În rândul tinerilor români, sinuciderea este a doua cauză de mortalitate, după accidentele rutiere. Ce s-a întâmplat în pandemie

Avertisment: Acest text conţine referiri la depresie şi gânduri suicidare, care v-ar putea afecta emoţional.

Undeva, în toate astea, am vrut să se termine. Şi atunci m-am gândit inclusiv că vreau să mor.

„Nu am simţit depresie la început. A început ca o frustrare, o furie”, îşi începe povestea Paula, o fată de 16 ani din Ploieşti. Paula a fost diagnosticată cu „depresie cronică” încă de când avea 13 ani şi încă se luptă cu această boală. Tratamentul şi psihoterapia au făcut suferința suportabilă.

Tot mai mulţi copii şi adolescenţi ca Paula se confruntă cu episoade de depresie severă, avertizează dr. Mirela Hăţiş, specialistă în psihiatrie pediatrică la Spitalul de Psihiatrie Titan. 

Creșterea cazurilor de depresie severă

„Am avut în ultimul an săptămâni în care la spital au ajuns mai mulţi copii cu tentative de suicid. A crescut numărul de cazuri de depresie severă, cu ideaţie suicidară, mai ales la copiii care au o vulnerabilitate – fie genetică, fie sunt cu anumite trăsături de personalitate: sunt mai introverţi, mai tăcuţi, au mai multe probleme de adaptare în diferite medii”.

Recomandări

Anchetă la Castelul Peleș după dezvăluirile Libertatea. Corpul de control al Ministerului Culturii a cerut actele contabile din 2019 și documente interne. Mărturia unui turist șocat de hoția angajaților

În practică, o tendinţă similară se înregistrează la cazurile de anxietate sau tulburare obsesiv-compulsivă, spune medicul. Iar depresia şi anxietatea apar, deseori, împreună – atât la copii, cât şi la adulţi.

Le-a clătinat un mod de viață alături de ceilalți

Frica de boală – atât temerea că s-ar putea îmbolnăvi ei înşişi, cât şi părinţii sau bunicii cu probleme de sănătate – a fost doar unul dintre factorii care au contribuit, în pandemie, la agravarea problemelor de sănătate mintală.

„Au învăţat online, au petrecut tot mai mult timp pe gadgeturi, pentru mulţi a fost singura modalitate prin care au ţinut legătura cu grupurile de aceeaşi vârstă. Dar asta se bate cap în cap cu regulile noastre din psihiatrie, pentru că îi învăţăm pe părinţi să le reducă timpul petrecut în faţa ecranelor”, explică dr. Hăţiş.

Când lipsa de program devine lipsă de sens

Însă cel mai perturbator factor a fost incertitudinea, abandonarea rutinelor care le dădeau copiilor şi adolescenţilor un anumit nivel de siguranţă. „Acum învăţau online două săptămâni, apoi două săptămâni se duceau la şcoală. Nu mai exista un program clar, iar toate aceste schimbări au crescut anxietatea”, spune Hăţiş.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea – Alegeri prezidențiale: candidații cu cele mai mari șanse să intre în turul 2

Medicul spune că întâlneşte constant astfel de cazuri şi în spitalul public, şi în practica privată.

„O bună parte din părinţii care munceau foarte mult, dar în afara casei până acum, au trebuit să-şi împartă responsabilităţile între jobul care se desfăşoară acasă, rolul de părinte, rolul de îngrijitor al unui bunic, uneori şi rolul de profesor, când şcoala era online. Şi s-a acumulat foarte multă tensiune în mediul familiei, iar asta se revarsă şi asupra copilului”.

„Nu eram eu, era boala”

La început, Paula, fata de 16 ani, nu înţelegea ce i se întâmplă. „Vedeam că eu sunt aşa, mereu fără chef, dar am crezut că asta e viaţa, că aşa sunt eu”. Era conştientă că prietenii şi colegii au altă stare de spirit, dar se gândea că poate ei nu arată la şcoală cum sunt, pentru că, în preajma celorlalţi, şi ea se prefăcea că îi este bine.

Recomandări

De ce i-a arestat Curtea Supremă pe suspecții asasinatului de la Arad. Judecătorii invocă dovezi „fără echivoc” ale unor relații intime între inculpați

Trecuse deja un an de când Paula* avea ceea ce ea numeşte „gândurile astea ciudate”, dar nu reuşea să le explice părinţilor ce i se întâmplă. Părinţii ei au observat schimbările concrete: „că nu mai mâncam, nu mai voiam să fac nimic, să merg nicăieri”. Alarmaţi, ai ei au căutat ajutorul specialiştilor. 

Pe Paula întâi a ajutat-o faptul că a primit un diagnostic: „nu mai simţeam că ce gândesc e aiurea, că sunt o ciudată. Era doar boala asta: depresie cronică. Nu eram eu, era boala”.

