INTERVIU „Ca să primiți pașapoartele, vrem dovada că soţia nu are tenişi împrumutați de la sala de sport a Universităţii Bucureşti”. Viața în țara lui Ceaușescu a unui cunoscut istoric britanic, devenit român la 76 de ani

S-a împlinit un an de când lingvistul britanic, istoricul, analistul politic şi activistul umanitar Dennis Deletant, 77 de ani, a devenit cetăţean român. Ar fi putut fi român încă dim anul 2000, după ce preşedintele Emil Constantinescu l-a decorat cu ordinul „Serviciul Credincios” cu rang de comandor pentru serviciile aduse democrației române. Sau din 2018, după ce preşedintele Klaus Iohannis l-a decorat cu Steaua României pentru activitatea sa de promovare a istoriei, limbii și culturii românești. Dar a cerut cetăţenia română abia acum, odată cu lansarea celui mai recent volum al său, „În căutarea României. O aventură personală din 1965 până azi”. Ca o oficializare a îndelungatei sale relaţii cu această ţară.

Dennis Deletant a vizitat pentru prima oară România în 1965, ca student al Şcolii de Studii Slave şi Est-Europene de la University College London. De atunci, a revenit de nenumărate ori, a studiat şi a predat aici, a vorbit despre cultura românească în Occident şi le-a vorbit românilor despre realitatea de pe cealaltă parte a Cortinei de Fier. Tot în România a cunoscut-o pe soţia sa, Andreea, fiica profesorului Andrei Caracostea, cu care s-a căsătorit în 1973.

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Această experienţă mi-a îmbogăţit viaţa. Am nostalgia perioadei comuniste, nostalgia contactelor personale, care au contat aşa de mult pentru mine. Mi-am dat seama că oamenii au reuşit, în ciuda tuturor dificultăţilor impuse de regimul comunist, să-şi păstreze umanitatea. E impresionant!

Dennis Deletant, istoric: 

După mai bine de jumătate de secol în care România a fost a doua casă, istoricul se bucură acum mai degrabă pentru avantajele practice ale calităţii de român: „De pildă, atunci când treci din Marea Britanie în Franţa, concetăţenii mei britanici formează o coadă foarte mare, pentru că trebuie să primească ştampilă. Iar eu cu soţia mea ne ducem la ghişeul «EU citizens» şi totul merge mai repede”, glumeşte istoricul.

Dennis Deletant este autorul mai multor cărți de istorie a românilor. A scris despre Nicolae Ceaușescu și Securitate, despre închisorile politice din comunism sau despre rezistenţa din munţi, despre Ion Antonescu sau despre activităţi britanice clandestine în România. Profesorul Deletant este legat indisolubil de România, iar volumele sale descriu trecutul recent al acestei ţări mai bine decât şi-l amintesc unii dintre români.

În luna aprilie, Dennis Deletant a lansat şi ediţia în limba română a celui mai recent volum al său, „În căutarea României”, publicat de Editura Humanitas. O carte de memorii şi, în aceeaşi măsură, o cronică personală, condensată, dar spectaculoasă, a transformării ţării noastre, de la Nicolae Ceauşescu la Klaus Iohannis.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

„Niciun universitar străin nu a urmărit în ultimele decenii ororile şi bogăţia istoriei României din secolul XX aşa cum a făcut-o Dennis Deletant”, spune scriitorul american Robert Kaplan despre autor. „«În căutarea României» ne ajută să nu uităm, ne povesteşte de unde venim şi ce drum lung am făcut în ultimii 60 de ani”, remarcă şi jurnalista Sabina Fati.

Într-un interviu pentru Libertatea, istoricul britanic povestește unele dintre aventurile din comunism prinse între copertele cărţii şi vorbește despre impresia occidentalilor despre România.

„Unii dintre informatorii Securităţii voiau să mă protejeze”

Libertatea: În cel mai recent volum, „În căutarea României”, o citaţi pe Katherine Verdery (antropologă, autoare) cu această frază: „Nimic nu te face mai mult să te întrebi cine eşti cu adevărat decât un dosar al poliţiei politice”. Cum a fost pentru dumneavoastră să vă vedeţi dosarul de la Securitate?
Dennis Deletant: Dosarul m-a ajutat să-mi reconstitui biografia. E un întreg dosar de 5 volume, 1.500 de file, ce cuprinde până şi scrisorile de la şi către prieteni din România. Totuşi, notele informatorilor – care sunt foarte multe – sunt mai degrabă neutre. Nu sunt duşmănoase, nu sunt jenante. Unii dintre ei voiau să mă protejeze. Eram prieteni, până la urmă, veneau la noi acasă în weekenduri. Alţi ofiţeri de securitate chiar m-au ajutat. Ţin minte că, în 87, înainte de a pleca de pe Otopeni, un securist pe care-l cunoşteam m-a invitat la masă şi m-a avertizat să nu se găsească scrisori la mine, pentru că voi fi percheziţionat. Există însă şi interpretări negative, că fac spionaj pentru MI6 (serviciul de informații externe al guvernului Regatului Unit, n.r.), mai ales după vizitele pe care i le făceam lui Corneliu Coposu. Dar acestea nu sunt în dosarul meu, ci în dosarul Seniorului.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

– Păi, şi aţi fost spion? De unde vine această legendă?
– Cred că acest mit se datorează faptului că profesorul meu, Eric Tappe, care a venit în septembrie 1944, în Comisia Aliată de Control britanică, era considerat spion britanic. Or, pentru că eu am fost studentul lui, am fost considerat şi eu spion. Eu am tot explicat: dacă eşti ofiţer al MI6, de pildă, eşti încadrat, depui un jurământ, sunt anumite lucruri pe care nu poţi să le faci. Or, eu am putut să fac tot ce-am vrut, eram un profesor universitar mai degrabă invidiat de ofiţerii de spionaj, pentru că eu puteam să ajung în anumite zone, să stau de vorbă cu anumiţi oameni, ceea ce ei nu puteau să facă. Acest mit a continuat şi după Revoluţie, ca urmare a accesului meu la arhivele Securităţii.

– Acces dat chiar de Virgil Măgureanu, şeful SRI. Cum s-a întâmplat?
– La începutul anilor 90 făceam parte dintr-o comisie de ajutorare a României, formată de Ministerul de Externe din Marea Britanie. În 1993, ministrul adjunct de externe m-a chemat şi mi-a zis că primise o solicitare de la Virgil Măgureanu, şeful SRI, să consulte legislaţia noastră în problema tineretului infracţional. „Nu vreau ca un diplomat de-ai mei să intre în contact cu domnul Măgureanu, pentru că noi ştim de unde vine domnia sa“, mi-a spus şi m-a întrebat dacă nu vreau eu să ajut, nefiind diplomat. Am acceptat. După ce i-am adus documentele, am stat de vorbă cu el câteva ore şi, la final, m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. L-am întrebat dacă pot avea acces la o parte din arhivele Securităţii. „Notaţi temele care vă interesează”, mi-a răspuns.

„Nu sunt spion, dar sunt un om foarte norocos, care a profitat de şansele date”

– Care erau temele?
– Era vorba despre procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, rezistenţa din munţi şi componenţa Securităţii din anii înfiinţării. După două luni, mi-a dat telefon şi mi-a spus să mă prezint la Arhivele Statului, la ora 6 dimineaţa. Acolo am fost însoţit de un colonel SRI. Era octombrie şi-mi aduc aminte că era foarte frig. Colonelul i-a spus şefei de sală de la Arhive: „Domnul profesor nu va semna absolut nimic, iar dumneavoastră veţi pune documentele în acest dulap după ce domnul termină cu ele”. Am rămas cu impresia că doamna era foarte speriată. A doua zi am adus o cutie de ciocolată şi am cucerit-o.

– Şi ce-aţi găsit în arhive?
– Ce m-a frapat citind volumele e că, în timp ce pe unele nu exista nicio semnătură pe fişa de consultare, pe unele era o singură semnătură: Alexandru Drăghici (membru CC al PCR, 1948-1988, ministru al Securităţii Statului, 1952-1957, şi ministru de Interne, 1957-1965, n.r.). Componenţa Securităţii era ca o condică de contabilitate, cu copertă albastră, în format mare, cu numele scris cu creionul al celor 4.200 de angajaţi ai Securităţii la 30 august 1948. Scria acolo originea etnică, statutul social, carnetul de partid. Am văzut că la unele poziţii erau şterse anumite nume. 

„Domnule colonel, uneori numele scris cu creionul e şters din aceste documente”. „Dar ştiţi ce înseamnă asta, nu?” „Bănuiesc…” „Bănuiala e corectă. Într-adevăr, au fost lichidaţi”. După ce s-a deschis CNSAS, primul director, Gheorghe Onişoru, cu care încă sunt în relaţii foarte amicale, m-a întrebat despre această condică, pentru că o pomenisem într-una din cărţile mele. „Nu mai ţineţi minte cota?”, m-a întrebat domnul Onişoru. Pentru că nici până astăzi nu a mai fost găsită acea listă. Pentru mine, la vremea respectivă, a fost un tezaur. După ce am publicat cartea „Ceauşescu şi Securitatea”, prietenii mei n-au ştiut ce să creadă despre mine. Având această permisiune de la Măgureanu, de la SRI, le-am ridicat suspiciuni… Nu sunt spion, dar sunt un om foarte norocos, care a profitat de şansele date.

„Aveţi aici lista celor 34 de acte obligatorii pentru cererea de paşaport”

– V-aţi căsătorit în România şi apoi aţi putut călători în străinătate cu soţia. Cum aţi reuşit, ce trebuia să faceţi?
– Ţin minte că, înainte să ne căsătorim, a trebuit să fac nişte analize medicale. 10 analize medicale diferite, ca să demonstrez că nu am vreo boală. Aveam doar virusul benefic care mă făcea să iubesc România, dar nu a ieşit la analize. După ce ne-am căsătorit, a trebuit să scoatem un paşaport pentru Andreea. Am fost pe strada Nicolae Iorga, la Direcţia de paşapoarte, unde aşteptau mai mulţi oameni. 

În sala de aşteptare, erau lipite portrete cu frontieriştii care încercaseră să traverseze ilegal graniţa şi fuseseră prinşi. Fiecare era condamnat la câte doi ani de închisoare. Un exemplu de „aşa nu”. La un moment dat, a venit un maior arţăgos, scund şi chel, care a început să ţipe la oameni: „Ce căutaţi aici? Credeţi că avem timp de voi?”. Oamenii au plecat, eu am rămas. I-am spus că sunt de la ambasada britanică şi că vreau să depun o cerere de interviu pentru paşaportul soţiei mele. El mi-a răspuns că n-am ce căuta acolo. „Vă rog să-mi daţi în scris că n-am ce căuta la Direcţia paşapoartelor, pentru că vorbesc şi eu cu prieteni de-ai mei şi vreau să le explic”. A plecat nervos şi, când s-a întors, mi-a aruncat scurt: „Să vă prezentaţi la ora 7 cu soţia la tovarăşul comandant”.

– V-aţi întors?
– Sigur că ne-am prezentat! În biroul comandantului era ca o scenă din Kafka. Era o singură lumină îndreptată spre scaunele noastre, ofiţerul avea ochelari fumurii şi nu prea puteai vedea cum arată. „Am văzut că aţi depus o cerere pentru paşaport. Mergeţi la camera 16, unde vă aşteaptă o doamnă cu formularele necesare”. Şi atât. Două minute. Ne-am dus la camera 16, unde era o doamnă foarte severă, cu părul tras într-un soi de coc, cu alura unei rusoaice. A fost politicoasă: „Aveţi aici lista celor 34 de acte obligatorii pe care trebuie să le aveţi ca să faceţi cererea de paşaport”.

– Ce vi se cerea?
– Dovezi că nu am datorii la gaze, la electricitate, la fondul imobiliar, tot felul de certificate care trebuiau să aibă ştampilă de la notar şi timbru fiscal. Norocul nostru a fost că ne-au ajutat toate rudele şi toţi prietenii să le obţinem. A fost un efort foarte mare, dar am reuşit să adunăm toate documentele. Într-o sâmbătă, cu zi de lucru până la 13.00, am venit cu toate actele la doamna de la Paşapoarte. Era impresionată: „Felicitări pentru că aţi reuşit, dar aţi uitat de un document necesar pentru cererea dumneavoastră. Ne mai trebuie un certificat care să ateste că soţia dumneavoastră nu are tenişi împrumutați de la sala de gimnastică a Universităţii din Bucureşti”. La Universitate, ni s-a spus că n-au eliberat niciodată un astfel de certificat, dar, până la urmă, am convenit să-l elaborăm împreună: „Prin prezenta, certific că tovarăşa nu are tenişi împrumutaţi”. Semnat, ştampilat. 

Când ne-am întors, tovarăşa de la Paşapoarte ne-a felicitat iar. A deschis un sertar cu paşapoarte de diverse culori – pentru plecare definitivă, pentru cei cu domiciliul în străinătate, paşaport de serviciu etc. „Nu găsesc paşaportul soţiei dumneavoastră”, ne-a spus.

– Cum aţi reacţionat?
– I-am spus: „Tovarăşa, suntem la Ministerul de Interne, cel mai eficient minister din România. Nu se poate ca dumneavoastră să rătăciţi un paşaport, un document atât de important”. Ea a zâmbit şi a răspuns: „Tovarăşe Deletant, îmi dau seama că aţi ajuns să cunoaşteţi foarte bine ţara noastră”. Şi a scos paşaportul! Mi-am dat seama că ea voia doar să-şi arate autoritatea.

Ce putea plăti un student britanic cu o sticlă de whisky

– „Nu am privit niciodată experienţa mea comunistă, ca spectator din exterior, ca pe un ghinion”, scrieţi în carte.
– Această experienţă mi-a îmbogăţit viaţa. Am nostalgia perioadei comuniste, nostalgia contactelor personale, care au contat aşa de mult pentru mine. Mi-am dat seama că oamenii au reuşit, în ciuda tuturor dificultăţilor impuse de regimul comunist, să-şi păstreze umanitatea. E impresionant! Din fericire, anglo-americanii n-au fost puşi în situaţia asta, n-au avut de ales să facă atâtea compromisuri, să ducă o viaţă dublă, una profesională, alta particulară, să reziste, să supravieţuiască unui regim care le distorsiona realitatea.

– Dar dumneavoastră aţi împrumutat din obiceiurile de supravieţuire ale românilor?
– Am avut un anumit curaj, pentru că aveam, totuşi, un paşaport britanic. Ce-ar fi putut să-mi facă autorităţile dacă încalc legea – deşi unele legi nu erau chiar cunoscute sau transparente. Dar mă gândesc, de pildă, la schimbul dolarilor. Atunci când mergeam la bancă, după lege, în anii 70, mi se ştampila o hârtie din paşaport, iar rata oficială de schimb era de 12 lei la dolar. În Anglia, era 30 de lei pentru un dolar. Aşa că mai schimbam şi la negru. 

Nu o duceam rău cu banii. Primeam o bursă de la statul român de 1.400 de lei, cam cât salariul mediu în Republica Socialistă. Stăteam în Căminul 5 al Politehnicii, care este acum Hotelul Opera de lângă Cişmigiu. Aveam trei colegi de cameră americani şi aveam condiţii foarte bune. M-am împrietenit cu administratorul clădirii, un tip de vreo 30 de ani care era şi cascador la circ. Era foarte beţiv! Foarte drăguţ! Ambasadorul Marii Britanii îmi dăduse voie să cumpăr de la prăvălia din subsolul ambasadei băuturi, săpunuri, detergenți, deodorante. Odată pe săptămână, cumpăram cu 11 lei o sticlă mare de whisky şi-i dădeam administratorului de la cămin. Cred că ambasadorul se cam mira de cât whisky cumpăram. În schimb, aranjamentul era ca administratorul să mă anunţe când urma să vină Securitatea să caute prin camera mea. Cam asta a fost activitatea mea ilegală.

„Americanii încă se gândesc la Ceauşescu atunci când aud de România”

– Volumul dumneavoastră, lansat recent în România, are şi o variantă în limba engleză pentru cititorii din Regat. Care au fost reacţiile din Marea Britanie?
– Cred că au primit foarte bine volumul şi pentru că nu există prea multe cărţi care au amintiri aşa de intime din România comunistă şi cu detalii despre viaţa cotidiană din lagărul socialist. Iar ei caută un fel de istorie neoficială a acestei perioade. Eu am scris, practic, o autobiografie politică. Am încercat să traduc, pentru un public anglofon, ce înseamnă să trăieşti într-o dictatură, într-un regim totalitar. 

Vorbesc şi despre problemele din fiecare zi ale cetăţeanului de rând mai ales în anii 80, marcaţi de austeritate şi frică, dar redau şi aspecte din interior: am povestit cum am fost trataţi la Palatul Buckingham, cu prilejul celebrei vizite a lui Nicolae Ceauşescu în Marea Britanie. De exemplu, cum ni s-a servit, înainte de cina oficială, aceeaşi mâncare ca oficialilor. În plus, de la noi, din Anglia, nu ştiu prea mulţi despre vizita lui Richard Nixon, din august 69, la Bucureşti, şi nici despre vizita lui Ceauşescu în Statele Unite, din 1973. Sunt puţine astfel de cărţi în limba engleză.

– Câtă înțelegere credeți că are un tânăr occidental cu privire la istoria Europei de Est?
– E o înţelegere foarte sumară. Şi am remarcat asta mai ales în SUA, după ce am predat 10 ani la Georgetown University (din Washington, n.red.). Publicul american are noţiuni foarte vagi despre Europa, în general. De pildă, ştiau că a fost comunism în Europa de Est, dar informaţiile lor erau foarte politizate. Voiau să ştie mai mult despre ce înseamnă impactul comunismului asupra vieţii de toate zilele a cetăţenilor din blocul sovietic, cum o dictatură poate să-şi impună voinţa asupra populaţiei sau care au fost rezultatele acestei impuneri. De exemplu, americanii nu puteau să conceapă că, în comunism, nu aveai paşaport şi că trebuia să faci coadă la carne sau la lapte. Astfel de informaţii nu erau cunoscute nici în Statele Unite, nici în Anglia. Astfel, cartea a fost un fel de deşteptare pentru publicul de la noi (din Marea Britanie, n.r.). 

Totuşi, Ceauşescu este foarte cunoscut în SUA – a fost un om care şi-a lăsat amprenta în conştiinţa publică. Astfel, oamenii încă se mai gândesc la acest nume şi astăzi când aud de România. De pildă, am fost contactat de către o realizatoare de podcasturi din Statele Unite. M-a întrebat dacă ştiu ceva de o înregistrare pe care a făcut-o Peter Falk (actorul care a interpretat celebrul personaj al locotenentului de poliţie Columbo din serialul cu acelaşi nume, n.r.) în anii 70, pentru Televiziunea Română, pentru a face publicitate serialului. Într-adevăr, am găsit, în ziarul „Scînteia”: Peter Falk dă un interviu despre Columbo la ora 22.00! Există un interes oarecare cu privire la faptul divers din comunism, dar cred că el se trage tot de la Ceauşescu, ca urmare a personalităţii sale şi a Elenei Ceauşescu, cu tot cu mitologia din jurul lor. 

Ceauşescu a fost singurul conducător comunist invitat de trei ori în vizite de stat în Statele Unite – şi, din 90 încoace, niciun preşedinte nu a fost invitat într-o vizită de stat în SUA. Asta arată interesul american pentru Ceauşescu, pe care-l priveau mai mult ca un spin în coasta ruşilor.

„Pare contradictoriu, dar cel mai bun aliat pentru Stalin a fost Hitler”

– Ce ştiu, de fapt, despre Ceauşescu?
– Că i-a înfruntat pe ruşi, în august 1968, când a condamnat agresiunea statelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, dar şi faptul că apoi a luat-o razna şi a impus un program drastic de austeritate în anii 80. Ceea ce a lăsat însă un ecou puternic în conştiinţa americană a fost programul de sistematizare de la începutul anilor 80, pentru că tocmai atunci problemele ecologice au început să apară în presa occidentală. 

Dar mai era un lucru important: să nu uităm că, în martie 1985, Gorbaciov a venit la cârma Uniunii Sovietice, lucru care a făcut ca liderul român să piardă din importanţa de odinioară. Gorbaciov voia să aplice anumite reforme, aşa că a început să fie văzut într-o lumină pozitivă, în timp ce Ceauşescu a rămas un dinozaur, un stalinist. Astfel, a început să iasă la iveală situaţia disidenţilor şi să fie mai vizibile problemele României comuniste. Un lucru important care explică depărtarea Occidentului de România în acea perioadă: marile redacţii nu aveau niciun corespondent permanent în ţară. 

Pentru mass-media occidentale, România era prea departe, dincolo de Praga, dincolo de Varşovia. De exemplu, foarte greu am putut afla detalii după greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, sau după manifestările din Braşov, din 1987. Despre greva muncitorilor de la Steagul Roşu din Braşov, eu am aflat ca urmare a unui mesaj pe care mi l-a trimis Silviu Brucan prin BBC. Dacă ne gândim la rezistenţa din munţi sau la represiunea din anii 50, însă nu se ştia mai nimic în Occident.

– Dar e important pentru un occidental să cunoască trecutul comunist pentru a înţelege România de astăzi?
– Încă nu se înţelege ce importanţă a avut impunerea comunismului în România de către sovietici, când românii s-au găsit în situaţia de a privi spre Moscova, în loc de Washington, Londra sau Paris. O revoluţie de mentalitate, care a avut ca rezultat arestarea multor oameni de valoare, doar pentru că erau potenţiali adversari ai comunismului. Subliniez, potenţiali, pentru că mulţi au fost arestaţi ilegal, fără mandat de arestare! În plus, nu sunt înţelese nici problemele vecinătăţii Uniunii Sovietice pentru România. 

În perioada interbelică, poziţia geografică a României, prinsă între două dictaturi, a făcut ca toţi miniştrii de externe români să caute un echilibru între tirani. Cred că e greu ca publicul american şi britanic să înţeleagă aceste lucruri. Eu le spuneam studenţilor mei: Pare contradictoriu, dar cel mai bun aliat pentru Stalin a fost Hitler, pentru că invazia Germaniei naziste în Uniunea Sovietică a avut ca rezultat impunerea comunismului în Europa de Est. Cred însă că tinerii occidentali încep să-şi dea seama ce însemna intruziunea partidului în viaţa privată, dar şi încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, precum dreptul la un paşaport, la libertatea de expresie, independenţa justiţiei.

Foto: Agerpres

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro