ComenteazăNe știm de ceva vreme. Nu-mi dau seama exact de când, e o relație pe care de-abia de câteva luni o conștientizez. Ies dimineața în balconul garsonierei, balcon care se deschide spre Dunăre, spre faleza Tulcei și spre șantierul naval, și mă uit în dreapta, spre soarele ce dă să răsară, iar apoi imediat în stânga, aproape instinctiv. Soarele este mereu acolo, în dreapta, nu dezamăgește. Șantierul, la fel, dar în stânga. Știu, însă, că soarele are o istorie inegalabil mai lungă, prin comparație.
Sprijinul financiar al unui oraș
Va mai curge multă apă pe Dunăre până când Soarele să nu-și mai îndeplinească datoria de a fi. Pe când șantierul, o chestie ridicată și întreținută de noi, oamenii, are, oricum, o durată de viață ceva mai limitată. Dar zilele astea îmi pasă mai puțin de soare, capricios, cu dinți, acoperit de nori. Mă uit mai degrabă spre șantier, ca să mă conving că orașul în care trăiesc nu va rămâne, brusc, fără principalul sprijin financiar.
Dacă ați înțeles că am o relație cu șantierul e doar vina
digresiunilor mele. Nu, n-am. Am, aveam, o relație cu ceva sau cineva din
șantier. O arătare, la început, o nălucă, o chestie greu de descris.
Prin ianuarie era o formă nedefinită, acoperită cu niște prelate sau ce-or fi fost. De la distanță puteau părea și cartoane. Cred că m-am și gândit, la un moment dat, că acolo se ascunde un homeless imens. Glume din vremea când mai era social acceptabil să glumim cu prietenii, cu iubitele, cu cei de aproape sau de departe.
O carenă imensă își caută numele în josul Dunării
Pe 29 martie, cu noaptea în cap, profitând de adaosul de
întuneric de după schimbarea orei, arătarea din șantier a prins formă. Nu știu
de ce mi-am schimbat ritualul în dimineața aia și m-am uitat mai întâi spre
șantier. Nu mai era acolo. Nici urmă. Am întors capul spre soare, care era și
nu prea. Era, dar nu-l puteam vedea din cauza unui strat subțire dar eficient
de nori. Undeva, mai jos de Port Aval, printre copacii de pe malul Dunării,
i-am zărit suprastructura albă, trasă lin pe apă, spre brațul Sulina, de un
remorcher. I-am mai făcut câteva poze neclare și îndepărtate, ne-am spus ceva
între „la revedere“ și „adio“ și am început, în sfârșit, să aflu cine sau ce
era forma aceea imensă care urma să nu-mi mai completeze diminețile.
Încă nu are, oficial, un nume. Părinții i-au ales unul, cu multă
vreme în urmă, i-l promovează, vorbesc despre el, dar îl va purta de-abia după
botez, peste ceva vreme. Mai e până atunci. Deocamdată se numește Hull 887
(Carena 877). Numele de lucru, cum ar veni.
Hull 887, o premieră mondială plecată din România
Carena 887 a plecat în prima sa călătorie tractată de un
remorcher și urmată de un altul. Va parcurge astfel tot drumul din Tulcea și
până în Norvegia, între cele două șantiere navale care-i definesc nașterea:
șantierul Vard din Tulcea și șantierul Vard din Søviknes. Drumul durează
aproximativ patru săptămâni după care carena va intra în faza finală a
construcției. La sfârșitul acesteia va avea loc lansarea și botezul oficial,
iar Carena 887 va deveni nava Le Commandant Charcot, operată de compania
franceză Ponant.
Le Commandant Charcot va fi prima navă de croazieră-explorare
polară echipată cu un sistem de propulsie hibird-electric și alimentată cu gaz
natural lichefiat. Iar primii pași, asistați, chiar dacă propulsoarele erau
deja instalate, i-a făcut pe Dunăre, spre Marea Neagră după ce a ieșit din
șantierul care i-a fost casă aproape doi ani.
Drumul de la proiect la navă de corazieră polară și speranțele
unui oraș
Viitorul Le Commandant Charcot, acum încă Hull 877, a fost anunțat în 2017 de către compania Ponant, care a prezentat proiectul făcut de Sterling Design International sub numele provizoriu de „spărgătorul de gheață Ponant“.
În iunie 2018 s-a lansat comanda de execuție către Vard, fiind
una dintre cele mai mari lucrări navale executate în șantierul naval din
Tulcea.
Nava are o lungime de 150 de metri, o lățime de 28,3 metri și un pescaj de 9,5 metri (în gehață, pescajul este de 10 metri). Pescajul navei este mai mare decât cel acceptat pe brațul Sulina, de aceea s-a limitat greutatea navei, nemontându-se în Tulcea toate echipamentele care puteau fi montate aici.
Când va deveni operațională, Le Commandant Crahrcot va avea o capacitate de 270 de pasageri și 187 de membri ai echipajelor și un total de 242 de cabine (135 pentru pasageri și 107 pentru echipaj).
900 de oameni pe zi, 8.500.000 ore de muncă
Mihai Caragea, inginerul care a fost managerul de proiect al navei, a povestit despre navă cu mândria omului care a dus la bun sfârșit o lucrare cu cifre impersionante. Nu singur, desigur. Timp de aproximativ 16 luni, la Carena 877, viitorul Le Commandant Charcot au lucrat, în medie, 900 de oameni în fiecare zi, totalizând aproape 8.500.000 de ore de muncă, iar în 2019 nava a reprezentat aproape 60% din încărcarea șantierului naval Vard din Tulcea.
Atunci când nava, clasificată PC2 (Polar Code 2, echivalent clasificării spărgătoarelor de gheață nucleare rusești) va sparge ghețuri de 2,4 metri (și are soluții și pentru gheață mai groasă: se întoarce cu pupa și toacă gheața cu elicele), pasagerii nu vor ști că pentru confortul lor s-a muncit atâtea ore în Tulcea. Dar noi, o vreme, ne vom aminti asta.
„Când închide virusul șantierul?“
„De ce nu se închide șantierul?“, „Când se închide șantierul?“
sau chiar „De ce nu luați măsuri sâ se închidă șantierul?“. Cam astea sunt
întrebările din ce în ce mai frecvente care circulă prin online-ul tulcean.
Șantierul, cu numărul lui mare de muncitori, îi sperie pe localnicii care nu
mai au voie să umble pe stradă în grupuri mai mari de 3 persoane. Pare un focar
inevitabil.
La Vard Tulcea sunt angajați 3.400 de oameni și mai lucrează aproximativ 2.000-2.500 de angajați ai subcontractorilor. Într-un oraș pe care nava tocmai ieșită din șantier l-ar putea alimenta integral cu cei 0,42 de MW pe care-i generează, locul în care sunt angajați între 5.400 și 5.900 de oameni este vital.
Turismul s-a prăbușit din primele zile ale institurii stării de urgență. Nu mai funcționează nimic nici în Deltă, dar nici în Tulcea. S-au închis pensiunile, restaurantele, hotelurile. Se închid, zilnic, mici magazine ale căror produse nu mai au căutare acum. Închiderea celui mai mare angajtor ar însemna un dezastru economic accelerat.
La Vard Tulcea sunt în lucru, acum, încă 4 nave de croazieră.
Asta înseană un flux bun pentru șantier. Și multă speranță. Atâta vreme cât
companiile speră că lumea își va relua obieceiurile, va călători și nu-și
retrag comenzile, la Tulcea este de muncă. Dacă este de muncă, se produce, se
plătesc taxe, economia, cât de cât, mai funcționează.
Pe șantier s-au luat măsuri de igienă sporite, s-a organizat
programul de lucru în așa fel încât să se evite grupurile mari de persoane în
același loc, în același timp.
Duminica trecută am privit în urma Carenei 877 cu tristețe. Când prietenii mi-au trimis imaginea sa trecând prin Sulina, în ultimele mile parcurse pe Dunăre am simțit, împăcat, că nu tristețea ar trebui să mă încerce, ci speranța.
În următoarea perioadă, în fiecare dimineață în care soarele va răsări în dreapta balconului, iar macaralele de pe șantier se vor mișca în stânga, voi avea de ce să sper.