Indolenţa ucigaşă

N-a fost accident. A fost încă o verigă a lungului lanţ al primejdiei zilnice şi al morţii, care leagă minele româneşti. Tragedia de la Petrila se oglindeşte în ochii îndureraţi ai soţiilor din Valea Jiului nu ca vestea buimăcitoare a unei întâmplări groaznice, ci ca un sfârşit implacabil, de care s-au temut de când se ştiu. Dar care a fost şi rămâne preţul cumplit plătit de bărbaţii lor pentru pâinea pruncilor. Plătit doar de ortaci şi niciodată de cei responsabili de dezastrul din mine­rit. Care s-a prăbuşit sistema-tic după 1997, de când s-au închis una după alta 550 de mi­­­­­­­ne, iar pentru mo­dernizarea celor rămase nu s-a făcut mai nimic. Deşi criza petrolului a obligat la re­des­­­­­­co­­­­pe­­­­­­­­­ri­­­­­­­rea cărbunelui. Minerii, câţi mai sunt, cu spectrul şomajului – într-o zonă defavorizată, unde fondurile de reabilitare şi reconversie au fost furate pe rupte – sunt siliţi să intre în galerii neconsolidate, neaerisite, cu tehnnologie de ex­­­trac­ţie învechită şi cu aparatură de protecţie precară, ba chiar în abataje unde prăbuşirea sau autoa­­­­­­­­­­prin­­­­­­­derea sunt iminente. Asta, pentru că nimeni n-a ispăşit pentru victimele anterioare. Morţii sunt de vină, asta e le­­­­­­­gea în Vale.