INTERVIU Bogdan Creţu, scriitor: „Pentru mine, Nichita și Jim Morrison au fost poeții care m-au format. Nu doar cultural, ci, sunt convins, și existențial”

Vasile Ernu a discutat cu reputatul critic literar și romancier despre copilăria în Dobrogea, asimilarea în universul cultural ieșean și despre Nichita. „Nichita a fost poetul! Pentru că a reușit primul și la cel mai bun nivel să depășească clișeele realismului socialist, pentru că a șocat prin îndrăzneala poeziei sale, nu una tematică, politică, ci una artistică”, consideră Bogdan Crețu.

Vasile Ernu: Să începem cu o clarificare. Cum Dobrogea şi Moldova sunt regiunile mele preferate, vin şi te întreb: eşti dobrogean sau moldovean? Născut la Constanţa – adoptat de Iaşi. Cum te simți?

Bogdan Crețu: Sunt dobrogean, clar! Asta înseamnă câte puțin din toate. În Dobrogea, toți suntem de strânsură. Povestea cu Dobrogea – pământ dintotdeauna românesc pe mine mă amuză. Românizat după Războiul de Independență – asta da. Cum? Prin colonizare, prin toponimie (puține sate și-au păstrat vechile denumiri turcești), prin instituții, infrastructură și, nu în ultimul rând, prin mitul identitar al lui Ovidiu – strămoșul, „străromânul”. 

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Până în secolul al XIX-lea, cărturarii, adică Miron Costin, Cantemir, apoi Asachi, îi plasează mormântul într-o insulă de pe lângă Cetatea Albă. De ce? Pentru că acolo era nevoie ideologică de el, pentru că exista conștiința că acel teritoriu aparținuse Moldovei din epoca ștefaniană, eroică; Ovidiu a devenit necesar în Dobrogea ca argument al etnogenezei și, forțat, al continuității între mare și Dunăre abia după ce ne-am trezit cu această provincie în portofoliu.

În Iași am ajuns din pură întâmplare. Nu cunoșteam pe nimeni, nu mai fusesem în oraș. Voiam să fac facultatea departe de casă, probabil dintr-un spirit de aventură ori de revoltă specific anilor ’90. Dar a ieșit bine. 

„Dacă aș ști literatură câtă muzică rock am putut asimila în anii ăia de după ’89, aș fi ajuns departe”

– Anual fac o călătorie în Dobrogea, căci îmi amintește de copilărie. Cum a fost copilăria ta în Dobrogea? Ce te-a marcat cel mai mult? 

– A fost o copilărie fabuloasă. Cred că mare parte din neastâmpărul sau risipa de energie pe care poate că le mai am de acolo vin. A fost o copilărie tipică ceaușismului târziu. Am crescut într-un sat mare, Cobadin (se apropia de 10 mii de locuitori pe atunci). Taică-meu era inginer agronom, maică-mea, secretară la liceu. Am locuit la țară, dar la bloc. Așa era ghetoizată intelectualitatea satului pe vremea aia. Efectul a fost că eram, în 18 apartamente, cam 40 de copii de vârste foarte apropiate. Ne-am jucat mii și mii de ore. Pe prietenii mei îi chema Bogdan, Șener, Andreea, Essyn, Diner, Onder, Laurențiu, Naciu, Taner, Emel, Stere, Angi, mai târziu rockerii satului, Dimciu, Dina, Liviu, Menduan și tot așa. Puteam observa rar de la distanță tensiuni familiale când se petreceau căsătorii mixte, dar astea erau mai mult vorbe pe care nu le înțelegeam până la capăt. 

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Mie Dobrogea mi s-a părut mereu o lecție de cosmopolitism. Pur și simplu nu exista „celălalt”. Mai târziu, am aflat că în Cobadin se organizaseră lagăre de muncă forțată, atât pentru evrei, la ordinele mareșalului Antonescu, cât și pentru „dușmanii poporului”, după instaurarea comunismului. Dar noi, în copilărie, nu știam nimic despre asta. Știam, în schimb, totul despre Universitatea Craiova, Steaua, Dinamo, Maradona, van Basten, trăiam cu patimă meciurile de fotbal, pe care le replicam la nesfârșit. 

În adolescență, eram îmbibați de Doors, Led Zeppelin, Pink Floyd, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Frank Zappa, Iron Maiden, Metallica, Megadeth, Phoenix, Iris. Dacă aș ști literatură câtă muzică rock am putut asimila în anii ăia de după căderea comunismului, aș fi ajuns departe. Da, se putea și din Cobadin, deși, sigur, ne mutaserăm cu școala în Constanța încă din 1989. Și asta a fost un fel de smulgere din paradis. 

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

– A propos: ai câteva cărți de copilărie?

– Cărți? Sigur că da, multe chiar. În Cobadin era o librărie bună, din care mama construise o bibliotecă amestecată, dar consistentă. Sigur, am crescut cu Alexandre Dumas, Jack London, Mark Twain, cu zeci și zeci de culegeri de basme și povești. Dar cartea care îmi rămâne și acum în minte este Istoria literaturii române… a lui Călinescu. Era cea mai mare carte din casă. Trebuia să mă urc pe un taburet și să mă lupt cu ea pentru a o da jos din raft. Cum să nu mă fascineze? Mi se părea un obiect magic. Am început s-o consult prin clasa a VII-a, rapid am subliniat-o toată. Și acum zi și tu: să fie oare vreo legătură între prezența acelui cărțoi într-o casă din Cobadin și faptul că eu am ajuns critic literar? De neimaginat azi: la jumătatea anilor 80, așa grotești cum erau ei pentru mulți dintre orășeni (noi, la țară, n-am resimțit umilința aia, aveam ce mânca, nu stăteam la cozi, ne încălzeam la sobă, când ni se lua curentul suplineam cu lampa ori cu un bec chior legat la o baterie de tractor), în Cobadin exista o librărie din care se putea cumpăra Istoria lui Călinescu. 

Și se puteau cumpăra cărțile multor scriitori contemporani. Mai târziu, am descoperit în biblioteca de la căminul cultural toate volumele lui Nichita, Sorescu, Mircea Ivănescu ș.a.m.d. În vacanțele de la bunici, din Siminoc, profitam de biblioteca mătușii noastre, care era învățătoare. Am ieșit din copilărie cititori pe viață, și eu, și fratele meu. 

„Ce-mi place la Iași este nepotolita lui curiozitate culturală”

– Cu Iaşiul cum eşti: pari a fi prea integrat şi mai ieșean decât mulţi de aici. Ca om care a petrecut mulţi ani pe aici sunt curios: ce-ţi place cel mai mult în acest oraş?

– Par numai. Și acum mi se pare că sunt doar în trecere pe-aici (metafizic e valabil). Cred că fără universitățile lui, orașul n-ar mai avea justificare, ar fi un târg banal, bântuit de umbre ale trecutului. De Iași mă mai leagă câțiva prieteni, dar nu așa de mulți pe cât ar putea păcăli latura mea forțat sociabilă. Cum nu prea știu să bat marșul în coloană, sunt mai degrabă singuratic decât abil înfipt în găști (literare sau academice). Nu aș spune că mă simt bine în mediul cultural ieșean, care e dominat, într-o anumită parte instituțională, de aceiași baroni culturali ca-n anii 90. 

Slavă Domnului că e și o parte care mișcă foarte bine, aceea dinspre Muzeul Literaturii, cu FILIT-ul, Polirom, câțiva scriitori foarte buni, care-mi sunt prieteni, câteva inițiative mai degrabă underground ale unor foarte tineri scriitoare și scriitori (pe câțiva am căutat să-i adun, cât am avut suflu, la revista „Timpul”, pentru care, apropo, nu s-au găsit resurse de nici un fel la Iași). Eu ies destul de rar, nu sunt un monden. 

Îmi place mai mult casa mea de pe deal, din Valea Lupului, cu ulița îngustă, cu mestecenii mari, cu Jar, cățeloiul galben, unde copiii mei au avut o copilărie frumoasă, ca a noastră, cu Dealul lui Dumnezeu și balta de la Tăutești (acum asanată, din păcate), cu Fânețele lui David, pe unde alerg alături de prietenii mei. Din martie până în decembrie, stau mai mult afară decât în casă. Una peste alta, lucrurile s-au legat, deci e clar că aici e locul. Aici m-am format, aici am format câteva generații, cel mai probabil aici mă voi deforma și de aici voi decola spre dincolo. 

Ce-mi place la Iași este nepotolita lui curiozitate culturală. Am avut parte de lansări de carte cu 100-150 de oameni, veniți fără prea mari eforturi de promovare. Profilul Iașiului e, mai mult decât al altor orașe, unul cultural. N-are rost să avem ambiții economice, industriale și de alt soi. Suntem departe de orice în țara asta, nelegați prin autostrăzi, trenurile merg cu viteză de bicicletă. Iașiul e un oraș administrat submediocru, care a crescut de la sine. E, de fapt, povestea României, în care clasa politică nu mai ține de mult pasul cu emanciparea oamenilor și cu nevoia lor de dezvoltare, de bunăstare, de profesionalism. 

– Tu te-ai lansat ca fiind critic literar: a fost o alegere sau o întâmplare?

– A fost clar o alegere. Nu am eșuat în critica literară pentru că nu am putut scrie literatură. Fascinația adolescenței mele au fost cărțile marilor critici români și nu numai. Mare parte din biblioteca mea de lucru (uneltele mașterului) e alcătuită din volume cumpărate de prin anticariate atunci, în liceu și mai târziu, în facultate (am făcut foamea pentru cărțile alea!) Nu-mi lipsește nici un titlu relevant de critică literară. În clasele a XI-a și a XII-a mergeam zilnic la Biblioteca Municipală din Constanța, care atunci se afla într-o clădire din coasta arhiepiscopiei, pe malul mării. Acolo am conspectat, în câteva caiete studențești, toate monografiile și studiile importante despre scriitorii din programa pentru Bac și pentru examenul de admitere la facultatea (am fost șapte pe loc). Așa am învățat eu. Și așa am și început să scriu. Întâi comentarii critice, abia apoi poezele (proaste, m-au lecuit amicii de la cenaclul OuTopos), proze, eseuri. 

– A propos de critică literară: care e filiera sau autorii cu care te simți „în familie”? Ce critic te-a marcat cel mai tare?

– Încă din adolescență, am citit toate cărțile unor Călinescu, Lovinescu, Manolescu, Simion, Raicu, Mincu, Martin, Ion Pop. M-au fascinat, tot din liceu, eseurile lui Alexandru Paleologu. Nu mi-a plăcut niciodată critica rigidă, scrobită, cu morgă. Mi s-a părut că ea trebuie să fie în primul rând dialog, să aibă o predispoziție de cozerie, de deschidere către opinia celuilalt. Nu m-am simțit până la capăt ucenicul nici unui critic, i-am citit pe toți, am cules ce mi s-a potrivit. 

La fel au stat și stau lucrurile și cu teoriile sau metodele literare, nu mă pot atașa până la capăt de nici una. Critica literară asta m-a învățat: că opiniile sunt mereu negociabile. Că nu există capăt de drum decât atunci când te blochezi într-un punct mort, când devii captivul unor convingeri. Fie ele și „corecte”, aș adăuga. Am simțit că are sens ce fac atunci când au apărut criticii generației mele. Nu dau nume, pentru că sunt mulți, buni și cunoscuți. Acum tot ei și ele dau tonul în studiile academice. 

– Când ai anunțat că publici un roman am crezut că e o glumă. Nu că nu te cred capabil să o faci, ci cumva te percepeam ca un autor deja „clasat”, angajat pe critică. Acum ai venit şi ai trecut în „tabăra adversă”: cum e această trecere? Ce a însemnat ea pentru tine?

– Nu am trecut în „tabăra adversă” pentru că nu e adversă: e aceeași aventură nesfârșită, a literaturii. E mania vieții mele, nu contează în ce parte a terenului joc. În plus, nu am renunțat la critica literară, în toate formele ei, de la cea de întâmpinare, la studiul academic. Nici nu pot renunța, e parte din mine, o parte a creierului meu doar așa știe să se exprime și am nevoie de ea ca să-mi limpezesc opiniile. Mereu am fost nesigur, a trebuit să-mi filtrez ideile, percepțiile, chiar sentimentele prin literatură. Și critica literară chiar asta face. Când am schimbat genul, au fost dificultăți, a trebuit să scriu o carte, „Cornul inorogului”, în care să-mi asum o temă cât se poate de dificilă (erotismul) pentru a mă pune la încercare. Țin mult la primul meu roman, pentru că acolo am învățat să scriu proză, să povestesc, nu să comentez, să construiesc dialoguri, personaje, să-mi schimb unghiul, să-mi caut fraza. Este o experiență fabuloasă, am învățat enorm nu numai despre mine scriind proză, dar, cred, și despre literatura însăși. Poate că cititorul care sunt și care nu încetez să devin a avut și el de câștigat din asta. 

„Literatura actuală trece printr-un moment extraordinar. O vom tot reciti” 

– Cartea ta „Nichita. Poetul ca și soldatul” a fost publicată în colecția „Biografii romanțate“ la Editurii Polirom şi s-a bucurat de un succes enorm. E un roman despre Nichita. De ce Nichita şi cum a decurs documentarea?

– A fost simplu: Nichita, pentru că a fost unul dintre reperele adolescenței mele, L-am citit și răs-citit, îl știu pe de rost de atunci. Cred că e și un simptom de generație aici. Pentru studenții mei de azi, el e un autor interesant, incitant, dar oricum nu un reper absolut. Pentru mine, Nichita și Jim Morrison au fost poeții care m-au format. Nu doar cultural, ci, sunt convins, și existențial. Documentarea a însemnat eliminarea tonelor de informații și legende despre el, care ar fi încărcat inutil romanul. Am încercat să scriu o carte despre Nichita muribund, dinspre poezia lui, dar și una despre epocă, despre ce însemna a fi scriitor în anii ăia ai comunismului, în care inițial totul părea imposibil, pentru ca la final totul să devină nu numai posibil, ci necesar. Pentru că atunci literatura însemna un interval al exercitării instinctului și chiar a culturii libertății: prin creație, dar și prin lectură, care e tot un act de creație.  

– O întrebare care mă frământă: de ce crezi că Nichita a devenit un soi de scriitor emblematic al epocii sale. De ce el şi nu alţii? Ce a avut el unic? Nu crezi că e puțin supraestimat?

– Nichita a fost poetul! Pentru că a reușit primul și la cel mai bun nivel să depășească clișeele realismului socialist, pentru că a șocat prin îndrăzneala poeziei sale (nu una tematică, politică, ci una artistică). Putem citi poezia lui decontextualizând-o, tot rezistă. E o experiență-limită în poezia română și, cred, nu numai: e una dintre cele mai înalte expresii ale modernismului. E simptomul unei încrederi absolute în literatură; pentru el, poezia e, și asta devenea deja provocator politic și ideologic, replică a realității, alternativă idealistă la varianta materialistă, oficială (un vers precum „Privește-ți mâinile și bucură-te căci ele sunt absurde”, pe care Nichita-l avea în sertar încă de la debut, era inacceptabil din perspectiva realismului socialist). 

Într-un regim totalitar, valoarea devine o valută forte, ea acordă prestigiu și, în cazul unor artiști care-și asumă până la capăt o viață estetizată, boemă, chiar imunitate în fața puterii. E cazul lui Nichita, care, e adevărat, n-a riscat politic, dar a riscat enorm literar. Nu, nu cred că e supraapreciat, cred că a fost transformat în erou de evanghelii apocrife și că legenda asta i-a dăunat, a creat o saturație. Dar poezia lui ține foarte bine și azi, e de neocolit. E irepetabilă, de fapt. 

– Ultima ta carte aş spune că e cea mai ambițioasă: „Mai puţin decât dragostea”, Polirom, 2023. Fără a face spoiler, dar a intriga cititorul: care e miza şi istoria lui? 

– E în esență o poveste de dragoste între doi oameni pe care totul îi desparte. Ea vine din familia unui fost torționar, el din aceea a unei victime. Asta îi leagă, dar îi și rupe unul de altul. E o carte despre răul care persistă, despre vinovăție, despre ispășire. Despre femei și tătuci, despre tandrețe și abuz. E și o carte despre memorie. A comunismului, bunăoară. Și despre fața hidoasă pe care a luat-o lumea noastră după 1989. Dar, încă o dată: totul a pornit ca o poveste de dragoste care se cerea povestită, deci retrăită, contemplată, înțeleasă ca experiență de împărtășire cu altcineva. Memoria e obligatoriu o narațiune care așază experiențele într-o ordine care e a poveștii, nu neapărat a vieții.  

– Pe coperta ultimei tale cărți e un alergător: probabil ești tu din spate. Știu că alergi mult. Încotro aleargă Bogdan Creţu şi care e următorul punct? Ce așteptam pe viitor?

– Ha-ha! Nu, nu sunt eu, dar am mizat pe confuzia asta. Nu alerg atât de mult pe cât mi-aș dori, dar mă consolez, mai am și alte lucruri de făcut. În plus, anul ăsta am cam șchiopătat și cred că și de-asta mi-a mers mai prost cu scrisul. Nu știu ce să zic. Am multe șantiere critice deschise. Am multe proiecte academice pe care sunt obligat să le duc la bun sfârșit. Și mai am o mare nevoie de a reveni la proză. Cred că sunt abia la început de drum, abia am învățat cum se face. Și-mi place teribil, e, am mai zis-o, una dintre experiențele în care mă simt liber până la capăt. La o adică, dată fiind poziția marginală a literaturii în lumea noastră, ce avem de riscat? Decât să fii călâi, previzibil, vânând un succes mediocru, e mai bine să riști. Eu cred că am făcut-o cu fiecare carte de proză de până acum. 

– La despărțire: cinci autori-autoare de limbă română pe care-i citești mereu? Ai aşa ceva?

– Am, cum să nu? Recitesc frecvent poezie, de la Eminescu, la Arghezi (în topul meu e sus de tot), Brumaru, Ileana Mălăncioiu și până la, să zicem, Mariana Codruț, Simona Popescu, O. Nimigean sau Ștefan Manasia. Dintre prozatori, fetișul meu e Cantemir (Istoria ieroglifică e un text făcut special recitit, nici nu o poți citi pentru prima oară cu adevărat), dar revin adesea la Sadoveanu (mai ales prima parte a scrisului), Preda, Petru Dumitriu, Breban, Bănulescu, Cărtărescu, Aldulescu, același Nimigean. Nu poți fi scriitor fără să-ți citești atent contemporanii. Literatura actuală trece printr-un moment extraordinar. O vom tot reciti. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro