii ar fi ieșit din facultate cu ideea că e necesar să existe o echipă și un specialist care îngrijește sănătatea psihică a pacientului. Datorită unei stări psihice bune vedem efecte în recuperarea medicală.
Cu unii colegi medici n-am colaborat niciodată în 10 ani, n-au considerat că pacienții lor aveau nevoie să vorbească cu un psiholog. Am avut inclusiv parte de agresivitate verbală din partea unor colegi care necesită tratament ei înșiși, doar că la noi se bagă sub preș și vorbim pe la spate că respectivul nu e sănătos mintal, dar nu avem ce face, acceptăm.
Dramatic e când respectivul are și funcție de șef de secție și abuzează pe toată lumea cu care intră în contact. Eu am cedat când a devenit prea mult și am plecat. Am avut șansa ca meseria mea să-mi permită plecarea, dar cei care rămân trăiesc un iad.
„Moartea cuiva apropiat ne aduce în prim-plan pe noi înșine”
– Ați amintit mai devreme despre experiențele traumatice. Cum influențează, de pildă, pierderea unui om apropiat modul în care ne gândim la propria mortalitate?
– Moartea cuiva apropiat ne aduce în prim-plan pe noi înșine, ne aduce conștientizarea că și noi vom urma, că între noi și moarte nu mai sunt interpuși care să ne dea iluzia că mai avem mult, că e foarte departe. O asemenea conștientizare nu-i deloc ușor de gestionat în plan intern, pe unii oameni îi aruncă în angoasă, în depresie, acolo unde se asociază și cu o predispoziție genetică vulnerabilă.
Frica de a vorbi despre sfârșitul vieții
– De ce credeți că evităm în general să vorbim despre sfârșitul vieții?
– Nu vorbim despre moarte din cauza unei lipse de educație și pentru că suntem considerați morbizi. De mici ni se imprimă mesajul fricii.
Frica de moarte este un concept intens dezbătut dintotdeauna de filosofi, din Antichitate până în prezent, dar astăzi are și o componentă psihologică.
Unul dintre cei care au dezvoltat de altfel și o formă de psihoterapie este doctorul Irvin Yalom (psihiatru din SUA, n.r.). În tratatul de „Psihoterapie existențială” scrie despre fricile fundamentale. Vorbim de frica de moarte ca fiind un sunet de fundal ce ne însoțește și se manifestă în toate acțiunile noastre, apoi tratează și frica de singurătate, frica de libertate și frica de lipsă de sens.
– Trăim într-o societate în care se promovează intens ideea că trebuie să fim productivi atât la muncă, cât și acasă. Avem grijă să fim tot timpul ocupați dintr-o teamă că am putea deveni irelevanți?
– Munca poate deveni o adicție precum consumul de alcool sau de droguri. De aceea, există oameni care nu pot să stea în vacanțe, se plictisesc. Sau au concedii foarte active în care aleargă permanent să vadă ceva. E una dintre marile probleme pe care le întâlnesc și le observ în societatea noastră de astăzi. Pentru că e multă angoasă și frică de moarte. Munca îmi dă un sens, mă validează, îmi crește stima de sine.
– În volumul „Privind soarele în față”, psihiatrul Irvin Yalom vorbește despre acceptarea faptului că vom muri. E important să ajungem în această etapă? Cât durează și, mai ales, este posibil pentru toată lumea să ajungă acolo?
– Unii dintre noi pot ajunge la acceptare, dar depinde de cum e fiecare construit, câtă cunoaștere are și ce mesaje a primit referitor la finalitatea vieții.
Doctorul Yalom a scris și „O chestiune de viață și de moarte”, povestea de final dintre dumnealui și soția acestuia, care a murit prin sinucidere asistată, eutanasiere, deoarece se confrunta cu un cancer terminal. Este un autor imens și un mare umanist care și-a găsit puterea, dar și un sens în a scrie despre subiecte care ne preocupă, dar care ne înfricoșează din varii motive. Un motiv ar fi mesajele cu care am fost crescuți, cu iadul cel veșnic, și care s-au imprimat în dezvoltarea noastră și în atitudinea noastră de a-l face subiect tabu.
Pentru cei care vor citit acest interviu, vreau să spun că, până ne va veni clipa finală, avem ziua de azi și zic că nu e puțin și că merită să ne bucurăm de mirosul teilor și de cerul senin. Ce va fi, vom vedea atunci. Ori va fi o Înviere ori nu va mai fi nimic, iar în ambele situații zic că nu avem de ce să ne temem.