INTERVIU | Arhitecte, despre proiectele moderne făcute în România: „Sunt case construite pe repede-înainte. Societatea de consum nu mai pune preț pe detalii” 

În Piața Unirii din Iași, de la mijlocul lui mai, o ramă albastră de lemn cuprinde o piscină umplută cu pietricele albe. Pe o latură găsești un suport turcoaz cu unelte precum greble de lemn. Pe altă parte, niște trepte roșii, pe a treia, un scaun în vârful unor scări galbene, de tipul celor de salvamari, iar pe ultima latură, un cerc verde-mentă, ca o banchetă rotundă.

Copii și adulți deopotrivă se joacă cu ustensilele printre pietricele albe prăfuite, lăsând în urma lor șanțuri ca de răsaduri. 

Decorul este temporar și face parte din manifestările gândite în cadrul Romanian Creative Week (RCW), festivalul care, timp de 12 zile, activează orașul Iași prin zeci de instalații, pavilioane, expoziții de artă, spectacole de teatru, dans, modă sau diverse conferințe.

Piscina cu pietricele sau, mai bine zis, pavilionul din Piața Unirii se numește „Drawing Theater” și e produsul Expoziției Bienalei de Arhitectură din cadrul festivalului. Arhitectele și curatoarele, Anda Zota și Elena Viziteu Ionescu, au ales lucrarea Studioului Ossidiana, care a conceput pavilionul. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Fondat de Giovanni Bellotti și Alessandra Covini, Studio Ossidiana este un birou din Rotterdam, cu o activitate concepută la intersecția dintre arhitectură, design și peisaj. 

Creatorii pavilionului s-au inspirat din influențele locale tradiționale – de la agricultură și munca pământului, la texturile clădirilor din Iași, precum celebrele biserici și mănăstiri.

Arhitectele românce au ales instalația pentru spiritul ludic consacrat al studioului. 

„Ne-am imaginat o planșă mare de desen pe care poate imprima oricine, cu instrumente de lemn, gânduri efemere și basoreliefuri pe suprafața minerală de pământ”, povestesc Giovanni și Alessandra, pentru RCW. 

„Ne-am imaginat un spațiu ca un teatru deschis, unde poți sta fie pe margine, ca un observator așezat pe platforme, să privești spre scenă sau să te bucuri de belvedere spre oraș, fie poți lua scena și interacționa cu urmele lăsate pe tabla de desen minerală”.

Anda Zota este arhitectă și redactor-șef la igloo, o publicație profilată pe arhitectură, cu aplecare către „designul contemporan și cercetarea curatorială”.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

„Mi-a plăcut întotdeauna să găsesc metode prin care expresia mea ca arhitectă să se manifeste poate în forme cu care orașul să aibă un beneficiu în urma lor”, povestește Anda.

Elena Viziteu Ionescu este, de asemenea, arhitectă și membră fondatoare la Via Arhitecture. Elena e preocupată în special de procesul craft și „slow design”.

Pentru că atât Anda și Elena, dar și cei de la Studio Ossidiana urmăresc componenta sustenabilității, una dintre cele mai importante caracteristici ale instalației este că „va trăi” și după încheierea festivalului de la Iași. Va fi mutată la București, în curtea grădiniței pe care Asociația Casa Bună o construiește în zona Jilava și care este dedicată copiilor din ghetou sau din alte medii defavorizate. 

Într-o conversație cu reportera Libertatea, Anda și Elena au povestit ce a presupus munca de curatorie din cadrul festivalului sau ce mai înseamnă în ziua de azi să fii arhitect bun.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

Libertatea: Anda, tu ești atât artistă cât și curatoare în cadrul festivalului, cum s-a regăsit asta în sfera RCW? 
Anda Zota: Anul trecut am lucrat cu aceleași funcții prezente și anul ăsta. Și anul trecut am colaborat tot pentru expoziția centrală de la Baia Turcească, „Diacronia”, cea de anul ăsta se numește „Egologia”. 

Ele sunt gândite cu o anumită continuitate tematică. Este interesant din punctul de vedere al arhitectului să lucreze cu tematici diferite în același spațiu sau cu idei cvasi-diferite, să se poată bucura de exercițiul creativ divers, într-un spațiu pe care de fapt îl cunoaște atât de bine și căruia vrea să-i redea cu fiecare pavilion o altă valență, o altă latură, o altă personalitate. 

Birourile din afară nu prea vin în România

Anul trecut, invitată fiind de organizatorii festivalului să conturez un mic moment arhitectural, am invitat biroul de arhitectură portughez Fala Atelier, unul pe care-l apreciez și stimez și care, pe lângă aprecierea mea, e foarte cunoscut internațional, cu foarte multe premii și cu un limbaj foarte bine dezvoltat. Mi s-a părut o oportunitate extraordinară, pentru că nu sunt foarte multe momente în care arhitecții din România să se întâlnească, să colaboreze, să poarte un dialog cu arhitecți străini. 

Nu prea vine nimeni aici, nu avem birouri de arhitectură de afară care să producă proiecte în România. Proiectele noastre sunt produse locale. Arhitectura românească e făcută de români.

Foarte puține sunt situațiile în care, în proiectele de arhitectură, sunt incluși arhitecți din străinătate și, de cele mai multe ori, vizează producții imobiliare mari. 

Prima ocazie sau ce am considerat eu să fie un moment bun și o oportunitate bună în colaborarea cu Romanian Creative Week a fost asta – de a aduce din afară un birou de arhitectură foarte cunoscut și foarte de interes pentru studenți, pentru arhitecții tineri, și de a-i ajuta să se conecteze. 

Iar în ideea de a conecta un pic mai puternic orașul cu un birou de arhitectură din străinătate, a apărut ideea asta a Bienalei de Arhitectură și Artă, „Common Imaginary”. 

Componenta de joc și joacă

– Cum ați ales propunerea Studioului Ossidiana?
– I-am ales pe arhitecții de la Studio Ossidiana în primul rând pentru că simțeam și-mi doream foarte mult ca locul ăsta să devină un loc utilizat. Mi se părea că nimeni nu ar putea să fie mai potrivit pentru asta decât ei, pentru că ei au o filozofie proprie foarte bine împământenită, în care experimentează cu jocul și cu joaca și cu instinctul nativ de a te conecta împreună prin joc, în spațiul public. 

Și atunci, arhitectura lor, nu doar la nivel de limbaj sau la nivel formal, ci și la nivel de gest sau abordare, merge în direcția ludicului. De când s-a instalat pentru prima dată pavilionul în Piața Unirii din Iași, oamenii au știut aproape intuitiv să-l folosească, mai bine decât ar fi făcut-o dacă le-ar fi explicat cineva. 

În esență, n-am vrut să creăm prin instalația asta un obiect pe care pur și simplu să-l vezi și să-l admiri de la depărtare, ci unul care să provoace joc și joacă. Asta este, probabil, reușita cea mai mare a instalației.

– Am văzut mai devreme pitch-ul studioului și mi s-a părut fascinant să vezi conceptul și ideile cu care au pornit, și rezultatul final, pavilionul fizic de lângă.  
– Cred că și pentru noi, arhitecții, e important să fie mai transparentă intenția principală, pentru că simt că, dacă o ascunzi tot timpul sau o lași la liberă interpretare, dacă nu se descrie, atunci e clar că arhitectura în sine și-a greșit misiunea. 

Cred și că, de multe ori, poate să îmbogățească și să ajute la o educație colectivă. Te face mai atent la gesturile din jurul tău, te învață cum să citești, de fapt, obiectul de arhitectură. 

Cumva ăsta este și paradoxul arhitecturii: este pentru oameni și e folosibilă de oameni, e un gest pur egocentric uman. În egală măsură, nu e ușor de descifrat și atunci mi se pare că gestul de deschidere a profesiei nu poate decât să ajute, în primul rând, orașul să funcționeze mai bine. 

Pe mine mă deranjează un pic să simt în fiecare oraș, sigur în unele mai puternic decât în altele, o scindare puternică între felul în care oamenii percep orașul și felul în care a fost el gândit. 

Felul în care oamenii tratează uneori până și lucrurile mărunte, mobilierul urban, coșurile de gunoi – de ce sunt dărâmate cu piciorul? De ce stăm cu picioarele pe bănci? De ce murdărim totul în jurul nostru? 

Mi se pare că lipsa de asumare civică a spațiului public se produce și pentru că oamenii nu înțeleg scopul lui. Nu într-un sens critic față de populație, ci poate distanța asta între obiect și înțelegerea lui care dăunează masiv. 

Și cred că orașele noastre nu o să poată fi niciodată mai bune, mai plăcute, nu o să putem niciodată să avem o experiență urbană coerentă dacă nu creăm tipul ăsta de spații în care interacțiunea se întâmplă firesc. 

Lucrurile aici sunt în ordine, pavilionul arată în continuare la fel. Nu s-a murdărit, n-a stricat nimeni nimic. Instalația e o formă de acaparare a spațiului public care a fost foarte bine integrată în viața comună a orașului. De-asta am și numit-o „Common Imaginary”. Pentru că mi-am dorit ca oamenii să-și imagineze în comun cât de bine se poate folosi un spațiu și cât de bine își pot defini traiul împreună, chiar dacă nu știu că poate să fie atât de frumos. 

– Legat de ideea relației omului cu orașul, care sunt provocările pe care le întâmpini în munca ta de zi cu zi?
– Cred că inclusiv jobul ca redactor-șef la revista igloo – una dintre puținele publicații de arhitectură care încearcă să descifreze ce se întâmplă cu orașul sau cu obiectul de arhitectură, ce înseamnă el în actualitate –, cred că și asta e tot un exercițiu și o luptă de a încerca și de a ajuta oamenii să își schimbe perspectiva asupra arhitecturii, de a-i provoca să vadă spațiile altfel și să și le asume într-un mod mai onest și mai firesc. 

Este una dintre provocările cele mai importante: să poți să creezi spații care, asemenea exercițiului colegilor de la Ossidiana, produc schimbări. Mici, poate. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fie funcționale.

– Există un fir roșu al expozițiilor, o narațiune care le leagă?
– Anul trecut, în „Diacronia”, ne jucasem cu ideea corpului uman și a degradărilor corpului uman, în contextul Băii Turcești, care avea mult de-a face, istoric vorbind, cu corpul, cu pielea, cu apa, cu spălatul, cu ritualul. 

Și a fost fascinant pentru mine să lucrez cu conceptele astea două, pentru că și expoziția de arhitectură de atunci încerca să țină cont de elementele arhitecturale sau de o amintire, de o mărturie a felului în care fusese folosit spațiul Băii Turcești, pe când ea exista ca atare, ca o baie turcească. Pe vremea aia lucram într-un spațiu care era în șantier, încă nu era făcută recepția lucrării, și atunci posibilitățile noastre de lucru au fost altele.

Anul ăsta parcă am privit totul dintr-un punct de vedere al degradării. Dacă anul trecut era un loc al plăcerii, anul ăsta devine un loc al excesului, al influenței și al urmei pe care o lasă, de fapt, activitatea ta ca om. Și al investigărilor de tipul ăsta, fie de natură fizică, fie de natură psihologică, a relației constante între sine și lumea fizică și lumea reală. Și cred că, dacă anul trecut expoziția încerca să devină un suport ca o fostă baie turcească, anul ăsta ea a vrut să devină un schelet.

– Ce înseamnă un arhitect bun pentru voi, în munca voastră de zi cu zi?
– Elena Viziteu Ionescu: Sunt  multe puncte de atins aici. Depinde de ce-ți alegi – urbanism, design interior. 

Să fiu sinceră, pentru mine contează partea estetică și să educăm publicul. Să arătăm cum poți să construiești un spațiu cu o investiție minimă, în care cineva se gândește la toate detaliile. Să aduci plus valoare într-un loc în care arhitectura, în ultima vreme, a luat-o cam razna și mi se pare că mai toate intervențiile au fost complet greșite.

Cred că, de fapt, rolul arhitectului în ziua de astăzi este să repare ce s-a întâmplat până acum. Mi-ar plăcea să pot să găsesc variante în care să putem reconstrui ce s-a stricat.

– Poți să-mi dai un exemplu? 
– Uite, de la cum poți să regândești toate blocurile socialiste care sunt gri și urâte. Și toate bulevardele mari din București, care sunt destul de sinistre. 

Mai e o întrebare foarte importantă pentru mine acum: ce facem cu toate casele care s-au construit în ultima vreme, pe fast-forward? În care nu mai vezi o intenție clară a arhitectului. 

Societatea de consum pare că nu mai pune niciun preț pe detalii și totul se face așa, ca să fie făcut. Nici nu mai sunt constructori care să poată realiza lucrări de finețe, precum cele care se făceau înainte. 

Mie, cel puțin, mi-ar plăcea și să pot schimba un pic lucrurile astea, să încerc să arăt din nou că e foarte important să lucrezi în tihnă, să nu fie totul pe repede înainte, să poți scoate niște lucruri care rămân în istorie. Că de fapt nimic din ce s-a construit acum nu prea e solid.  

Anda Zota: Mie, și prin prisma jobului de la revistă, îmi trec foarte multe proiecte de arhitectură prin mână și pot să am o imagine de ansamblu destul de intimă și destul de complexă a producției actuale de arhitectură din România, pe toate palierele ei – arhitectură publică, rezidențială, intervenții temporare, intervenții publice. 

Sunt destul de multe exemple de arhitecți buni în România, nu suficiente, în schimb. Pentru mine, ce poate să definească, poate, cel mai puternic ideea sau conceptul de arhitect bun e responsabilitatea pe care simt că acesta trebuie neapărat să și-o asume. Și e foarte greu, pentru că responsabilitatea e enormă și te pune într-o poziție în care trebuie tot timpul să fii atent la absolut tot ce se întâmplă în jurul tău, să fii un bun lector al contextului în care construiești, să fii un bun manager al resurselor și al etapelor, să ai o grozavă putere de imaginație, nu doar ca exercițiu creativ, ci și să poți să te pui în pielea obiectului pe care îl creezi, sau mai degrabă în pielea oamenilor care o să îl folosească. 

Și mi se pare că da, responsabilitatea asta ar trebui luată mai în serios de arhitecți, pentru că se schimbă instrumentarul nostru de lucru. Unele dintre procesele de proiectare se ușurează foarte mult și atunci ai senzația că poți să produci totul mult mai rapid, că proiectul poate să dureze, să fie mult mai scurt, că poți să intri pe Pinterest sau să găsești două-trei-cinci surse de inspirație, de pe ce site-uri urmărești sau din reviste. Și nu e, de fapt, despre asta – e despre o privire mult mai aplicată și mai responsabilă. Cred că asta ne lipsește. 

– Ce vă aduce cea mai mare bucurie în muncă?
– Anda: Pentru mine două lucruri sunt foarte valoroase. Eu și Elena lucrăm destul de mult împreună și e în primul rând valoros pentru mine dialogul dintre noi. 

Pentru că simt că întotdeauna ideile mele sunt mai valoroase atunci când își aduce și ea contribuția asupra lor și simt că, abia când infuzează și ea un gând sau un gest, ideea devine valoroasă. 

Sigur, toate proiectele sunt făcute din iterații constante de idei dintre noi și simt că m-a ajutat, lucrând cu Elena în ultimii ani, foarte, foarte mult să cresc ca arhitect, să cresc profesional. Am învățat foarte multe lucruri de la ea și, nu știu, nu cred că mi-ar plăcea să-mi văd profesia altfel. 

Și a doua bucurie e după ce am făcut proiectul: vedem cum vin oamenii, ating chestii și se bucură. Momentul în care ne dăm seama că ne-am angajat amândouă într-un dialog, într-un zumzet înnebunitor și agitat, în care n-am avut timp să ne gândim la o potențială reacție a utilizatorului, e fascinant când vedem o reacție atât de pozitivă.

– Elena: Cam în niciun proiect nu am reușit să mă bucur de parcursul lui, pentru că e destul de greu să-ți formezi o echipă, să implementezi visele tale ca arhitect, cu ce e pe piață acum. Și din acest motiv, procesul e atât de anevoios încât, la final, dacă a ieșit așa cum am vrut să iasă, mi se pare că nu mă mai bucur atât de mult, pentru că știu ce-am văzut în spate. 

Tot ce facem noi mi se pare că e un stres continuu și e o chestie care te sufocă, pentru că știi că vrei să iasă bine, pentru că știi că nu ai oamenii necesari, pentru că știi că bugetele sunt reduse, pentru că știi că beneficiarul are tot felul de intenții și nu știi să le gestionezi într-o manieră perfectă tot timpul. Și mi-ar plăcea mult să știu să mă învăț altfel.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro