ComenteazăDupă o pauză de opt ani, perioadă pe care și-a dedicat-o creșterii celor doi copii pe care îi are cu scenaristul Alex Baciu, Maria Popistașu a revenit în forță. În ultimii doi ani, actrița în vârstă de 42 de ani a jucat în trei filme: „Otto Barbarul”, „Mia își ratează răzbunarea” și „Întregalde”.
Cu rolul mamei din „Mia își ratează răzbunarea”, Maria Popistașu a fost nominalizată la Premiile Gopo 2022, la secțiunea cea mai bună actriță în rol secundar.
Ajunsă la maturitate profesională, Maria Popistașu spune că își lasă libertatea de a fi selectivă cu rolurile pe care le acceptă. „Încerc să fac în meseria asta numai proiectele care îmi fac plăcere”, declară într-un interviu pentru Libertatea. Aceasta vorbește și despre relația pe care o are cu teatrul independent, unde joacă într-un spectacol pe care l-a regizat tot ea.
Maria Popistașu este cunoscută mai ales pentru rolurile din filmele „Legături bolnăvicioase” (2006), „Marți, după Crăciun” (2010) și „Un etaj mai jos” (2015). A câștigat numeroase premii, printre care Premiul special al juriului la Anonimul IFF, pentru „Legături bolnăvicioase” și premiul pentru Cea mai bună actriță la Gijon IFF, pentru „Marți, după Crăciun”.
„Am fost și producătoare, mașinist, recuziter și ajutor de scenografă”
Libertatea: Când am stabilit acest interviu, spuneai că ești ocupată cu pregătirile pentru spectacolul „Gruesome Playground Injuries”, care s-a jucat după o pauză de doi ani. Cum a fost revenirea?
Maria Popistașu: Din cauza acestei pauze, am avut sentimente amestecate, am avut impresia că s-a consumat în absență, să spun așa. Au fost momente când mi s-a părut că e irelevant și n-are sens să-l mai resuscităm. Însă Alex Bogdan cred că a fost o locomotivă mai bună pentru demersul ăsta decât am fost eu, și-a dorit mai mult să-l reluăm. Sâmbătă (16 aprilie, n.r.), la ultima repetiție înainte de spectacolul de duminică, mi-am adus și eu aminte de ce mi-a plăcut atât de mult. Mă simt foarte bine pe scenă cu Alex, îmi place să lucrez cu el. Sparks joy, cum spune Marie Kondo. (Zâmbește.)
– E primul spectacol pe care l-ai regizat. Cum ai ales textul ăsta?
– Din întâmplare. Într-o noapte, când toată lumea din casă dormea, am citit un interviu cu Selma Blair care a spus că rolul din acest spectacol a fost rolul vieții ei. După ce am terminat articolul, am căutat să văd despre ce text vorbea, pentru că nu-l cunoșteam. Și am citit toată piesa, până la sfârșit, mai mult din curiozitate, din plăcerea lecturii, decât cu alte gânduri.
Mi-a plăcut, dar abia mai târziu m-am gândit că ar fi interesant de făcut. Inițial, m-am gândit la două fete, pentru că textul e mult dincolo de o relație de dragoste, e despre o prietenie profundă. Dar după ce am văzut „Pulverizare”, cu Alex Bogdan, mi-a plăcut foarte mult de el. El are un contrast interesant: e un bărbat înalt, impunător, dar are o energie pe care o vezi numai la copii, iar personajul ăsta pendulează între vârste: îl vezi de la 8 ani la 33 de ani. Mi se părea că Alex are tipul ăsta de disponibilitate, să-l crezi că e și copil, și adult. I-am propus să citească textul și a acceptat, așa că am început să-l repetăm.
– Ce a însemnat producerea spectacolului și cum ai găsit debutul în regie?
– Eu nu mă prezint ca regizoare de teatru, n-am studii. E un text pe care am vrut să-l fac pentru mine, pentru plăcerea mea și pentru plăcerea de a lucra cu un actor ca Alex.
Producția m-a consumat mai mult decât sunt eu obișnuită. Am fost și producătoare, mașinist, recuziter și ajutor de scenografă, a fost o muncă intensă și nu doar fizică. În același timp, mi-a făcut plăcere să fiu hands-on (implicată direct, n.r.) și să am controlul.
Experiența cu refugiații din Gară: „Oricând poți fi tu una dintre acele femei”
– La ce alte proiecte mai lucrezi acum?
– Mai am spectacolul „Taximetriștii”, care se joacă tot la Apollo111, de vreo patru ani. Și aștept rezultatele la concursul CNC, unde am depus din nou un scenariu pe care l-am scris în urmă cu câțiva ani. Îmi doresc foarte tare să fac acest film și sper să apuc să-l fac la o vârstă la care să pot să și joc în el.
Dar anul ăsta nu știu ce va urma. Nu-mi dau seama care sunt perspectivele. În momentul ăsta, sunt într-un tren al lucrurilor pe care le-am făcut în anii din urmă. Sunt destul de pesimistă și am fost foarte întoarsă de războiul din Ucraina. Mi-e greu să proiectez un viitor profesional.
– Am văzut că te-ai implicat și în ajutorarea refugiaților. Cum a fost experiența?
– M-a tulburat foarte mult ce se întâmplă. De când a început conflictul, m-am dus măcar o dată pe săptămână la Gara de Nord. Când am fost prima dată am fost foarte șocată de cât de mult te oglindești în oamenii ăia.
Oricând poți fi tu una dintre acele femei și cred că la un moment dat încerci să te protejezi, să nu-ți tulburi foarte tare existența. Dar peste nevoia de autoprotejare se așază vina că nu faci mai mult și te determină să te duci.
Maria Popistașu, actriță:
Poate că unii dintre noi pot să se ducă să care niște baxuri cu apă, unii pot să cumpere medicamente, alții pot să dea bani sau să ducă niște haine. Dacă nu din alte motive, măcar ca să-ți alini conștiința.
Cum văd copiii războiul
– Partea bună a acestei povești este tocmai să vezi solidaritatea asta între oameni, nu?
– E un silver lining (un aspect pozitiv al unei situații negative, n.r.) care te ajută să nu pierzi complet încrederea în omenire. A fost, într-adevăr, o surpriză plăcută, pentru că nu mă așteptam să descopăr că se construiește atât de rapid un sistem de sprijin pentru oamenii ăștia. Nu mă așteptam să fim în stare, să avem tipul ăsta de disponibilitate.
– Cu copiii cum ați vorbit despre război?
– Le-am explicat noi ce se întâmplă de la bun început, dar și la ei la școală se discută destul de fair and square (onest, n.r.) despre asta. Au avut câteva întâlniri cu niște copii ucraineni, care au venit la școală, au organizat un eveniment caritabil și au făcut un centru de colectare de bunuri pentru refugiați. Știu ce se întâmplă, chiar dacă primesc o realitate machiată, adaptată vârstei lor. Sigur, asta îi face să aibă vise urâte și momente de îngrijorare, pe care le gestionez eu destul de greu. Mi-e greu să-i simt îngrijorați și speriați.
Finanțarea culturii e responsabilitatea statului
– Revenind la discuția despre teatru: zona independentă a fost mai greu încercată de pandemie decât teatrul de stat. Pe tine de ce nu te-a atras să lucrezi la stat?
– Eu am colaborat patru ani cu TNB, din anul II de facultate. Eram studentă când m-a luat Gelu Colceag și am jucat în „Cadavru viu”, apoi a venit un rus care a pus „Trei surori” și am fost Irina. Cred că n-am nimerit proiectul potrivit pentru mine: era o montare clasică și destul de bătrânicioasă.
În plus, auzeam de la colegi că dacă te angajezi, nu mai poți refuza nimic din ce propune teatrul. Mi se părea că-mi limitează libertatea. Când am început să fac film, am considerat că mi se potrivește mai bine sistemul ăsta în care lucram două luni, pe proiect. Era mai aproape de ce-mi doream eu atunci: să călătoresc, să am proiecte mai scurte și apoi să fiu liberă să trec la un altul. Mă atrăgea dinamismul ăsta, mi se potrivea să fiu actriță de film.
Abia după ce am avut copiii și am stat mai mult în țară decât în străinătate am avut ocazia să mă gândesc că mi-ar plăcea să fac și teatru.
– Cum vezi dificultățile cu care se confruntă zona independentă?
– Eu nu cunosc situația suficient de bine ca să mă pronunț. Eu mă confrunt cu probleme când trebuie să-mi deschid Facebook-ul, să fac o postare despre spectacol și să îndemn lumea să cumpere bilet, dar problemele sunt mult mai mari, legate de finanțări. De pildă, „Gruesome Playground Injuries” l-am făcut cu banii mei – cu puțini bani, dar ăsta e un lux pe care nu și-l permite toată lumea.
N-ar trebui să se întâmple așa lucrurile, să aducem noi bani de acasă. Peste tot în Europa cultura e finanțată de stat. Ca să nu mai vorbim despre mecenat. În România, cu cine să discutăm ca să finanțeze un spectacol? Încă nu e suficient de atractiv mecenatul aici.
„Educația cinematografică ar trebui să pornească din școli”
– Pare că același lucru se întâmplă și la film. Sau e mai ușor la film?
– Nu, cred că toată lumea se zbate în aceeași situație. Și la cărți e la fel. Fiecare încearcă să-și facă proiectele, să le finanțeze și să le vadă la final. Sigur, în cinematografe început să apară proiectele comerciale care aduc oameni în sală și se autosusțin. Dar produsele culturale de cinematecă au nevoie de finanțarea statului, care la noi nu reușește să facă două concursuri pe an, cu fonduri suficiente, pe care să le acceseze mai mulți oameni.
O altă problemă e că nu există cinematografe speciale pentru produsele astea, care nu sunt făcute ca să fie atrăgătoare pentru cinema-urile din mall-uri. Cred că ar trebui și educat un public care să vină să vadă filmele astea culturale. Educația cinematografică ar trebui să pornească din școli.
– Cum s-ar putea face?
– Cu ore de arte vizuale. Sistemul nostru educațional e mai ales ancorat în real, nu mai pune mare preț pe zona umanistă și vizuală. De aia și orașul arată deplorabil – de la bannere la fațade, la felul în care își închid oamenii balcoanele, la felul în care primăria vopsește blocul după ce-l renovează, la modul cum sunt reabilitate clădirile vechi și construite cele noi.
Toate astea țin de un analfabetism vizual sau estetic. Dacă nu îi educăm pe copii, atunci lucrurile vor arăta ca acum, pentru că nu zgârie pe nimeni pe ochi.
Sexismul în teatrul românesc: toate tinerele actrițe au fost expuse
– Ești nominalizată la Gopo cu rolul din filmul „Mia își ratează răzbunarea”. Ce te-a atras la personajul mamei Miei?
– Însuși faptul că n-am mai avut ocazia să joc mama unei adolescente până acum. Dar în prima fază, m-a convins faptul că mă știu cu Bogdan Theodor Olteanu, „Taximetriștii” e regizat tot de el și știam că o să lucrez cu plăcere. Eu nu sunt o actriță de improvizație – nici la film, nici la teatru, dar aici era fix așa: Bogdan punea niște jaloane pe care noi trebuia să le atingem și mi-a plăcut procesul. Am mai avut niște mici excepții, dar o să încerc să fac în meseria asta numai proiectele care îmi fac plăcere. Altfel, dacă nu-mi place, le fac viața amară și celor cu care lucrez. (Râde.)
– Una dintre temele filmului e sexismul din teatru și film. Tu te-ai lovit de sexism în carieră?
– Sigur că da, eu aveam 19 ani când am început la Teatrul Național. Tinerele actrițe sunt expuse la asta de la profesori, colaboratori, colegi actori mai în vârstă. Cred că nu există excepție, nu cunosc nicio colegă actriță care să nu fi avut un episod oricât de mic.
Se întâmplau exact lucrurile la care te gândești: de la sugestii că putem să repetăm în garsoniera mea de la Rosetti, în loc să repetăm la teatru, la mâini puse pe unde nu te aștepți.
Maria Popistașu, actriță:
Speranța mea e că fetele mai tinere vor avea stomacul un pic mai tare și o să-i amendeze mai repede decât puteam sau credeam că pot eu, când eram de vârsta lor.
Noi aveam altă atitudine, poate și pentru că am auzit foarte des: „fiecare bărbat e dator să încerce”. Nu, fiecare bărbat nu e dator să încerce. Asta se întâmplă după secole de balanță a puterii care a înclinat în favoarea bărbaților. Lucrurile astea nu se vor mai întâmpla dacă noi o să le spunem de mici copiilor noștri că nu sunt normale.
Dezvăluirea hărțuirii, un act de curaj
– Te-au afectat psihologic episoadele astea?
– Într-un fel, ne și betonăm cât să nu ne mai gândim la ele, dar sigur că am fost afectată. Cred că mi-am dat seama mai târziu. Ajungi să-ți pui întrebarea dacă ajungi în anumite contexte de lucru pentru că ești o actriță bună sau pentru că un regizor, un actor sau un profesor speră, de fapt, să obțină ceva de la tine.
– Totuși, în era #metoo, au fost puține discuții despre asta în România.
– Cred că trebuie să fii cu adevărat foarte curajoasă să inițiezi asta. Pentru că de cele mai multe ori se face victim blaming (blamarea victimei, n.r.) și se ajunge să se spună că sigur ai făcut tu ceva, ai greșit tu undeva. Dincolo de asta, nu-ți dorești să zică lumea că, de fapt, cauți atenție sau vrei să-ți faci publicitate pe seama unor nume mai importante decât ești tu. Și poate că e un fel de sistem de apărare.
Acum se zice: vai, toată lumea vorbește despre asta. Nu-i adevărat. Sunt foarte multe cazuri despre care încă nu se discută. Tocmai din cauzele pe care le-am enunțat. Așa că ne ducem la terapie, dăm 150 de lei pe ședință și ne vedem mai departe de treabă.
Maria Popistașu, actriță:
„Pâinea mea e introspecția”
– Cum percepi: e mai greu pentru femei decât pentru bărbați în branșa asta?
– Eu sunt un caz norocos. Părinții mei au muncit foarte mult și am avut tot timpul o plasă de siguranță din partea lor. Asta m-a determinat să am mereu un fel de atu, de putere, să nu mi se pară că trebuie să fac vreun compromis. Apoi cred că am avut și șansa să fiu în momentul potrivit la locul potrivit. În plus, mi-am făcut norocul și cu mâna mea: muncesc foarte mult și sunt un om disciplinat. Fiecare carte pe care am primit-o am jucat-o cu atenție. Nu știu să spun dacă mi-a fost mai greu decât unui coleg băiat, nu m-am gândit așa la lucruri. Poate dacă aș fi fost regizoare, de pildă, atunci aș fi resimțit mai mult diferența.
– Tocmai, sunt mai puține regizoare. Nu e o consecință a inechității?
– Cred că joacă un rol. Vorbim de puterea exemplului. Dacă ai văzut că nu sunt multe femei regizoare care au succes, probabil că îți limitezi opțiunile, îți pui ținte care pot fi atinse.
– Să încheiem cu un joc. Am văzut pe Instagramul tău o provocare lansată de fiul tău: dacă ai putea să vezi un singur film până la sfârșitul vieții, care ar fi acela? Ce genuri cinematografice te atrag mai mult?
– Aș zice Miyazaki – „Spirited away”. Acum suntem într-o fază interesantă, în care vedem filme împreună cu copiii. Reluăm filme pe care nu le-am mai văzut de mult timp și e simpatic. Momentan, îl revizităm pe Hitchcock.
Pe mine cred că mă interesează mai degrabă introspecția în film, dar asta nu înseamnă că nu abia aștept să văd următorul Batman. Vlaicu Golcea mi-a spus cândva: „Pâinea mea este tristețea”. Așa este și la mine: „Pâinea mea este introspecția”.