Cum arată depresia la adolescenţi

Părinţii sunt, de regulă, cei care remarcă semnele depresiei la copiii lor. În adolescenţă, boala se manifestă asemănător ca la adult: schimbarea dispoziţiei, scăderea interesului şi a plăcerii, tot mai multe griji, gânduri de ruminaţie, gânduri de suicid, dar, specific vârstei, apare, în plus, mai ales starea de iritabilitate, de nervozitate.

Părinţii îşi spun: e adolescent, e morocănos, a devenit rebel. Poate nici nu vor să creadă că e ceva mai grav. Şi sigur, uneori chiar este o etapă firească a vârstei, dar, când e vorba de depresie, funcţionalitatea copilului este afectată.

Dr. Mirela Hăţiş, psihiatru pediatric:

Cu alte cuvinte, trebuie văzut dacă aceste simptome persistă timp de mai mult de două săptămâni şi copilul are afectată funcţionalitatea – fie la şcoală, fie în grupul de prieteni sau în relaţia cu părinţii.

„Ca să facem diferenţa între depresie-simptom şi depresie-boală, ne interesează intensitatea şi frecvenţa simptomelor, precum şi gradul de afectare a funcţionalităţii copilului, mai ales cea socială. Dintr-un copil care ieşea, vorbea cu prietenii, brusc se izolează, nu mai are motivaţia necesară, stă numai în pat. Pare plictisit, dar, de fapt, dispoziţia este depresivă”, spune dr. Hăţiş.

Dacă părintele observă astfel de semne, cel mai bine este să meargă cu copilul la un psiholog sau un psihiatru. În cabinetul specialistului, evaluarea se face mai ales prin interviu cu copilul şi părintele (uneori şi cu profesorii), dar şi prin observaţie directă. „Un copil depresiv se vede şi după mimică, după gestică, e cu privirea în pământ, cu colţurile gurii lăsate, e lipsit de energie. Vorbeşte cu o tonalitate joasă, nu te priveşte în ochi. Abia îşi găseşte cuvintele, are o lentoare în vorbire, plânge foarte uşor. Este iritabil, în momentul în care, de exemplu, părintele încearcă să spună ceva şi poate nu intuieşte exact ce simte el, intră în conflict cu părintele de faţă cu noi”, explică dr. Hăţiş.

„Mă simţeam vinovată, de parcă făcusem o prostie”

Primul psiholog la care Paula a ajuns a diagnosticat-o, greşit, cu ADHD (tulburare de deficit de atenţie). 

După trei sau patru şedinţe, simţind că nu o ajută deloc, fata nu a mai mers la terapie. Apoi, părinţii au dus-o la un medic psihiatru, care le-a recomandat alte două terapeute. „Cu una dintre ele nu mi-a plăcut deloc să vorbesc, parcă nu era atentă. Cu a doua a fost bine, încă mai merg. Fac trei ani anul ăsta. Îi spun tot, mă înţelege, nu mă judecă, mă întreabă de mine, o interesează”.

Cu ajutorul psihoterapiei, Paula a reuşit să-şi înţeleagă mai bine emoţiile şi gândurile şi aşa a putut să le vorbească despre ele şi părinţilor. „Când i-am zis maică-mii, ţin minte că mă simţeam supervinovată, de parcă făcusem o prostie, ceva”.

La o temă pentru terapie, în care trebuia să afle mai multe despre familia ei, mama i-a spus că mai aveau persoane cu depresie în familie. Exista, în cazul ei, şi o predispoziţie genetică.  Rareori, depresia apare strict din cauza factorilor de mediu sau genetici, de cele mai multe ori este o combinaţie, explică medicul Mirela Hăţiş.

„Parcă mă învârteam într-un cerc invizibil şi nu puteam să mă opresc”

În timpul pandemiei, Paula a continuat terapia, inclusiv online, prin sesiuni video. „Mă ajută că ştiu că e cineva acolo care mă ascultă. Dar nu ştiu dacă, fără tratament, ar fi fost mai bine doar cu terapie”.

Iniţial, Paula refuzase să ia pastilele antidepresive pe care i le prescrisese psihiatrul, dar atât medicul, cât şi mama au insistat, explicându-i că, în cazul ei, este vorba de un dezechilibru chimic care trebuie corectat şi că îşi poate ajuta creierul cu tratamentul antidepresiv. 

Cu timpul a prins curaj şi să le vorbească prietenilor despre boala ei. „Am văzut la un moment dat că unii gândesc ca mine şi atunci nu m-am mai simţit aşa ciudat să le spun. M-au ajutat, m-au înţeles şi nu m-au judecat, nu au râs şi nu au spus în toată şcoala ce am”, spune Paula.

Paula ar vrea ca oamenii să înţeleagă că depresia nu se vindecă spunându-i celui bolnav că nu are niciun motiv să se plângă. I s-a mai spus „Gândeşte-te cât eşti de norocoasă: eşti frumoasă, deşteaptă, sănătoasă, ce motive ai să fii tristă?” sau „Oamenii au probleme serioase, nu au ce mânca, nu au casă, bani, părinţi, iar tu te plângi fără motiv”.

„Dar nu poţi, efectiv, să vezi problemele altor oameni. Sau să te compari cu ei. Pe mine mă durea totul aşa de tare încât nu vedeam nimic altceva şi nu simţeam nimic altceva. Parcă mă învârteam într-un cerc invizibil şi nu puteam să mă opresc. Ce sens are: de ce m-am trezit, de ce să mănânc, de ce să mă îmbrac, ce rost are? Aşa gândeam”.

Stigmatul în jurul bolilor psihice poate duce la autostigmatizare

Există încă un stigmat asociat bolilor psihice, care poate face familia să se adreseze târziu unui serviciu de specialitate. Cei cu boli psihice sunt văzuţi drept „ceva excentric, ceva spectaculos, ceva de care trebuie să ne temem, pentru că sunt imprevizibili”, spune psihiatrul.

Pericolul foarte mare este că expunerea la stigmatizare duce, în cele din urmă, la internalizarea stigmei, la autostigmatizare. Copilul ajunge să creadă că e ceva fundamental greşit la el. Scade stima de sine, creşte anxietatea. Şi de multe ori, adolescenţii îşi ascund simptomele din teama de a nu fi judecaţi, iar asta întârzie procesul de recuperare.

Dr. Mirela Hăţiş:

Părinții sunt și ei criticați că nu s-au ocupat de copii

La rândul lor, părinţii sunt supuşi stigmei prin afiliere, pentru că deseori cei din jur îi blamează că ar fi greşit cu ceva în educaţia copilului care a dezvoltat depresie. Acest lucru agravează sentimentele de vinovăţie deja existente la părinţi. 

„De aceea e important să se vorbească, tot mai mult, în spaţiul public de paleta largă a bolilor psihice, dar şi de experienţele reale ale celor care au depăşit cu succes depresia. Pentru că, de cele mai multe ori, vorbim de episoade, episoade care se remit”, spune dr. Hăţiş.

„Trebuie să-i ascultăm pe copiii noştri, chiar dacă nu avem timp”

„S-a închis în sine, petrecea mult timp de una singură şi îşi pierduse apetitul. Sunt doar câteva din semnele care m-au alarmat în privinţa stării ei”, spune Adelina, mama Ioanei, o altă adolescentă care se luptă cu depresia severă. „Relaţia noastră se răcise, devenise irascibilă, nu mai voia să discute cu mine”.

Despre depresie, mama nu avea multe informaţii, dar ştia că poate duce la suicid. Aceasta era teama ei cea mai mare.

„Nimic nu mă mai bucura, îmi pierdusem interesul faţă de tot ce mă înconjura şi aveam gânduri de suicid”, mărturiseşte Ioana.

Uneori, copiii sau adolescenţii nu sunt luaţi în serios când spun că vor să moară – părintele crede fie că glumesc, fie că au un comportament manipulator. Potrivit psihiatrului, oricum ar fi exprimată această dorinţă de moarte, ea ar trebui luată în serios. „Indiferent dacă vorbim de un comportament manipulator sau nu, e un semnal de alarmă. Putem să ne gândim că poate copilul nu reuşeşte să spună ceea ce îşi doreşte sau să atragă atenţia într-un alt mod decât spunând asta. Orice copil care spune că vrea să moară trebuie tratat serios”, crede Hăţiş.

„Bureți” de emoții

„Mă depăşea situaţia. Aveam sentimentul de vinovăţie, că poate noi nu le acordam atenţia cuvenită copiilor noştri”, spune Adelina. „Psihicul e foarte complex, copiii absorb toate tensiunile, tot stresul, se încarcă cu frustrările noastre, şi asta se adaugă la problemele lor, care nu sunt puţine. Copilul meu îmi spunea că are probleme, iar eu am recepţionat târziu mesajul lui”.

Adelina şi fiica ei au păşit împreună la fel de sceptice pentru prima dată în clinica de psihiatrie. Dar, după mai multe luni, „mă felicitam că am luat decizia să trecem peste prejudecăţile legate de mersul la psihiatru. E adevărat că am făcut-o la disperare: eu altfel nu puteam gestiona problema”.

În mai puţin de jumătate de an, Adelina observa deja schimbări vizibile în bine la fiica ei, cu ajutorul medicaţiei şi psihoterapiei. Drumul e lung uneori, dar depresia poate fi învinsă. „Cred că trebuie să ne eliberăm de prejudecăţi şi să-i ascultăm pe copiii noştri, chiar dacă nu avem timp”, spune Adelina.

*Paula, Adelina şi Ioana sunt pseudonime. Adolescentele şi mama uneia dintre ele au dorit să le păstrăm identitatea secretă, pentru că oamenii cu boli psihice şi familiile lor au încă mult de suferit de pe urma stigmatului asociat.

Telverde Antisuicid: 

Pentru consiliere în situaţii de criză suicidară puteţi contacta Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului între 19:00 – 7:00 la numărul de telefon 0800 801 200 (apelabil gratuit la nivel naţional din orice reţea) sau prin email la sos@antisuicid.ro

Foto: 123rf

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro