INTERVIU. Adriana Mureșan, șoferița de camion care salvează românii ajunși în situații disperate: „Sunt momiți pe TikTok și Facebook cu locuri de muncă și apoi ajung sclavi”

Înființat în 2019 dintr-o nevoie particulară – ajutor pentru șoferii români de camion care doreau să meargă să voteze la alegerile pentru Parlamentul European – grupul „Voluntari în Europa” cu pagina de Facebook Ro Omenia a adunat astăzi peste 147.000 de membri și are deja mai multe divizii dedicate celor mai frecvente situații: dispariții, violența domestică, trafic de persoane, asistență rutieră etc. 

În cei cinci ani de la înființare, grupul de voluntari coordonați de Adriana Mureșan s-a implicat în sute de cazuri grave, salvând români ținuți în sclavie, în condiții mizere și fără acte, în ferme din Europa, tinere căzute în capcana proxeneților, copii preluați de autorități în mod abuziv din brațele părinților acuzați pe nedrept de rele tratamente, și chiar a ajutat o româncă să evadeze la propriu împreună cu copiii ei dintr-o țară arabă, unde era maltratată de soțul egiptean. 

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

Recent a fost activată și o aplicație Ro Omenia dedicată în special șoferilor, turiști sau profesioniști, care au nevoie de asistență tehnică în caz că au probleme cu mașina sau au nevoie de traducerea unor acte, urmând ca în curând să fie pusă în funcțiune și divizia pentru dispariții.

„Voluntari în Europa” ține legătura în permanență cu autoritățile din consulatele României, cu Europolul, atunci când se confruntă cu infracțiuni transfrontaliere, cu poliția și administrația din țările unde au de rezolvat un caz, cu juriști și experți în drept internațional, în drepturile copilului. 

Coordonatoarea grupului, Adriana Mureșan, a acordat un interviu pentru Libertatea, vorbind deschis despre situațiile dramatice unde a fost nevoie de intervenția voluntarilor români, dar și despre povestea ei spectaculoasă de viață.

Libertatea: Ce v-a determinat să inițiați acest grup de voluntari care a ajuns astăzi la peste 14.000 de membri activi?

Adriana Mureșan: În 2019, alegerile europarlamentare au fost declanșatorul. Au fost nevoia, necesitatea șoferilor de TIR, o comunitate la vremea respectivă de aproximativ 150.000 de oameni, care lucrau în regim de șase săptămâni afară sau mai mult și care au vrut să meargă la vot. Atunci, eu fiind șofer la rândul meu, știam foarte bine condițiile de trafic și că nu te poți apropia cu un camion de o secție de votare, ca să nu mai vorbim că e obligatoriu să faci pauza săptămânală de 24 sau 48 de ore. 

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Sunt niște legi care trebuie respectate. Și atunci am încercat să cer ajutorul comunităților de români din toată Europa, prima dată în Spania. N-am sperat eu foarte multe, dar am fost foarte surprinsă de răspunsul oamenilor, de căldura și empatia lor, de cum s-au lansat și m-au copleșit cu oferte de ajutor. 

– În ce a constat ajutorul voluntarilor oferit șoferilor români de TIR?

– Să-i ducă de la camion până la o secție de votare și să-i aducă înapoi. A fost un efort extraordinar pentru care și acum sunt foarte recunoscătoare, pentru că în 2019 și în 2020 s-a stat cu orele la cozi, la secțiile de vot. Știu pentru că am fost și eu personal. Am reușit să duc doar o tură de șoferi, n-am putut face două drumuri, pentru că stăteai câte șase ore minimum la coadă. Am văzut cum oamenii de la coadă, care știau de acțiunea noastră, de ce se întâmplă în diaspora, le dădeau voie șoferilor să meargă mai în față. Lucru de admirat. Atunci ne-am cristalizat, să zic așa, ne-am unit pe un grup de Facebook, pe grupul acesta care la început se numea „Voluntari – Șoferi la vot”. 

După ce am terminat cu alegerile, ne-am trezit acolo o mână de oameni fantastici cu dorința de a face mai mult, de a fi mai aproape și de a ne ajuta mai mult. Cristalizată din necesitățile particulare ale șoferilor de TIR, care în weekend au diverse nevoi, îi apucă toate durerile, că toată săptămâna n-au timp să se vaite, au nevoie de un antinevralgic sau să fie duși la un dentist, am ajuns aici. Ne-am pus întrebarea ce vrem să facem mai departe și toți au vrut să continuăm. Era așa de frumos, era așa de minunat, eram din toată Europa adunați acolo, am avut un scop, l-am îndeplinit și am vrut să facem mai mult. De acolo a început toată povestea, care, uite, acum a ajuns la zeci de mii de voluntari. Zeci de mii de cazuri rezolvate sau sute de mii. Nici nu știu cine are timp să le contorizeze când se întâmplă zilnic câteva zeci. Și paleta noastră este completă, tot felul de acțiuni, inclusiv colaborare cu Europolul pe linie de trafic de persoane. 

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

„Un voluntar s-a dus și a luat fata de pe stradă de sub nasul proxenetului”

– Ați ajuns până la cazuri atât de complexe, încât să fie nevoie să apelați chiar la Europol?

– Da, pentru că traficul de persoane exploatate prin muncă, la ora actuală, este o mare problemă. Iar acum două săptămâni am ieșit pe canalul de televiziune din Olanda pe linia asta. Sunt mari probleme acolo cu agențiile de plasare de forță de muncă. Ne-am implicat și în rețele de prostituție. Evident, colaborăm cu instituțiile. Deși prima dată când am avut primul caz de felul ăsta, un voluntar s-a dus și a luat fata de pe stradă de sub nasul proxenetului. Dar a fost prima și ultima dată când am procedat așa. Ne-am dat seama după aceea că a fost foarte periculos. Am avut norocul începătorului. 

Acum nu ne mai lansăm și nu ne mai hazardăm fără să implicăm poliția sau chiar Europolul, dacă e vorba de o infracțiune transfrontalieră. Avem pârghii, avem mijloace, colaborăm foarte bine cu toate instituțiile MAE. Ne băgăm și în violență domestică, ajutăm femei, cum a fost cazul Luciei, care a trebuit ajutată să plece dintr-o țară arabă, iar acum avem un caz similar la Nisia. O asistăm pe fată și are sprijinul nostru și al instituțiilor. 

– Dar cum aflați de cazurile acestea? Sunt rudele care cer ajutor? De exemplu, în cazul victimelor traficului de carne vie, care nu au acces la telefoane sau internet, cum sunt semnalate urgențele?

– Unele apelează direct, scriu direct pe grup, însă gestionarea grupului este foarte strictă și toate postările sensibile de genul acesta evident că nu intră pe public. Sunt preluate pe privat. Ne punem în legătură cu autorul postării. Dacă nu este direct cel care are nevoie, de multe ori ne scrie o rudă, cerem detaliile despre victimă, facem verificările. Am învățat să ne ferim de escrocherii, de profitori, minciuni și așa mai departe. De obicei, eu sau un coleg face un prim interviu, ca să zic așa, cu persoana care are nevoie. Vedem care e situația, încercăm să discernem și să alegem, pentru că oamenii sunt subiectivi, ne postăm obiectiv să vedem care este urgența, care sunt prioritățile, necesitățile, situația, după care solicităm ajutor instituțiilor de specialitate. În general și în principal, și-aș vrea să subliniez, noi colaborăm cu toate consulatele, ambasadele și avem foarte bună colaborare și conexiune cu Ministerul Afacerilor de Externe în ceea ce se numește direcția consulară. 

Operațiunea de salvare a Luciei din Emirate

– Vorbeați despre acel caz dramatic al unei românce captive într-o țară arabă, alături de cei doi copii. Cum ați reușit să o salvați? Cum ați aflat de situația ei?

– Era în Emirate, în Abu Dhabi. A fost o rudă care ne-a contactat pe mesaj privat. Văzusem și eu cazul, pentru că fata cerea sfaturi pe un grup de avocați și nu prea primea o rezolvare. I-am dat numărul meu de telefon, am rugat-o să o pună în legătură cu mine, după care am avut un prim interviu pe Zoom, ne-a povestit situația în amănunt, i-am cerut documentele și mai departe am cerut sprijinul consulatului, care mi l-a acordat. Am pregătit plecarea. Era important, era vital să plece în următoarea săptămână pentru că îi expira viza și ei, și soțului ei și ar fi trebuit să plece din Emirate. El mai avea o lună de viză, amândoi fiind imigranți în Emirate, și exista riscul să ia copiii să meargă în Egipt cu ei și atunci era imposibil să mai recuperăm copiii. 

– Cum a decurs evadarea din Emirate?

– Am avut un brainstorming puternic cu patru consuli, toți trecuți prin consulatul din Dubai, care au avut diverse experiențe și ne-au ajutat cu sfaturi să luăm decizia corectă. Nu a fost ușor, pentru că ea efectiv a fugit. Nu putea să plece cu permisiunea lui și nu-i știam programul, el fiind persoană fizică autorizată, deci nu avea un orar stabil, existând riscul să se întoarcă acasă în momentele acelea. De fapt s-a și întors când ea încă nu decolase, atunci ne-am stresat foarte tare. Pentru că, da, a fost o evadare și el cu un simplu telefon la poliție putea să o blocheze și ea putea fi coborâtă din avion. Nu avea permisiunea lui să plece, chiar dacă copiii erau cetățeni români. Însă nu s-a întâmplat așa și acum Lucica e bine, copiii merg la școală, la grădiniță, ea are un job și așteaptă să se soluționeze divorțul.

– Țineți încă legătura cu Lucia? Ajutorul comunității de voluntari a continuat și pe teritoriul României?

– Am ținut legătura și a trebuit să o susținem câteva luni material, pentru că, deși s-au făcut toate demersurile legale, adică au intrat în sistemul de protecție a mamelor, a violenței domestice și ea, și copiii, a avut nevoie de susținere materială și am ajutat-o punctual și regulat în fiecare lună cu suma necesară pentru utilități, mâncare etc. A fost susținută de noi din ianuarie până în aprilie, când s-au rezolvat toate demersurile administrative și a început să primească ajutorul pentru chirie și așa mai departe. De luna trecută are și job, în sfârșit, unul compatibil și cu statutul ei de mamă singură și fără familie, să-și poată și duce, și aduce copiii de la școală. Lucrurile merg spre bine.

40 de români, ținuți cu forța la o fermă din Germania

– Întorcându-ne la traficul de persoane, ați avut intervenții frecvente? Sunt românce căzute în capcana traficanților care vă cer ajutorul?

– Da, am mai avut și am intervenit cu poliția. Am mai avut cazuri în Spania și în Italia. Ne-am mobilizat, am intervenit cu poliția. Știu că la cel din Italia, fata n-a avut încredere în tipa de la poliție să fugă, să plece de acolo. Până la urmă a trebuit să se deplaseze o voluntară de la Roma până la Bari, noaptea, care s-o preia. Deci, pur și simplu, fata (n.r.- victima) nu avea încredere în poliție. Noi ne lovim foarte mult de lipsa de educație a românilor din țară care pleacă în afară și care nu au încredere în sistem, nu au încredere în poliție. 

– Probabil traficanții le inoculează ideea asta, că sunt mână în mână cu poliția și nu au cum să scape.

– Da, vin cu ideea asta că poliția nu face nimic. De exemplu, la ultimul apel erau 40 de oameni semisechestrați la muncă, în Germania. Li se luaseră actele de identitate, că ăsta este tipic pentru exploatarea prin muncă. Erau ținuți în condiții mizere, exploatați și nu primeau decât bani de mâncare, undeva la 50 de euro pe săptămână. Ei bine, noi nu putem interveni decât dacă cel puțin unul dintre ei sună la 112. Noi putem să-i asistăm, noi putem să le dublăm demersurile, atât noi, cât și consulatul. Noi putem să informăm consulatul, să luăm legătura cu Agenția națională împotriva traficului de persoane, să-i susținem cu traducere telefonică, să sunăm inclusiv noi la poliție, dar este imperios să sune ei de acolo să facă sesizarea. Și ne lovim de chestia asta. Ne lovim de chestia asta pentru că sunt foarte reticenți și nu vor, deși așa este procedura și poliția intervine absolut rapid și normal. 

– Cei 40 de români exploatați în Germania erau sechestrați de conaționali de-ai noștri sau de străini?

– Depinde pe ce rețea vin. În general vin pe filiera românească. Sunt recrutatori, ca să zic așa între ghilimele, că nu vorbim de recrutatori adevărați, vorbim de oameni care găsesc, caută oameni pentru muncă pe Facebook, pe TikTok, pe Instagram, pe toate rețelele. Da, și ajung în Germania sau în Olanda, tot pe linie românească, sau trec prin diverse mâini și până la urmă sunt închiriați unei firme germane sau olandeze etc. Dar în principal și preponderent sunt implicați cetățeni români și cetățeni moldoveni. 

Dar, da, în principal se merge pe linia românească și partea proastă este că oamenii își caută de muncă pe rețele, pleacă doar cu niște promisiuni, se urcă într-un microbuz și ajung acolo, n-au bani, le sunt reținute actele de identitate. Mulți au spus așa. În momentul în care victimele acceptă să sune la poliție, imediat sunt eliberate, repuse în drepturi și așa mai departe și noi, la rândul nostru, le ajutăm să se întoarcă în țară. Din păcate, majoritatea pornesc chiar în aventuri. 

– Care este afacerea cu românii captivi în aceste ferme unde sunt exploatați? Cine plătește „recrutatorii”, cum îi numeați mai devreme?

– Salariul merge din mână în mână și la un moment dat intră pe mâna unor samsari sau comisionari și fiecare își ia partea lui pentru chirie, pentru butelie, pentru apă, pentru orice. Muncitorii rămân, în general, cu nimic. În Italia avem acum un caz, sunt sechestrate șapte persoane din zona Moldovei, tot de un concetățean. Suntem în demersuri cu poliția. Partea proastă e că nu vrea niciunul să reclame. Și dacă niciunul dintre cei șapte nu vrea să reclame la poliție, noi nu avem cum să-i ajutăm. Suntem într-un impas de o săptămână cu cei șapte din Italia. 

Au fost racolați din zona Moldovei, la tăiat de lemne, de un concetățean, bineînțeles, și nu îi plătește. Oamenii vor să plece, își vor drepturile, dar nu vor să reclame. Și suntem într-un impas. Dar e normal să reclame. În Belgia, când am avut un caz similar, au reclamat, iar acum sunt bine, beneficiază de ajutoare, au intrat în programul de protecție, li s-au făcut acte, au fost puși în legalitate, au intrat pe cursuri de limbă plătite, au intrat pur și simplu în programul de protecție pentru integrare. Mi se pare aberant să nu înțelegi și să nu accepți că cel mai mare ajutor ți-l dă instituția locală de acolo, recte poliția și restul instituțiilor care se ocupă cu așa ceva. E cea mai mare frustrare pe care o avem. 

Românii săraci și needucați, victimele recrutorilor

– Probabil sunt oameni speriați, fără prea multă educație, care cred mai degrabă în puterea traficanților decât în cea a statului.

– Da, condiția, nivelul de educație sunt foarte scăzute în cazurile acestea. Foarte, foarte scăzute. Pentru că cei care sunt cât de cât educați, la primul apel când vorbim cu ei și le spunem să sune la 112, să reclame că li s-au luat documentele de identitate, o fac în secunda doi. Și imediat sunt eliberați și îi putem prelua, să-i putem ajuta să se întoarcă acasă. De obicei asta facem cu ei. Nu ne ocupăm cu plasare de forță de muncă, pentru că nu ne asumăm riscul să nimerească din lac în puț. Nu putem avea controlul cu așa ceva, dar noi îi ajutăm să se întoarcă acasă.

Avem colaboratori transportatori care ne fac reducere la prețul biletelor sau ne sponsorizează direct sau, dacă nu, le plătim din contul asociației. Noi îi ajutăm să se întoarcă acasă. Mai mult nu putem face pentru ei și, da, bineînțeles, le explicăm că, dacă vor să meargă să muncească în afară, să meargă pe liniile legale. 

– La ce trebuie să fie atenți românii care vor să meargă să muncească o perioadă în altă țară? Care este primul sfat pe care îl dați?

– În primul rând, să nu-și dea documentele în original. Noi îi sfătuim tot timpul pentru că eu primesc foarte multe mesaje. «Am ofertă de muncă la căpșuni în Spania. Astea-s condițiile, asta-i firma, să mă duc?» Și eu întotdeauna le spun nu. Nu pleca fără un contract de muncă semnat la tine acasă. Și, dacă tot vrei să pleci, sub nicio formă nu da buletinul din mână sau pașaportul, dai o poză a actelor, nu originalul. De obicei așa li se spune: «dă-mi actele că am nevoie să-ți fac contractul». Nu, îi dai o poză, nu îi dai documentul tău în mână, pentru că nu-l mai vezi.

Ar trebui făcută o campanie de educație pe linia asta, dar una care să fie credibilă, că Ministerul Muncii nu ar avea credibilitate, zic eu, mă gândesc. Nici Poliția Română. Ăsta este cel mai dureros lucru cu tot ce facem pentru românii noștri de acasă, nu au încredere în statul român și implicit nici în instituțiile țării în care se află. Deci ei nu cred că funcționează în niciun stat și nu este așa.

În Olanda, Germania și Austria se face pușcărie pentru amenzile neplătite

– Spuneți că aveți „o divizie” care lucrează pentru identificarea românilor dați dispăruți de rudele rămase în țară. Care este povestea acestor oameni? Unde dispar ei?

– Lucrăm foarte mult pe dispăruți, avem chiar și un grup conex de dispariții, că dispar enorm de mulți români. Educăm pe cei care-și caută familia, neamurile, prietenii dispăruți să facă pași legali, să depună reclamația la poliție, să meargă pe toată linia legală. Și acolo ar trebui o campanie de informare, pentru că majoritate sunt arestați. 

Apar după 7 zile, 14 zile. De doi sau trei ani de când s-a implementat puternic legislația de protecție a datelor personale, în momentul în care ești ridicat de poliție, ești întrebat dacă vrei să fie înștiințat consulatul sau familia de situația ta. Și oamenii marchează căsuța „nu”. Din momentul ăla dispar. Deci până sunt judecați, familia nu știe nimic. 

Mai mult, în Germania, Olanda și Austria s-a schimbat treaba cu amenzile. Tot ce prind cetățean român pe teritoriul lor care are o amendă neplătită, începând din 2000 încoace, sunt băgați la pușcărie. Deci nu contează că e o amendă de 20 de euro. N-are importanță. Dacă n-ai plătit-o, îți faci zilele respective de pușcărie. Și de-aia este așa o mare avalanșă de dispăruți, mai ales în Germania, în Austria și în Olanda. Noi știm deja. Și calmăm familia și le spunem să aibă răbdare. Într-o săptămână sau două o să primească telefonul și așa se și întâmplă.

– Dar aveți și altfel de situații mult mai tragice cu românii dați dispăruți?

– Da, am avut și mai tragice. Acum două luni am avut băiatul din Germania, bătut și abandonat de un șofer de microbuz fără telefon, fără bani. Era în zona Stuttgart și am pornit în căutarea lui, pur și simplu. S-a plecat în căutare, s-au făcut echipe și l-am găsit după două zile. A fost luat, cazat, îmbrăcat, hrănit. Parcă zece zile a umblat pe drumuri. Zece zile. Șoferul care l-a dat jos din microbuz l-a lăsat într-o benzinărie, fără bani, fără telefon. 

După aceea a mai fost unul interesant. Din Italia ne-a dat alertă mama unui băiat, mă rog, băiatul era mare, un bărbat în toată firea, care trebuia să se urce în Frankfurt în avion, să meargă înapoi în Italia, la maică-sa. Ne-a dat alertă noaptea la ora 23.00, că băiatul nu s-a urcat în avion, nu poate lua legătura cu el, nu știe ce s-a întâmplat. Și, credeți-mă, că a plecat o doamnă, la 23.30, l-a căutat prin aeroportul din Frankfurt, al doilea din Europa ca mărime. L-a găsit după o poză veche. Băiatul își pierduse telefonul și pe telefon avea, cum avem toți, biletul de avion, etc., etc., și așa mai departe.

L-a luat voluntarul, l-a dus acasă, l-a cazat, i-a dat de mâncare și a doua zi l-a pus pe autobuz și l-a trimis mamei în Italia. Nu doar telefonul își pierduse, ci și documentele, nu avea nici bani, nici nimic. Vă dați seama, dacă femeia nu ieșea din casă la ora 11 noaptea să-l caute ce se întâmpla, mai ales că băiatul era și un pic cu retard. Nu ar fi găsit o soluție și nu îi trecea nici prin cap să se ducă la un polițist să zică ce-a pățit. Umbla prin aeroport și plângea, nu știa ce să facă.

– Înțeleg că v-ați implicat inclusiv în teribilul caz din Danemarca, unde un bebeluș a fost luat de statul danez de la părinții români suspectați pe nedrept că își maltratează copilul.

– O, sunt doi ani deja de când s-a întâmplat. Rezumând, era vorba de un băiețel de două luni care se simțea prost. Părinții au mers cu el la spital și au fost acuzați că l-ar fi bătut. Copilul avea fracturi craniene. Eu am primit de la început toate dovezile pentru că părinții și-au dorit copilul și aveau filmulețe cu toți pașii, inclusiv nașterea. Și am văzut că copilul a avut probleme la naștere, plus că a fost o naștere foarte grea, au ținut-o foarte mult pe mamă în travaliu și bebelușul a fost scos cu forcepsul. Deci toate urmele și tot ce avea acel copil erau de la naștere. 

A fost o bătălie destul de grea pentru că copilul fusese deja dat spre adopție. Țările nordice sunt renumite pentru afacerile astea. Am avut noroc că familia ne-a înțeles și a respectat pașii pe care i-am marcat. Noi avem foarte multe echipe cu care colaborăm începând de la persoane din sistemul consular și avocați care practică pe dreptul internațional, drepturile copilului și așa mai departe și ne dau sfaturi absolut gratuit. Întotdeauna facem o echipă din asta de criză și stabilim cum trebuie procedat. Și am găsit și calea pentru a salva copilul și ne-am mișcat foarte repede, s-a implicat și domnul Titus Corlățean (n.r.- senator român) în problemă. 

Ne-am mișcat foarte repede și am preluat copilul, l-am scos din Danemarca și, să vedeți minunea minunilor, a doua zi, după ce a fost preluat copilul în tutela bunicilor materni, părinții au fost absolviți de toate acuzațiile și scoși din pușcărie. N-au mai fost vinovați. Miza acolo era, de fapt, copilul, cetățean danez, nu părinții. Sunt niște abuzuri destul de mari pe linia asta în țările nordice și nu numai. Am avut un caz și în Italia, am avut cazuri și în Anglia. 

– De ce se ajunge în astfel de situații de-a dreptul dramatice?

– Nu aș vrea să intru pe linia asta, mi se pare aberant și nu aș vrea să-i judecăm, dar contează foarte mult și ce desene animate vede un copil. Intervievează psihologul grădiniței sau al școlii, fac ședință lunară cu copiii și află absolut tot ce se întâmplă în casă și ce nu li se pare corect, raportează. De acolo începe o anchetă de asistență socială care este ușor dirijată spre decizia de a fi separați copiii de părinți în prima fază de plasament, după care sunt dați în adopție. 

Pare că este o afacere în Danemarca să fii părinte în plasament, salariile sunt enorm de mari, sunt foarte mulți în așteptare. Este un adevărat sistem de afaceri pe linia asta. Unii să ia copiii de la părinți și alții să-i crească în continuare, pentru că e mai simplu decât să meargă la muncă. Din păcate, e trist. Și asta se întâmplă și în Suedia, și în Finlanda, și în Danemarca, și în restul țărilor, dar nu de anvergura asta. În restul țărilor se intervine cu anumite motive concrete.

Noi avem acum o mămică în Danemarca pe care o asistăm. Fetița ei de 8 ani a spus la școală, în glumă, că tata o bate pe mama. Era supărată, mi-a explicat mămica, era supărată fetița, că nu știu ce moft n-au vrut să-i facă, și atunci a spus chestia asta. Acum sunt în anchetă, sunt destul de stresați și speriați părinții pentru că au intrat cu colimator. 

«Eu, după ce termin o facultate, mă angajez vânzătoare la balcon?»

– Spuneți-mi povestea dumneavoastră. Cum ați ajuns în Spania? Cum ați ajuns să lucrați ca șofer de TIR?

– Am plecat în Spania pentru că îmi doream foarte mult să conduc un TIR. Eu lucram șofer pe autocar în România și simțeam nevoia să… Mă atrăgeau TIR-urile. Nu știam eu câtă muncă și ce-i în spatele lor. Dar asta e altă poveste. Am încercat în România să-mi schimb locul de muncă, am fost pe la multe firme în județul Cluj și am fost refuzată cu eleganță, spunându-mi că chiar dacă am experiență, eram totuși șofer profesionist, nu mă pot p*** pe roată și, în concluzie, nu trec testul. Da, ăsta era criteriul. Și, pe de altă parte, a fost așa declanșatorul imigrării noastre.

Noi nu am emigrat din motive economice sub nicio formă. Chiar pot să spun că am trăit mult mai bine în România cel puțin comparând cu primii ani de străinătate. Însă avem trei copii, iar cea mare intrase la liceu și ne-a întrebat așa pe amândoi: «eu, după ce termin liceul, fac o facultate și după aia mă angajez vânzătoare la balcon?».

Atunci ne-am dat seama că întrebarea era foarte pertinentă și am vorbit cu soțul. Ne-am dat seama că fetița are dreptate și că, dacă vrem mai mult pentru copii, indiferent cât sunt de buni ei și de bine pregătiți, știam și noi ce se întâmplă. Și am zis că ar trebui să plecăm din țară ca să le dăm șansa copiilor să își găsească și calea, să-și facă un viitor și să poată să aleagă ei după aceea ce vor să facă în viață. 

Am făcut consiliul de familie unde să plecăm, în Germania, Italia sau Spania. Eu voiam foarte mult să mergem în Germania, mai ales că vorbeam un pic germană, îmi era mai ușor și aveam o mare admirație pentru statul ăsta, care mi se părea că funcționează bine.

Acum nu mai am aceeași părere și mă bucur că n-am aterizat în Germania, că vreau să vă zic că dacă este birocrație în România, în Germania e de trei ori mai stufoasă și mai imposibilă, ca s-o știți și pe asta. Între Italia și Spania, am votat cu toții pentru Spania. Atunci eu mi-am căutat de muncă, am și găsit o ofertă, am plecat cu oferta de muncă în buzunar, direct cu acte la muncă și uite așa am ajuns în Spania. 

Dacă în România m-am confruntat cu discriminarea de gen, pentru a intra în breasla șoferilor, acum 20 de ani când am ajuns în Spania, la începuturi am primit și aici multe uși în nas sau mi se spunea să vină soțul. «Păi, eu caut de muncă, nu soțul. Eu sunt șofer, nu soțul». Dar a fost mult mai ușor ca în România. Am primit și refuzuri, însă au fost și oameni care au pariat pe mine și mi-au dat o șansă. 

– De ce șofer de TIR? E într-adevăr o breaslă unde nu regăsim multe femei. 

– Nu mi-aș fi imagina nici eu, niciodată. Dacă îmi spunea cineva… și eu am fost foarte reticentă și chiar târziu mi-am luat permisul de conducere, B-ul. Așa a fost conjunctura. Am început să lucrez la o agenție de turism în Cluj. Prima dată am lucrat ca însoțitor, ghid turistic.

Drumurile, călătoriile m-au făcut să îmi doresc mai mult, la un moment dat, și să îmi doresc să fiu și eu la volan. Probabil și colegii mei de la vremea respectivă mă încurajau foarte tare și îmi ziceau că m-aș descurca. Mi se părea foarte ușor de manevrat autocarul. Și așa am început să-mi iau gradele, să-mi iau carnetul de camion prima dată, după aceea de autocar, după care mi-a plăcut și am început cu drumurile europene. Era foarte fain, era super.

– Dar nu vă era frică? Aveați în mână viețile a 40 de oameni.

– Da, 40 sau mai mulți chiar. Responsabilitatea e foarte mare, dar am avut profesori foarte buni. Am avut, în momentul în care am intrat în echipa colegilor mei, șoferi care m-au ajutat foarte mult. Am avut niște colegi fantastici și cu bine, și cu rău, că mi-am luat și înjurături, da?

Mi-aduc aminte de unul care punea o găleată plină cu apă, acolo pe interval, între ușă și volan și se așeza pe scaun în spatele meu și atâta mă înjura. N-avea voie să cadă nimic din găleată, nicio picătură de apă. Colegul, dragul de el, spunea că pasagerul nu are voie să simtă când accelerezi, frânezi sau mergi tu pe drum rău. Deci așa trebuie să conduci, ca omul se doarmă liniștit. Și asta era metoda, cu găleata cu apă. Și dacă vărsam apa, mă înjura de nu mă spălau șapte râuri. 

– Cum v-ați împăcat cu Spania? V-ați integrat? V-a asimilat această țară?

– Mă consider foarte româncă. Mi-e dragă tare România noastră. Mi-s dragi toți românii, indiferent unde sunt. M-am integrat, dar în Spania nu m-am asimilat. Am luat toate lucrurile bune de la ei și au foarte multe lucruri bune. Am învățat foarte mult și m-am transformat foarte mult. N-am uitat de unde am plecat, nici cum am fost. Lucrul ăsta mă ajută acum și să înțeleg și să nu critic și să nu judec.

Întotdeauna mă duc înapoi și mi-aduc aminte de românismele, de depășirile pe linie continuă, de aruncatul gunoiului pe geam, la mașină. Eu le recunosc. Am venit aici și m-au civilizat sau ne-au civilizat cu forța. Adică civilizația se face pe bază de pedepse, de amendă. Nu există altfel. Pentru că suntem oameni și toți avem latura asta de a face o fentă mică, nu există nimeni corect sută la sută, nu-l cred.

Toți avem o mică tentație, suntem tentați de o ștrengărie. Te uiți în stânga, te uiți în dreapta, e semaforul roșu, nu sunt pietoni și treci. Mai fac și eu, o mai comit. E cald afară și nu vine nici o mașină, stau două minute și aștept să se pună verde. Trec pe roșu, de exemplu. 

– Dar vă asumați pedeapsa?

– Dar bineînțeles că mi-asum amenda. Bineînțeles că mi-asum și știu ce urmează. Dacă mă prinde polițistul, vine foarte zâmbitor, se prezintă și îmi spune că îi pare rău, că nu vrea să mă amendeze, dar pentru binele și siguranța mea este nevoit să-mi dea lecția, ca să nu se mai repete, pentru că acum am scăpat, dar data viitoare poate fi mortală greșeala mea.

Așa fac. Și îți vine să-i pupi pur și simplu. Să-i zici, băi, m-ai salvat. Vino încoace să te pup. Imediat scoți portofelul. Nici măcar nu te superi. Ia uite, mă, cât e de grijuliu, ce frumos. N-are treabă cu banii mei. El are treabă cu viața mea.

– Revenind la comunitatea de voluntari pe care o coordonați, care este următorul pas? Cum vă gândiți să săriți în ajutorul turiștilor care vor călători vara în Europa?

– Noi am dezvoltat anul trecut o aplicație Ro Omenia și este un fel de SOS pentru toți românii care călătoresc sau se află în toată Europa asta și în lume. Este deja activă. Acum o dezvoltăm și lucrăm să introducem și modulul de dispariții și să-i punem inteligență artificială. Aplicația este activă, dar nu încă pe modulul dispariții. Modulul de dispariții îl implementăm anul ăsta și inteligența artificială.

Aplicația este OK și eu v-aș sugera să o recomandați prietenilor care pleacă cu mașina vara asta în călătorie pentru modulul asistență rutieră. Sunt adunați acolo toți mecanicii români din Europa. La accesare primește primele cinci numere de telefon de la cei mai apropiați mecanici din zonă.

Chiar dacă nu poate să ajungă la mecanic sau mecanicul nu este voluntar, măcar îi poate ajuta să-i facă o traducere sau o îndrumare către service sau să-i dea niște indicații valoroase. În plus are la dispoziție prin aplicație toată rețeaua noastră de 14.000 de voluntari în Europa. În modulul de întrebări poate să întrebe orice, unde găsesc cutare lucru, adresă, am nevoie de…, vreau asta și așa mai departe.

– Acoperiți toată Europa?

– Da, acoperim destul de mult din Europa, dar cu anumite găuri. Nu prea avem acoperită Polonia, Cehia, Slovenia, Slovacia, dar în rest stăm foarte bine. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro