INTERVIU. Activist din Chișinău, despre refugiații romi: „Stau separat, în condiții mult mai proaste. Nici organizațiile religioase nu-i cazează”

Estimările oficiale indică prezența a peste 70.000 de refugiați ucraineni pe teritoriul Republicii Moldova, spune Vitalie Sprînceană, într-un interviu pentru cititorii Libertatea.

Pentru protecția acestora, statul joacă un rol minor, în timp ce marile organizații internaționale, dar și cele religioase au luat problema în propriile mâini.

Chiar și așa, spune el, o anumită categorie de refugiați este discriminată: ucrainenii de etnie romă. 

„Dacă sunt puși într-un centru, ei trebuie să rămână acolo pe viață – ca în lagăre închise: să nu iasă, să nu se plimbe. Am fost zilele astea la un centru de refugiați la Costești: romii stau separat, în condiții mult mai proaste decât ceilalți refugiați. E o istorie urâtă. Partea și mai gravă e că nici organizațiile religioase nu-i cazează. Și acolo e un rasism, mai camuflat. Sunt îndemnați să plece în România și în țările occidentale”, arată sociologul.

Recomandări

Noul Parlament începe cu circ: de la declarații bizare la fuga de ochii lumii. Ce nu s-a văzut la TV REPORTAJ

Vasile Ernu: Bună, Vitalie, ai ajuns la Chișinău sau ești în continuare în vamă?
Vitalie Sprînceană: Sunt în continuare în vama din Palanca, în weekend sunt aici. Acum ne mărim puțin echipa, mai atragem oameni și-i instruim. Acum, cei care vin primesc asistență elementară: mâncare, strictul necesar, asistență medicală, după care se urcă în microbuze care merg fie spre București, la Gara de Nord, fie spre Chișinău, în centre de refugiați. De aici o să plec la Criva, alt centru – încercăm să acoperim cât mai mult.

– Acum cum mai e cu trecerile, vine multă lume, fluxul de refugiați s-a redus?
– Nu, dacă mult însemna mii pe zi, acum sunt mult mai puțini. Acum se poate să avem câte o mie pe săptămână. Uneori sunt câteva sute pe zi, alteori câteva zeci. Azi au venit în jur de douăzeci de oameni până la amiază în autogara aceasta de aici: unul vrea în Bulgaria, altul are avion spre Germania, alt grup vrea să rămână mai mult timp aici. Dar nu mai este fluxul acela mare.

„Peste 70.000 de refugiați în Republica Moldova”

– Dar zi-mi ce e cu „gara” din Palanca, de care zici? E un loc special amenajat?
– E o gară improvizată cumva, amenajată aici din 6 martie, chiar după începerea invaziei. S-a construit gradual și s-a tot dezvoltat. Prin ea cred că au trecut peste 30.000 de oameni. 

Recomandări

CTP se teme că Rusia poate pune președintele în România: În 1989 l-au pus pe Iliescu după Ceaușescu, de ce nu ar face-o și acum?

– Sunt în tranzit sau rămân aici în Republica Moldova?
– Din acești peste 30.000 de refugiați, cam 16.000 au mers spre România și restul au rămas în  Moldova. Cei care merg însă spre Chișinău unii rămân, dar mulți stau temporar și caută variante de plecare mai departe.

E o estimare pentru perioada 6 martie-1 august, conform cifrelor Poliției de Frontieră, pe care le-au publicat zilele trecute… Dar au un algoritm tare stupid de calculare: ei adună și scad. Adună câți au intrat, scad câți au ieșit și le iese o cifră cu cei ce au rămas. 

Pentru toate punctele de trecere a frontierei, acum, din acest calcul reiese că pe teritoriul Republicii Moldova ar fi peste 70.000 de refugiați din Ucraina care staționează aici.

Flux egal pe ambele sensuri ale frontierei

– Deci am avut un val mare și după au fost diverse valuri, care au tot fluctuat, dar au fost tot mai puțini refugiați?
– Nu am stat permanent aici și nu am avut acces constant la datele oficiale. Dar aceasta e și impresia mea, urmărind în permanență fenomenul și fiind aici implicat. Valul mare a fost din februarie până la sfârșitul lunii martie, pe urmă a început să scadă: aprilie, mai, iunie. După mijlocul lui aprilie a început și un flux invers, în care refugiații au început să se întoarcă acasă, în Ucraina.

Recomandări

Urmărește banii! Culisele scandalului PSD-PNL-USR pe tema noului Guvern

Acum e un flux continuu în ambele direcții: rândul celor care intră în Republica Moldova e la fel de mare ca al celor care ies spre Ucraina.

– Dacă privim retrospectiv, putem spune cine s-a ocupat, cine a dus greul refugiaților? Statul, ONG-urile, bisericile? Se spune că statul a preluat doar 10% din gestionarea problemei. Care sunt structurile care au preluat grosul?
– La început a fost statul cu instituțiile sale și cu ONG-urile activiste apropiate statului, seculare, specializate, dar a existat o amplă implicare și a structurilor religioase, ONG-urile de pe lângă biserici. Practic aveam trei actori: statul, ONG-urile laice și ONG-urile religioase. 

Dar imediat, undeva după o lună, a apărut un alt actor important: marile ONG-uri umanitare, gen Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR), Organizația Internațională pentru Migrație și altele. Acestea au început să preia o parte din sarcinile pe care le făcea statul și o parte din muncile pe care le făceau voluntarii locali.

Aici, concret, la Palanca, statul a dispus crearea acestei gări provizorii, ca să gestioneze mai bine fluxul: puteau staționa autocare ca să preia oamenii, puteai amenaja o infrastructură minimă pentru diverse servicii, precum o masă caldă. Treptat, statul a ajuns la o înțelegere cu UNHCR, care a venit cu banii și a procurat echipament, a reamenajat, a închiriat containere, a dat granturi la diverse organizații să ofere servicii etc.

Apoi aceste organizații mari au tot venit și au dezvoltat, au început să acorde și alte servicii mai complexe populației de refugiați. Cum ar fi, de exemplu, voucherele bănești: peste 2.000 de lei moldovenești (aproximativ 100 de euro) pentru persoanele refugiate și spre 3.000 de lei pentru familiile de moldoveni care găzduiesc refugiați. Practic, asta era gândit ca un gest, singurul, dar văd că în fiecare lună se reînnoiește și se prelungește ajutorul.

– Practic, din ce înțeleg, organizațiile acestea mari foarte puternice au preluat o parte din atribuțiile statului sau din neputința lui?
– Da, ele au preluat partea aceasta mare financiară, au început să pompeze bani, să bage finanțare în infrastructură, în centrele de refugiați, în dotarea lor, să gestioneze existența lor fizică prin vouchere financiare și chiar să ofere consultanță guvernului pe diverse chestiuni.

Asociațiile creștine, cele mai active

– Asociațiile creștine am înțeles că sunt și ele foarte active.
– Da, ele sunt de la început cele mai active și bine organizate. Au și resursele umane și cele de infrastructură puse la punct. Dar au alte resurse financiare, de pe alte filiere. Este rețeaua pe care sigur o știi și tu –  Ajutor Creștin pentru Refugiați – în care sunt implicate bisericile evanghelice. 

– Am fost și am vizitat centrele lor – fac o muncă extraordinară.
– Da, da, au fost și sunt cele mai active. Aici gestionează partea de alimentare – mâncare, alimente – deloc simplă la Palanca. Paralel, au un sistem propriu autonom de cazare, propria rețea de transporturi, care duce refugiați nu doar în Republica Moldova, ci și afară, unde au o rețea amplă.

Câteva mari organizații internaționale au apelat la ele ca să li se ofere resurse umane, le-au angajat ca să organizeze ceva centre pentru copii și adolescenți. 

– Refugiații care rămân în Moldova unde stau? În familii, în centre de refugiați, în biserici?
– Majoritatea stau în familii. Problema cu centrele de refugiați e că, undeva prin luna iulie, au început să se închidă pe motiv că nu sunt suficienți refugiați, că unele săli nu corespund nevoilor, că anumite cămine trebuie reamenajate etc. 

Centrele s-au cam închis, dar mai sunt câteva. Grosul stă în familii, în casele goale ale unor familii etc. Chiar și în sate. Dar așa a fost mereu: cam 10% dintre refugiați au stat în centre pentru refugiați, restul în familii și pe lângă organizațiile religioase, în centre neacreditate.

– Am fost în mai multe astfel de centre, foste tabere de vacanță pentru copii gestionate de evanghelici. Au condiții foarte bune, bine organizate, bine gestionate.
– Da, ele sunt o supapă tare bună și rezolvă o parte dintre probleme.

Statul nu are nicio strategie

– Unde vezi hibele în acest sistem? După cinci luni de muncă de teren, ce anume crezi că merge prost, ce se poate îmbunătăți?
– Primul lucru care deranjează este lipsa capacității statului de a crea o strategie, de a planifica: să gândească și să anticipeze. Din păcate, nu avem asta. În prima fază era normal: nimeni nu se aștepta de la un război, a fost luat prin surprindere. Dar acum e nevoie de o viziune clară: ce facem mai departe în această situație.

De exemplu: UE a introdus, după declanșarea războiului, așa-zisul mecanism de protecție temporară – pentru trei ani, refugiații au drepturile de care se bucură și alți cetățeni europeni. La noi nu avem asta: ei stau aici pe ceva confuz. În condițiile stării de urgență, ei se bucură de niște facilități, o stare care se prelungește la fiecare 40 de zile. Dar ei nu se bucură de asistență medicală precum ceilalți cetățeni, sunt o mulțime de servicii sumare și neclare care li se acordă și cam atât.

Mai avem oameni care stau de jumătate de an – noi nu avem o viziune ce facem cu ei mai departe. Dar copiii lor? După mine, chiar dacă ar suna cinic, pentru Moldova este o oportunitate, căci e o țară depopulată. 

Acești oameni nu au unde pleca, nu se prea pot întoarce, e o șansă imensă de a-i integra aici. Dar trebuie să ai un plan, o strategie. Să integrezi maturii în câmpul muncii, iar pe copii – la școală. Acești oameni nu vor mai fi dependenți de asistența ta, ci vor deveni cetățeni și contribuabili. E o șansă ratată, din păcate.

„Romii stau separat, în condiții mult mai proaste decât ceilalți refugiați”

– Dar despre organizațiile mari internaționale ce zici?
– Aici o critică ar fi: în loc să vină să facă lucruri cu statul, ele au făcut lucrul pentru stat. Ele au luat în gestiune responsabilități mari, infrastructuri complexe. Dacă mâine ele pleacă, statul nu o să știe nici să gestioneze, nici să rezolve aceste fenomene, grupuri mari de oameni, să-i integreze etc.

– În România ne-am confruntat cu probleme de discriminare și rasism sistemic. Știu că și aici au fost cazuri de discriminare în rândul refugiaților.
– O, da, am avut destule cazuri. Una dintre problemele enorme este legată de grupurile de refugiați romi din Ucraina. E o problemă reală. Și aici e o chestiune de viziune. 

La noi, romii refugiați, dacă sunt puși într-un centru, trebuie să rămână acolo pe viață – ca în lagăre închise: să nu iasă, să nu se plimbe etc. 

Plus discursul: că sunt profitori – vin să ia voucherele și pleacă. Și iar vin, și tot așa. Se vede și la cazare cum sunt discriminați: pentru ei e foarte greu de găsit cazare. Am fost zilele astea la un centru de refugiați la Costești: romii stau separat, în condiții mult mai proaste decât ceilalți refugiați.  

E o istorie urâtă. Partea și mai gravă e că nici organizațiile religioase nu-i cazează. Și acolo e un rasism, mai camuflat. Sunt îndemnați să plece în România și în țările occidentale.

Problema pensiilor mai mici decât ajutoarele pentru refugiați

– Cum vezi în continuare evoluția acestui fenomen al refugiaților și mai ales gestionarea lui?
– Eu nu cred că lucrurile se vor îmbunătăți și văd câteva lucruri îngrijorătoare. Războiul durează deja de 6 luni și a produs un soi de normalitate în care războiul este uitat, dar e uitat în sensul că în discursul cotidian – troleibuz, localuri – se discută despre refugiați nu ca despre niște oameni fugiți din calea războiului, ci ca despre niște migranți. 

Adică din istoria acestor oameni dispare războiul: acești oameni nu au fugit de război, ci ca și cum au ales să plece de bunăvoie. Și de aici apar multe discuții de genul: de ce să avem grijă de ei, vin aici peste noi, profită etc.

Apare un resentiment tot mai puternic, pentru că organizațiile internaționale și statul nu au fost capabile să explice clar ce e cu aceste ajutoare, vouchere. 2.000-3.000 de lei moldovenești nu sunt bani mulți, dar în Moldova sunt pensionari care nu au acești bani, nu au o astfel de pensie. 

Oamenii văd o atenție sporită, multe ajutoare pentru refugiați și foarte puține pentru ei, mai ales pentru cei foarte săraci, și de aici se pot naște multe resentimente, dacă nu se explică clar. 

– Mai vin și crizele imediat – inflația, prețurile, energia…
– Atenție: vine iarna! Vara e simplu, mai pot sta afară, pe la o cafenea, pe marginea drumului etc. Dar ce facem iarna? Multe din aceste centre sunt improvizate și pregătite pentru timpul de vară, au apărut în aprilie, era deja cald. Toate aceste tabere de vară reamenajate sunt spații de vară, nu de iarnă. Ne așteaptă o iarnă grea.

Foto: EPA

Urmărește-ne pe Google News