ComenteazăLidia Maksymowicz avea numai 3 ani când naziștii au deportat-o cu familia la Auschwitz, pentru că ar fi sprijinit rezistența din Belarus. Ea și-a regăsit mama la 17 ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Locul unde au murit 1 milion de oameni
Unul dintre cei 500 de supraviețuitori copii de la Auschwitz-Birkenau, Lidia Maksymowicz a trăit o perioadă cu mama și bunicii într-un sat din Belarusul aflat sub ocupația Germaniei conduse de Hitler. Acuzați de colaborare cu grupuri de rezistență antinazistă, toți membrii familiei au fost trimiși ca prizonieri de război în cel mai mare lagăr de concentrare nazist.
Lidia Maksymowicz a supraviețuit mai bine de un an acolo unde au murit peste 1 milion de oameni. Aproximativ 230.000 de copii au fost închiși la Auschwitz, majoritatea evrei, polonezi și romi, potrivit datelor Muzeului Auschwitz. O mie de copii proveneau din Belarus.
Din sutele de mii, doar câteva sute au rezistat experimentelor doctorului Josef Mengele, bolilor și foametei.
A venit la Gaudeamus în România
Maksymowicz, 82 de ani, o femeie dreaptă și elegantă, a venit recent în România, ca să vorbească la Târgul de Carte Gaudeamus despre volumul său, „Eu sunt 70072. Fetița care a supraviețuit «Îngerului Morții»”, apărut în română la Editura Bookzone.
Ea locuiește în Cracovia, la 60 de kilometri de Muzeul Auschwitz și de orașul polonezilor care au adoptat-o când a ieșit din lagăr. Povestea ei a devenit foarte cunoscută în 2021, după ce Papa Francisc i-a sărutat numărul tatuat pe braț de naziști.
În această perioadă în care se discută despre posibilitatea ca Rusia să invadeze Ucraina și prin Belarus, Lidia Maksymowicz a acordat un interviu pentru publicul Libertatea, cu ajutorul unui traducător.
„Noi, copiii, eram ca niște animăluțe. Ne ascundeam de pericolul mare, doctorul Mengele”
Libertatea: La numai 3 ani ați fost deportată cu mama și bunicii la Auschwitz-Birkenau. Aveți amintiri chiar de la acea vârstă?
Lidia Maksymowicz: Un copil atât de mic nu ține minte foarte multe, dar îmi amintesc anumite momente. Toate lucrurile s-au desfășurat foarte repede. Atunci, în 1943, locuiam la granița Belarusului cu Polonia. Începuse de mult timp Al Doilea Război Mondial (în 1939, când Germania nazistă a invadat Polonia, n.r.), iar satul nostru a fost incendiat. Eu și familia am ajuns să trăim într-o pădure unde funcționa un detașament de partizani sovietici.
Mi-a rămas o amintire din vremurile acelea: mergeam pe un cal cu mama, care mă strângea în brațe. Din acea perioadă țin minte și cum bunica mă purta la piept într-o eșarfă foarte mare. Imediat după aceste momente, a avut loc transportul într-un vagon pentru vite, în care eram îngrămădiți toți. Mergeam într-o direcție necunoscută.
Apoi, am ajuns la Auschwitz, la o rampă și acolo am coborât din vagoane. Atunci, bunicul și bunica au fost trimiși în alt loc. Am înțeles, după mai mult timp, că, din punctul de vedere al celor care au făcut selecția, bunicii mei erau inutili, pentru că la vârsta lor nu puteau să muncească. Noi nu știam atunci că exista acolo un loc de exterminare.
– Ați găsit după război fotografii cu bunicii?
– Nu s-a păstrat nimic. Atunci când a luat foc satul, au plecat repede toți locuitorii și nu au avut cum să ia lucruri cu ei.
„Insectele se urcau pe paturi și pe pereți, nu aveam apă să ne spălăm, nici toalete”
– Vi s-a permis să rămâneți cu mama dumneavoastră în primele zile petrecute în lagărul de concentrare?
– Nu. Am fost separată de mama și m-au trimis într-o baracă de copii. Cred că a fost primul lucru traumatizant. Mama mi-a spus după mulți ani, când ne-am regăsit, că nu știa dacă o să mă mai vadă vreodată.
Țin minte destul de vag cum copiii au fost luați cu forța din brațele mamelor, care au încercat să-i țină cât mai mult posibil. Lovite de personalul de la Auschwitz, femeile au mers până la urmă către pavilioanele lor.
Am în memorie și acum, după atâția ani, aproape 80, un alt moment dificil: toți copiii ne-am văzut mamele dezbrăcate și rase în cap.
După aceea, au primit haine de lagăr, expuse acum la Muzeul Auschwitz, iar în picioare purtau papuci din lemn.
După ce am intrat în baracă, am văzut copii aflați acolo de mai mult timp, foarte slabi, care se uitau cu ochii mari și stăteau pe paturi din lemn. Ei nu erau ținuți să muncească, ci pentru experimentele doctorului Josef Mengele.
– Ați vizitat pavilionul copiilor după ce s-a deschis Muzeul Auschwitz?
– Da, dacă intri în acest pavilion, e îngrozitor ce vezi, dar atunci când a funcționat fabrica morții, era mult mai rău. Tot timpul era destul de întuneric și foarte frig în acele barăci primitive construite din cărămidă. Insectele se urcau pe paturi și pe pereți, condițiile sanitare erau precare, nu aveam apă să ne spălăm, nici toalete. Nu ne ajuta nimeni să ne ștergem după ce ne făceam nevoile.
„Nu a fost între noi nicio simpatie, solidaritate sau empatie. Fiecare a luptat pentru supraviețuire”
– Cum v-ați completat amintirile din acea perioadă? V-au povestit rudele ce s-a întâmplat atunci?
– Multe fragmente din acea experiență nu puteam să mi le amintesc, dar am aflat mai multe după 17 ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, când mi-am revăzut mama. Ea mi-a povestit detalii și atunci mi-am adus aminte și cum m-am simțit la acea vreme.
Noi, copiii, eram ca niște animăluțe. Nu a fost între noi nicio simpatie, solidaritate sau empatie. Fiecare a luptat pentru supraviețuire. Ne ascundeam de pericolul mare, doctorul Mengele, care venea să aleagă material pentru experimentele lui. Am observat cum se comportau copiii care erau acolo de mai mult timp: se ascundeau în cele mai îndepărtate colțuri și se băgau sub paturi. Am făcut și eu asta, am o amintire cum vedeam de sub pat niște ghete de ofițer.
Pe copiii aleși îi duceau în laboratoare. Pentru că eram foarte mică, nu pot să redau ce s-a întâmplat acolo, dar știu că am simțit efectele după ce m-am întors în baracă. Ne luau mult sânge, aveam bube pentru că testau pe noi vaccinuri produse de firme farmaceutice din Germania destinate soldaților germani. În ochi ne puneau o soluție care trebuia să modifice culoarea irisului, să se obțină albastrul dorit de naziști. Nu toți copiii se întorceau în baracă după experimente.
– Dumneavoastră și toți copiii închiși acolo ați trăit niște experiențe cumplite. Reușeați vreodată să vă liniștiți, poate chiar să vă jucați sau aveați permanent o teamă?
– Viața de copil la Auschwitz s-a desfășurat între paturile noastre, locul unde rezolvam treburi fiziologice și frica de șobolani și de doctorul Mengele. Șefa pavilionului ne scotea întotdeauna la apelul de dimineață și ne verifica numerele.
Eram tratați la fel ca adulții. Dimineața, primeam o felie de pâine neagră și la prânz puțină zeamă maro, insuficientă pentru toți copiii. Ne era permanent foame. Fiecare oră de supraviețuire a fost un miracol.
Dar cel mai mare avantaj al meu era că o aveam pe mama, o tânără de vreo 22 de ani. Mi-a povestit că era dusă și în afara lagărului pentru muncă și că unii polonezi din zonă le lăsau pe drum câte o felie de pâine, câte un măr, o ceapă, să le găsească la întoarcere.
Când se lăsa întunericul, mama își risca viața să ajungă la mine în baracă să îmi dea ceva de mâncare. Nu țin minte chipul ei, ci doar mâinile pe care le vedeam când îmi aducea ceva.
„Îmi puneam un plasture ca să acopăr numărul”
– În ianuarie 1945, după ce a ajuns Armata Roșie la Auschwitz-ul părăsit de naziști, ați ieșit din lagăr împreună cu mama dumneavoastră?
– Nu. Pentru că Armata Roșie se apropia, în Auschwitz era o atmosferă tot mai tensionată, pe care o simțeam și noi, copiii. Mama nu mai venea la mine, începuse evacuarea. Prizonierii cu o stare de sănătate bună erau urcați în vagoane pentru animale și duși în lagăre din Austria și Germania.
Când lipseau trenurile, se organiza așa-numitul marș al morții, iar sub supravegherea SS, oamenii mergeau zeci de kilometri pe jos până în regiunea Silezia, de unde erau încărcați în vagoane descoperite.
Așa a plecat din Auschwitz mama mea. În ianuarie 1945, ea a fost eliberată din lagărul Bergen-Belsen, din nordul Germaniei.
La noi, la Auschwitz, au ajuns soldați în uniforme complet diferite și era un moment de bucurie pentru adulți. Soldații ne dădeau câte o felie de pâine și o cană de cafea sau ciocolată cu lapte, un gust necunoscut pentru mine. Curând locuitorii din împrejurimi s-au apropiat la câteva sute de metri de lagăr, cât li se permitea la început.
Atunci m-a adoptat o familie de polonezi. Știu că perioada de recuperare fizică a durat câteva luni, dar Auschwitz mi-a marcat copilăria și tinerețea. N-ai cum să lași în urmă această experiență. Nu mă simțeam bine că aveam tatuat numărul 70072 pe braț. În perioada aceea, tatuajele nu erau la modă și îmi puneam un plasture ca să acopăr acest număr.
„M-am întâlnit cu mama în 1962, după 17 ani de la despărțire”
– Povesteați mai devreme că v-ați regăsit mama. Cum s-a întâmplat?
– În viața de tânăr adult, mai mulți prieteni mi-au spus că ar trebui să-mi găsesc rădăcinile, să știu cine sunt. Unul dintre ei mi-a adus o listă de birouri care se ocupau de căutarea persoanelor dispărute în timpul războiului. M-am adresat biroului din Hamburg, care a aflat că mama a fost dusă de la Auschwitz în Uniunea Sovietică. Germanii au luat legătura cu biroul de persoane dispărute din Moscova și așa au descoperit că o femeie căuta un copil cu numărul meu.
M-am întâlnit cu mama în 1962, după 17 ani de la despărțire. Când am ajuns în gara din Moscova, erau acolo mii de oameni. Pentru ei, faptul că ne-am regăsit a fost o speranță că și ei și-ar putea revedea apropiații.
Atunci am petrecut câteva săptămâni în Uniunea Sovietică, mi s-a propus să studiez și să rămân acolo, însă am refuzat și am hotărât să mă întorc în Polonia, pentru că am fost crescută cu alte valori.
„Pentru birouri a fost un succes enorm că au reușit să ne reunească. Au mediatizat acest fapt și s-a făcut un reportaj cu mine și mama, difuzat apoi la televiziunile din Polonia și URSS. Povestea noastră au publicat-o mai multe ziare europene”
„Când Papa a auzit povestea mea, a avut lacrimi în ochi”
– Cum v-ați simțit când ați revenit în Polonia?
– După ce m-am întors din URSS, mi-am dat seama că viața mea nu este doar a mea și că am obligația față de cei care n-au supraviețuit să le povestesc tinerilor ce s-a întâmplat în Auschwitz, ca să nu se mai repete.
După o conferință ținută pentru tineri la un muzeu din Polonia, am primit o invitație să vorbesc și în Italia. S-au organizat mai multe întâlniri acolo, iar cea mai importantă a fost cu Papa Francisc (în 2021, n.r.). Când Papa a auzit povestea mea, a avut lacrimi în ochi și m-a rugat să-i arăt numărul tatuat, pe care apoi l-a sărutat. Datorită internetului a aflat toată lumea.
Am înțeles acest gest al Papei ca fiind unul simbolic în memoria tuturor copiilor care și-au pierdut viața în circumstanțe diferite, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Cu ajutorul lui Paolo Rodari, specialist în istoria Vaticanului, care a venit de multe ori la mine în Cracovia, unde am purtat discuții foarte lungi, a apărut cartea tradusă acum și în română.
Există multe cărți scrise de oameni care au trecut prin ororile de la Auschwitz și din alte lagăre. Dar majoritatea sunt din perspectiva adulților, nu a copiilor, de aceea mi se pare importantă această carte.
– În încheiere, ați dori să transmiteți un mesaj pentru cititorii Libertatea?
– Din păcate, nu prea ne-am învățat lecția despre Al Doilea Război Mondial și despre Holocaust. Au loc alte războaie și genocide, cel mai recent exemplu este războiul din Ucraina. Când am vreo discuție publică, apelez la persoanele care iau decizii în această lume să oprească războaiele și acum mai ales războiul din Ucraina.