Autoarea unei cărți care vorbește despre minoritățile sexuale pe limba copiilor: „Nu avem educație sexuală pentru că niște lași nu vor să piardă niște ciolan”

„Sofia făcuse ochii mari văzând doi pinguini, băieţi, pupându‐se şi arătându‐şi afecţiune aşa cum credea că fac doar băieţii cu fetele şi fetele cu băieţii.

– Voi sunteţi băieţi amândoi şi vă pupaţi?
– Hehe, da, se poate, spuse Skip. Noi nu suntem aşa ca oamenii, să ţinem la aceste alte „cuşti”. Avem destule cuşti, după cum vezi. Putem iubi pe cineva de acelaşi sex. În plus, nu tot timpul genul şi sexul coincid. Am auzit poveşti despre oameni când, de exemplu, un copil se naşte de sex masculin, dar să se simtă fată. Pentru noi «cuştile» acestea nu ne interesează. Important e să ne iubim şi să avem grijă unii de ceilalţi.” 

Acesta este un fragment din noua carte a Nicoletei Onofrei, „Sof și omulețul în frac albastru”, apărută recent la Editura Hecate. 

Într-un interviu pentru Școala 9, autoarea mărturisește că a scris această carte din nevoia de a spune o poveste pentru copiii care se simt diferiți, dar și pentru adulții care nu au avut o eroină sau un erou în care să se regăsească atunci când erau mici. 

„Cartea asta e mai mult decât o poveste queer, este o poveste despre valori care nu se lovesc de niște ziduri – care de multe ori sunt niște preconcepții și niște limite pe care ni le construim/ridicăm din necunoaștere, din răutate, din teama că ne-ar putea distruge tot ceea ce credeam până atunci despre lume”, spune autoarea. 

Recomandări

Elena Lasconi, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Muncim și tot săraci suntem” | EXCLUSIV

„Una dintre primele povești queer pentru copii din România”

Școala 9: Ce te-a inspirat să scrii această poveste?
Nicoleta Onofrei: Cred că, în primul rând, copilul din mine. Am scris povestea într-o perioadă în care mergeam la terapie și terapeuta mă îndemna mereu să îi arăt Nicoletei copil înțelegere și iubire, pentru că altui copil cu siguranță i-aș fi arătat asta, încercând să mă învețe astfel să arăt înțelegere și iubire și Nicoletei adult. Astfel încât – cred și acum – e o carte atât pentru copii, cât și pentru adulți, care ne învață pe toți și toate deopotrivă că oricât de imperfecți credem că am fi sau oricât ne fac ceilalți să credem asta despre noi, oricât de diferiți am fi, suntem demni de iubire și de respect. 

Am încercat să îmi aduc aminte de mine copil și să le readuc aminte și celor care au ocazia să citească această poveste că nu suntem singuri/singure și că există speranță și că dincolo de ziduri s-ar putea să fie un prieten sau o prietenă care ne așteaptă și că iubirea vine sub multe forme. M-a mai inspirat singurătatea mea de atunci, amintirile din bucătăria mamei și minunata lume a poveștilor pe care mi le cream singură. Copiii imaginează mereu lumi posibile, e o putere pe care adulții uneori o uită, dar care e o pârghie majoră pentru sănătatea noastră mentală. 

Recomandări

Ultimatum de 24 de ore pentru Putin: „Ori oprește agresiunea, ori le dau ucrainenilor rachete Taurus să atace Rusia”, anunță Friedrich Merz, favoritul la postul de cancelar al Germaniei

– Ce a însemnat, la nivel personal, să scrii „Sof și omulețul în frac albastru”? A fost și un proces terapeutic? Te-a transformat în vreun fel?
– Da, m-a transformat, m-a transportat în timp, pentru că m-am dus fix la momentul în care eram mică și stăteam în bucătărie lângă mama în timp ce chiar făcea dulciuri la cuptor. Eram lângă ea, dar îmi conștientizam chiar și la acea vârstă singurătatea, individualitatea. Imaginea cu acea căldură și lumină din bucătărie e reală, e reală și singurătatea și imaginarea lumilor mele posibile, iar de acolo povestea și-a construit singură drumul, chiar dacă s-a mai poticnit. Omulețul în frac albastru a existat pentru mine mereu, de când eram mică, pentru că mi-aș fi dorit un prieten și simțeam nevoia magiei.

– Potrivit Asociației Accept, „este una dintre primele cărți de povești queer pentru copii”. Ți-ai propus să combați, așadar, stereotipurile de gen „atât de prezente în literatura dedicată celor mici“?
– Este una dintre primele povești queer pentru copii din România, pentru că în afară mai sunt. În România, din câte știu eu, doar Elena Aerim a mai spart aceste bariere heteronormative, rescriind basmul „Ileana Simziana”, cules de Petre Ispirescu. 

Recomandări

Filmul intervenției medicale în cazul lui Silviu Prigoană, prezentat pas cu pas de DSU: „Au efectuat fără oprire manevrele de resuscitare”

Cred că ce a făcut ea este supersubversiv, rescriind și reinterpretând ceva atât de tradițional, patriarhal pentru a ajunge la „Ana, Făt-Frumos”, un basm super queer și feminist. Da, mi-am propus să combat stereotipurile, dar nu acesta a fost cel mai înalt scop al poveștii. 

Voiam să ofer cititoarelor și cititorilor încredere în forțele proprii, speranță, să transmit copiilor ideea de grijă față de celălalt, un îndemn la înțelegere, chestionare, deschidere, iubire față de animale, mediu. 

Cartea asta e mai mult decât o poveste queer, este o poveste despre valori care nu se lovesc de niște ziduri – care de multe ori sunt niște preconcepții și niște limite pe care ni le construim/ridicăm din necunoaștere, din răutate, din teama că ne-ar putea distruge tot ceea ce credeam până atunci despre lume.

Nicoleta Onofrei:

„Stereotipurile ne opresc în a vedea lumea așa cum e”

– Cum crezi că influențează stereotipurile și prejudecățile adulților comportamentele copiilor?
– Fac extrem de mult rău, pentru că își îndepărtează propriii copii, pe de o parte, în unele cazuri, iar în alte cazuri copiii preiau niște preconcepții total nesănătoase, nocive atât pentru ei, cât și pentru persoanele din jurul lor. 

Eu am învățat de la Dostoievski, asta e, prima dată am învățat de el, apoi am văzut cu ochii mei, copiii te iubesc așa cum ești, nu își chestionează această iubire, poți să le fii simpatic indiferent de cum arăți, cu ce te îmbraci, pe cine ții de mână, te iubesc și sunt înțelegători și iertători, adulții nu pot face asta. 

Nicoleta Onofrei:

Creștem, ne înrăim, ne punem bariere, învățăm trunchiat și prost de la alții și dăm mai departe. Stereotipurile ne opresc în a vedea lumea așa cum e, diversă în imensitatea ei care îți taie respirația. Și pe părinți îi iubim necondiționat când suntem mici, când creștem, parcă nu ne mai plac așa de mult (râde). 

Și nu e OK să îți înveți copilul băiat că nu trebuie să plângă, că nu trebuie să fie vulnerabil, că trebuie să fie puternic. Whaaaat? Păi, atunci ia-ți o bâtă, o piatră, nu mai face copii, aia sigur nu plânge. Băiatul e o ființă umană care trebuie să se cunoască pe sine, cu toate sensibilitățile și puterile, dar fără a desconsidera ființa umană fată, care îi poate fi un partener foarte mișto, nu sclavă, nu sac de box, nu jucărie. 

Învață-l să fie responsabil pentru puterile pe care le are, nu îi arunca în brațe că poate face orice pentru că e băiat, doar să nu plângă, să nu se îmbrace în roz și să nu poarte fustițe. Învață-l iubirea de sine și de oameni, curiozitatea, nu ura față de cunoscut.

„O astfel de carte va ajunge cândva pe băncile școlilor din România”

– Care este mesajul principal al acestei cărți și cui îi este ea adresată?
– Cred că prietenia, cu toată grija, deschiderea și iubirea pe care le implică aceasta. Fie că este vorba despre prietenia față de mediu, față de animale, față de ceilalți oameni, indiferent de culoarea pielii, orientare sexuală. Este adresată copiilor mici și mari, de 5-7 ani și de 50 și 70 de ani. 

– Crezi că ar putea o astfel de carte/poveste să ajungă pe băncile școlilor?
– O astfel de carte va ajunge cândva pe băncile școlilor din România, sper înainte ca criza climatică să facă aproape nelocuibilă planeta asta.

– Vedem că foarte mulți părinți se pronunță împotriva educației sexuale în școli. Cum vezi tu această situație? De ce crezi că se întâmplă asta?
– Cred că unii părinți nu știu ce înseamnă de fapt educația sexuală și ce ar putea implica, cred că alți părinți sunt influențați de Biserică, un organism care ne-a otrăvit parcă odată cu fiecare linguriță de împărtășanie pe care am luat-o vreodată și care în cele mai multe cazuri nu mai are nicio legătură cu credința. 

Cred că oamenii bisericii sunt aceste virusuri care se reproduc prin instituții, partide, un lanț de putere. Pentru că avem niște neolegionari, pentru că există teama teoriilor de gen, că deschidem calea către homosexualitate. 

Până la urmă oricum nu depinde decât de cei care votează legi și de cei care țin ora de educație sexuală. Nu avem educație sexuală pentru că niște lași, înțepeniți, răi, obtuzi nu vor să piardă niște ciolan, prietenii, liniște, siguranță, nepăsare. 

Nicoleta Onofrei:

Ne place să avem femei abuzate, pentru că ne place puterea și nu avem de ce să renunțăm la putere. Nu ne pasă că sunt mame minore, pentru că se întâmplă în familia altcuiva. Zicem „oribil” și trecem mai departe și oricum dăm vina tot pe fată/victimă, că și-a căutat-o.

„Mi se pare minunat ce face Centrul de Teatru Educațional Replika”

– Crezi că literatura are puterea de a educa generațiile de copii? Cum?
– Literatura are întotdeauna puterea de a educa generații de copii, dar depinde forma în care le este oferită, fiecare generație are particularitățile ei. Educatorii, profesorii au puterea asta supermare de a avea poziția propice de a le deschide apetitul către literatură, dar pentru asta ei înșiși trebuie să fie ca niște bureți care să absoarbă toate informațiile care vin dinspre elevi, să își facă temele și apoi să vină în fața elevilor cu mantia de literatură potrivită pentru ei. 

E superdificil și probabil nu vor reuși pentru toți. Că și profesorii sunt oameni și sunt multe variabile, dar la unii ajunge. Profesorii știu asta, că ajung doar la unii dintre ei, și uneori se bucură pentru fiecare mică victorie. Cred că s-ar întâmpla tot de sus în jos, dinspre legea educației, programe, profesori.

Mie sincer mi se pare minunat ce face Centrul de Teatru Educațional Replika, teme precum mame minore, abuz familial, identități sexuale sunt aduse în discuție. Copiii și adolescenții trebuie să înțeleagă lumea în care trăiesc și să citească și să vadă povești cu care să se identifice, altfel… sunt singuri. 

Interviul integral, pe școala9.ro

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro