1 comentariuCum a reacționat regina Elisabeta a II-a când Elena Ceaușescu i-a recitat cu patos poezia „Muma lui Ștefan cel Mare”. Ce impresie i-a lăsat Nicolae Ceaușescu în timpul vizitei de la Londra, dar și ce demnitar comunist l-a impresionat înainte de revoluție, pentru ca apoi să-l dezamăgească: i-a cerut bani pentru un interviu.
„S-a privatizat”, punctează cu umor jurnalistul, care păstrează tonul și când povestește cum l-a invitat fostul premier britanic Margaret Thatcher să servească din ce rămăsese după dineul cu Constantin Dăscălescu.
Pentru Dorian Galbinski, care va împlini în curând 78 de ani, a sosit momentul memoriilor. Într-un interviu pentru cititorii Libertatea, jurnalistul stabilit la Londra trece în revistă punctele-cheie ale unei cariere care se întinde pe patru decenii.
- S-a născut la 29 august 1944, în comuna Regele Ferdinand (Mihail Kogălniceanu, n.r.) din judeţul Constanţa.
- În 1963, a început să studieze istoria la Iaşi, dar nu a apucat să termine: în februarie 1965 a emigrat cu familia în Israel.
- În iunie 1967, a participat ca tanchist la Războiul de Şase Zile, ajungând până în Peninsula Sinai.
- În decembrie 1970 a câştigat concursul pentru un post de redactor la Secţia română a BBC World Service şi a plecat la Londra.
- Timp de aproape 38 de ani, pseudonimul Dorian Galor i-a însoţit vocea la celebra staţie de radio, închisă definitiv la 1 august 2008.
- În paralel a lucrat ca interpret și traducător independent pentru guverne britanice succesive, familia regală britanică și diverse companii comerciale internaționale.
- Galbinski a publicat recent la Humanitas volumul de memorii „Viața trece ca un glonț – memoriile unui reporter BBC”.
„Nu cred că mai există nicăieri presa liberă cu care eu am fost obişnuit”
Libertatea: Sunteţi cel mai longeviv jurnalist al redacției în limba română a unui post de radio celebru: BBC World Service. Mai urmăriţi presa?
Dorian Galbinski: Din păcate, din ce în ce mai puţin. Nu cred că mai există nicăieri – nu doar în România – presa liberă cu care eu am fost obişnuit.
Când am ajuns în Anglia, erau acolo nişte ziarişti de mare, mare clasă. La „Times” era Bernard Levin, la „The Guardian” era James Cameron. Oameni grei. În ultimii ani, a început degringolada, au apărut computerele, totul a devenit din ce în ce mai rapid, aproape instant, ştiri 24 de ore pe zi. Şi atunci se diluează tot, iar atenţia oamenilor se reduce dramatic.
Şi asta am văzut şi la noi, la BBC. Iniţial, comentariile noastre politice erau de 5 minute, apoi s-au redus la 4, 3, 2, chiar şi 1 minut. „N-are lumea răbdare să asculte atât, poţi spune totul într-un minut”. Motto-ul BBC-ului, în anii 20, când a fost înfiinţat, era: „BBC informează, educă şi amuză” (n.r. – Inform, Educate, Entertain). Primele două au scăzut mult în avantajul celei de-a treia. Nici oamenii din BBC nu mai sunt aşa încântaţi de ce trebuie să facă.
Ce impresie i-au lăsat Nicolae și Elena Ceaușescu
– Aţi fost interpretul Majestăţii Sale Regina Elisabeta în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu, în 1978. Care a fost impresia făcută de cuplul Ceauşescu?
– Erau ca nişte ţărani la oraş, exact asta era imaginea. Foarte multă lume s-a supărat atunci că au fost invitaţi la palat, dar asta a cerut el. Totuşi, inadecvarea lor crea multe momente caraghioase.
În volumul meu povestesc cum Elena Ceauşescu i-a spus Majestăţii Sale, în timpul dineului oficial, poezia „Muma lui Ştefan cel Mare”, de Bolintineanu. E adevărat, ea a avut cele mai bune intenţii, credea că îi explică patriotismul românesc. Mie mi s-a părut extraordinar de comic, dar Reginei Mame nu. Ea era obişnuită cu idiosincrazii de acest gen. Cred că a văzut cuplul Ceauşescu exact aşa cum era.
– Nicolae Ceauşescu cum era?
– Mic, neînsemnat. Mă gândeam cum poate să inspire omul ăsta aşa o teroare, chiar fără să fie foarte sângeros. Dar teroarea a fost întreţinută de oamenii lui, a fost un efort comun.
Când, înainte de a veni cuplul Ceauşescu, am fost invitat la Ministerul de Externe, a venit un tip pe care nu dădeai doi bani, m-a condus într-o sală, m-a aşezat într-un fotoliu, mi-a adus o sticlă de whisky şi mi-a zis: „O să petreci aici 3-4 ore, domnule Galbinski. Vrem să citeşti nişte informaţii despre vizită”. Şi a plecat să-mi aducă dosarul. Iar eu, cu obrăznicia ignorantului, mă gândeam: „Ce poate să mi se mai spună mie despre România?”.
Dar dosarul a fost o revelaţie prin acurateţea informaţiilor. Toată lumea ştia cine e Ceauşescu. Ştiau că nu e un liberal. Dar, atâta timp cât era considerat un ghimpe în coasta ruşilor, l-au periat. Ştiau tot ce se petrece în România. Despre distrugerea bisericilor, a satelor. Absolut totul era acolo.
Ştiţi, în Occident, cei care trebuie să ştie ştiu. Şi, dacă nu fac ceea ce aşteptăm noi să facă, e pentru că au anumite interese.
De ce l-a dezamăgit fostul ministru de externe Ștefan Andrei și ce i-a propus Margaret Thatcher
– Aţi cunoscut mai mulţi demnitari din anturajul lui Ceauşescu. A reușit cineva să vă impresioneze?
– Ştefan Andrei (ministru de externe în regimul Ceauşescu, n.r.). E personalitatea care m-a impresionat cel mai mult. Era foarte politicos, manierat, se vedea că e puţin altfel. M-a dezamăgit pentru că, după căderea comunismului, mi-a cerut bani pentru un interviu la BBC. Se privatizase.
– Scrieţi în cartea dvs. şi despre Constantin Dăscălescu, fostul premier comunist, după o întâlnire cu Margaret Thatcher la care aţi fost interpret.
– Amintirea mea cea mai puternică de la acea întâlnire se referă însă la doamna Thatcher. După întâlnirea de la Downing Street, în urma vizitei lui Dăscălescu, ea m-a întrebat dacă pot primi „left-overs” (resturile, n.r.). Nu mi-a picat deloc bine atunci, dar înţelesesem greşit. Ea, de fapt, avea mare grijă de oamenii din anturajul ei şi se gândea că eu nu am mâncat.
Întrebarea ei nu vorbea despre felul în care mă percepea pe mine. Eu am admirat-o tot timpul pe Margaret Thatcher. Am cunoscut-o cu un an înainte de a deveni prim-ministru şi i-am urmărit toată evoluţia. Era înconjurată de nişte consilieri nemaipomenit de buni. Dar, după câţiva ani în care a ascultat mai mult laudele, a început să nesocotească sfaturile acestora.
– Există încă resentimente puternice faţă de politicile sale.
– În Anglia, foarte mulţi detestă memoria lui Margaret Thatcher. Lozinca „Mrs. Thatcher, the milk snatcher” (Doamna Thatcher, hoaţa de lapte) a rămas lipită de imaginea ei mulţi ani după ce, în timp ce era ministrul educaţiei, a redus laptele gratuit care se dădea în şcoli.
În Grantham, oraşul în care s-a născut ea, a fost dezvelită o statuie de bronz, ridicată în urma unei subscripții publice, care a costat vreo 300.000 de lire. În aceeaşi zi, directorul adjunct al unei organizaţii culturale, un om de 60 de ani, a aruncat cu ouă în monument. Există încă foarte mari resentimente împotriva lui Margaret Thatcher.
Ea a fost admirată pentru că, din punct de vedere extern, ea şi Ronald Reagan au contribuit decisiv la prăbuşirea comunismului. Dar pe plan intern, unii au văzut-o altfel. Ea spunea că orice carieră politică se termină printr-un eşec. Poate nu oricare, dacă ai bunul-simţ să ştii unde să te opreşti.
„Revoluţiile se întâmplă atunci când frica trece dintr-o tabără în cealaltă”
– Aţi fost cel care a citit la radio, în martie 1989, celebra „Scrisoare a celor șase”. La ce v-aţi gândit atunci?
– Că în sfârşit avem şi disidenţă românească. Eram foarte necăjiţi să ne uităm la Polonia, la Cehia, care aveau deja societăţi alternative. Şi în România, nimic. N-a avut consecinţe imediate, dar erau primele semne. Regimul începea să se şubrezească. Deşi nimeni nu se aştepta să cadă atât de repede.
– Cum aţi văzut Revoluţia?
– Prima mea reacţie a fost: cum e posibil ca toţi aşa-zişii mari experţi, analişti să nu fi prevăzut asta? Acum or să ne explice toţi cum s-a întâmplat, ca de obicei.
Erau zile efervescente, eram plini de entuziasm toţi. Soţia mea de atunci, care era pe moarte, se interesa despre cine e la putere la Bucureşti. Ne-a răscolit pe toţi. Eu, când am plecat din România, eram convins că nu îmi voi mai revedea prietenii şi România. Şi, deodată, când au început să cadă piesele dominoului, s-a întâmplat cu o repeziciune care i-a uluit pe toţi.
– Mai aveaţi contacte cu românii, eraţi jurnalist. Nu vă aşteptaţi?
– Nu-i chiar așa. De ce rezistă regimul islamic în Iran din 79 până acum? Majoritatea celor din Iran e împotriva lor. Şi îi urăsc de moarte. Pentru că ăia n-au nicio problemă să omoare zeci de mii de oameni, dacă se revoltă. Cum bănuiesc că se poate întâmpla acum în Rusia.
Am avut un coleg la BBC, care a devenit ulterior consilierul preşedintelui Francois Mitterand. Mi-a spus: „Dorian, revoluţiile se întâmplă atunci când frica trece dintr-o tabără în cealaltă”. Atâta timp cât lor nu le e frică, poporul e cel care trăieşte cu frică. Când lumea a ieşit în stradă chiar cu preţul vieţii, era clar că s-a terminat.
Nu 20 de ani, cum a spus Brucan, ci 40: „Au mai rămas 8”
– Credeţi că România de astăzi seamănă cu cea pe care v-o imaginați după căderea regimului, în 1989?
– 1989 a fost plin de speranţă, de efervescenţă, de exhuberanţă. Ţin minte că intervievasem un ministru la o zi după ce Silviu Brucan spusese că României îi vor trebui cel puţin 20 de ani ca să deprindă democraţia. Iar ministrul era foarte furios: „Cum adică 20 de ani?” „Eu cred că e un optimist”, i-am răspuns.
Pentru că eu cunosc în istorie un singur caz în care cineva a încercat să schimbe situaţia de altă manieră: Moise, care şi-a plimbat poporul prin deşert 40 de ani, ca să moară toţi cei cu mentalitate de sclavi. El şi-a dat seama că mentalitatea nu se schimbă. Şi a murit, nu a ajuns în Ţara Sfântă, dar au murit şi toţi cu mentalitatea de sclav.
„După părerea mea, vor trebui 40 de ani, până când generaţia nouă, născută în libertate, cea care înţelege altfel lucrurile, va fi matură”, i-am răspuns ministrului.
– Vă menţineţi părerea?
– Păi, mai sunt opt ani. Da, Silviu Brucan a fost un optimist.
– L-aţi cunoscut?
– Era un politruc. Unul inteligent şi viclean. În 2003, când am făcut la BBC o emisiune despre Afacerea Ioanid, i-am dat un telefon, să-i cer mai multe informaţii. „Şi eu ce mai scriu în cartea mea de memorii?”, mi-a răspuns. Până la urmă, nu a scris despre asta în cărţile lui de memorii.
De obicei, cine vrea să-şi scrie memoriile scrie un roman. Iar cine vrea să scrie un roman scrie memoriile. Şi eu am impresia că Brucan a scris un roman, de fapt, pentru că nu era mereu adevărat ce spunea.
„Mineriada a fost un șoc”
– I-aţi cunoscut pe oamenii noii puteri de la Bucureşti.
– Pe toţi i-am cunoscut, i-am intervievat, am discutat cu ei. I-am văzut ca pe urmaşii Partidului Comunist, ceea ce şi erau. Nu se plimbaseră 40 de ani prin deşert. În anii 90, era obiceiul ca, după interviu, să mai rămâi la o cafea. Iar prima întrebare era „Cum ne vede Occidentul?”
– Şi cum ne vedea?
– Cu speranţă. Iniţial. Mineriada a speriat pe foarte mulţi. A fost un şoc foarte puternic şi am început să avem mai multe dubii. Apoi am văzut că va dura. Există o expresie în engleză, stumbling through, adică înaintezi poticnindu-te. Aşa se poate spune despre România de atunci.
Doi oameni mi-au schimbat viaţa: socrul meu, care m-a trimis la BBC, şi George Campbell, şeful meu. Ei au avut în mine încrederea pe care eu n-o aveam. Dar lucrurile se întâmplă atunci când şansa întâlneşte necesitatea. Dacă scapi ocazia atunci, nu ştii dacă se va mai ivi. Trebuie să fii cu ochii-n patru. Motivaţional puţin…
„Memoriile mele erau destinate familiei”
– Aţi rememorat aceste întâmplări şi în volumul dvs. de memorii, „Viața trece ca un glonț – memoriile unui reporter BBC”. Ce v-a determinat să scrieţi?
– Memoriile mele erau, de fapt, destinate familiei. Eu am o familie englezească, iar ei nu prea ştiau despre România, nu ştiau de unde vin eu. Am vrut să le las ceva, să spună mai departe copiilor lor. Şi am scris în limba mea maternă. După ce am terminat de scris în româneşte, un prieten mi-a spus că trebuie publicată în România. Aşa că a trimis o prezentare a cărţii şi două capitole juriului editorial de la Humanitas.
Mie nici prin gând nu-mi trecea s-o public. Şi mai ales la Humanitas! În acest timp, eu lucram la traducerea în limba engleză, cu ajutorul fiului meu, cu care am petrecut foarte mult timp, pentru că el încă nu înţelegea cum funcţiona sistemul românesc. „Ce legătură are cooperativa cu şcoala? Sunt în aceeaşi instituţie?”, mă întreba, de pildă. „Exact, ai pus punctul pe i. Sunt în aceeaşi instituţie, se numeşte dictatura comunistă”.
Până la urmă, a înţeles, iar acum, la 24 de ani, este specialist în România comunistă.
– Ce reacţie avea el când îi povesteaţi despre această lume străină?
– Înţelegea la nivel cerebral, nu la nivel de maţe, cum spun englezii (gut understanding, n.r.). A citit cărţi despre dictatură, dar e ca şi când ai scăpa de la Auschwitz sau ai citi despre lagărele de concentrare. Sunt lucruri diferite.
Experiența din război: „Nu pot să înţeleg cum cineva poate să te asmută să omori oameni”
– După ce aţi plecat din România, în 1965, aţi petrecut câţiva ani în Israel, într-o perioadă foarte tensionată. Povestiţi în volumul dvs. despre experienţa din Războiul de Şase Zile (iunie 1967), ca un jurnalist: rece, reţinând doar faptele. Cum aţi făcut faţă fricii?
– Nu mi-a fost frică pentru că a fost scurt şi foarte intens. Ţin minte că, într-un schimb de focuri de tancuri, cel care încărca obuzele aproape a leşinat de la gaze şi de la căldura infernală de acolo. Eşti într-o activitate atât de febrilă, încât n-ai timp să-ţi fie frică.
Mi-a fost frică atunci când am ajuns la Canalul Suez şi, când ne-am dat jos, am văzut şase găuri în tanc. Eu m-am ferit să văd războiul, nu m-am dus să-l văd pe pilotul care a căzut. Ştiam că trebuie să mă apăr. Şi am evitat să mă uit la scene care ar fi putut să-mi populeze visele mai târziu. Înţeleg foarte multe lucruri, dar, când ajung la război, mă blochez. Din cauza asta, mă feresc, pentru că pur şi simplu e foarte traumatic.
Nu pot să înţeleg cum cineva poate să te asmută să omori oameni pe care nu-i cunoşti. Nu putem să dezbatem? De ce e nevoie să recurgem la arme când putem să ne certăm, asta n-am să înţeleg. Şi atunci mă feresc. Am transformat dictonul englezesc din „If you cant join them, beat them” (dacă nu te poţi alătura, învinge-i, n.r.) în „If you cant join them, leave them” (dacă nu te poţi alătura, părăseşte-i, n.r.).
„Lipsa ambiției la mine e o calitate. Mă ține liber”
– După anii petrecuţi în Israel, v-aţi angajat la BBC, de unde v-aţi şi pensionat. Cum e să lucrezi 38 de ani în acelaşi loc?
– Vă răspund cu o poveste. Când s-a înfiinţat „The Independent”, mi s-a oferit postul de corespondent pentru Europa Răsăriteană. După ce l-am refuzat, cel care m-a recomandat mi-a spus că nu am deloc ambiţie. „Dacă crezi că mă jigneşti, te înşeli. La mine e o calitate asta”. Pentru că, într-un fel, mă ţine liber.
– Ce fel de ataşamente mai aveţi pentru România?
– Toate. Serios. Acasă e acolo unde e rostul meu. Acum e la Londra, dar mă simt bine peste tot. N-am avut niciodată nevoie de o identitate. Am considerat dintotdeauna că cele mai mari nenorociri ale omenirii sunt excesele religioase şi excesele naţionaliste.
Copiii mei sunt „color blind”: au prieteni pakistanezi, indieni, afro-americani. Şi se înţeleg perfect.
Foto: ARHIVELE NAȚIONALE