INTERVIU. Când Republica Moldova și România își dezamăgesc cetățenii, „Biserica umple golul, induce sentimentul de apartenență la comunitate”

Dorina Roșca este președinta European Institute for Development Studies și una dintre coordonatoarele volumului „Republica Moldova: 30 de ani de cuvinte”. (Cartier 2021). Împreună cu Lidia Cotovanu, Dorina Roșca a coordonat acest volum colectiv de analiză a celor 30 de ani de independență. Începem conversația de la un caz care șochează.

O fabrică de carton își plătea angajații în cutii de carton

– Sărăcia e o constantă în Republica Moldova. Oferiți-ne, din ce ați întâlnit, un caz ilustrativ de manifestare a sărăciei.
– Au fost vremuri când, în sectorul bugetar, salariații nu erau plătiți cu lunile, iar în cel mai bun caz munca lor era recompensată în natură. Cazul cel mai surprinzător, pe care l-am întâlnit pe teren, a fost cel al unei fabrici de carton din Chișinău, unde salariații primeau cutii de carton în loc de salarii (sic). 

Un sondaj din anul 2000 arăta că mai bine de jumătate din respondenți nu-și mai vedeau viitorul în Republica Moldova, o incertitudine sistemică deci, care înseamnă neîncrederea într-un sistem, începuse să caracterizeze Republica Moldova. În consecință, până în 2005, cam 20% din populația activă alesese emigrarea ca strategie de supraviețuire. 

Astăzi peste un milion de moldoveni au o experiență migratorie, iar peste 50% din gospodăriile casnice rurale sunt dependente de banii transferați de aceștia.

Două miliarde de dolari vin anual de la diaspora moldovenească

– După trei decenii, ce a însemnat independența Republicii Moldova. Sau mai degrabă care a fost acest vis, acest proiect politic?
– Încă ne lipsesc multe elemente din puzzle-ul care se numește Republica Moldova. Mă refer aici la lipsa de analize științifice pe o diversitate importantă de subiecte, fără de care nu putem descrie Republica Moldova de astăzi. Independența Republicii Moldova s-a tradus printr-o mutație sistemică fundamentală. Ce înseamnă acest lucru? Este vorba de destructurarea sau dezmembrarea sistemului sovietic și punerea pe picioare a unui sistem socio-economico-politic cu o bază instituțională diferită. 

Am putea, prin analogie, să aplicăm independenței moldovenești o grilă de lectură similară celei de autonomizare a adolescentului față de părinți. Pe de o parte, adolescentul își dorește această autonomie mai mult decât oricât, pe de altă parte, el trebuie să și-o asume.

– În acest moment dacă privim statul Republica Moldova – politic, economic, social – putem vorbi de o independență reală, despre o statalitate solidă și despre un teritoriu bine definit? Cum stăm la aceste capitole?
– Mă tem că răspunsul este „nu”. La toate capitolele suferim deficiențe. Nu avem control asupra întregului teritoriu, Transnistria rămânând o problemă de rezolvat. Prin urmare, nu avem nici o statalitate solidă, rămânând vulnerabili în fața a tot felul de provocări, fie că ele vin din interior, fie din exterior. 

Nu avem nici independență economică, fiind tributarii organizațiilor internaționale (cum ar fi FMI-ul), ai resurselor energetice din Est, ai sutelor de mii de emigranți, care anual injectează în jur de două miliarde de dolari în circuitul comercial moldovenesc prin intermediul consumului gospodăriilor casnice.

Migrația muncitorilor moldoveni era masivă și în vremea URSS

– Una dintre problemele majore ale statului Republica Moldova, ca și ale multor state din est, este migrația forței de muncă. Câți mai avem plecați și câți rămași.
– Migrația moldovenească este un fenomen istoric, transversal diferitelor epoci. În perioada sovietică, o bună parte din populația Moldovei a cunoscut o experiență migratorie, mai ales sezonieră. Totuși, migrația capătă un caracter structural după independență. Prin caracter structural am în vedere că fenomenul devine o piesă-cheie în dinamica sistemului. De ce a luat amploare acest fenomen? 

Migrația a fost alimentată de sărăcie. La sfârșitul anilor 90, după primul deceniu de independență, peste 70 la sută din populația Republicii Moldova trăia în sărăcie. 

Se vor întoarce acasă emigranții ajunși la vârsta pensionării?

– Care sunt efectele acestei migrații dincolo de depopularea masivă? Oare se vor întoarce cei plecați? Cu ce populație vor fi înlocuiți ei?
– Depopularea Republicii Moldova este o mare problemă. Însă eu nu aș aborda cu fatalism această problemă. Istoria a arătat că episoadele de „criză demografică” pot fi absorbite cu succes de evoluții ascendente și rapide. Găsesc exagerată metafora ultimului moldovean care va stinge lumina. Este firesc să avem un șoc demografic, când într-un timp atât de scurt, o treime din populația Republicii Moldova a ales migrația ca strategie de supraviețuire.

La ora actuală, cea mai mare problemă de care se ciocnește Moldova este cea a forței de muncă. Aceasta generează presiune asupra regimului de pensionare, de protecție socială, de sănătate.

În următorii 5 ani, cel mai probabil, o parte dintre emigranții ajunși la vârsta de pensionare, se vor întoarce în Republica Moldova. Pe termen lung, cred că generațiile de emigranți tineri vor rămâne să-și petreacă restul vieții lor în țările-gazdă. 

650.000 de moldoveni au cetățenia română, dar nu știm unde stau

– Apropo de migrație: mulți vin să-și ia cetățenia română. Unii rămân, alții pleacă. Știm câți cetățeni basarabeni au cetățenia română? Dar câți sunt stabiliți în România?
– În 2021, văzusem o statistică a Ministerului Justiției din România, care arăta că aproape 650.000 de moldoveni au cetățenia română. Nu știm exact câți dintre aceștia sunt însă instalați în România. Nu există o evidență în acest sens. Știu că la alegerile prezidențiale din noiembrie 2020, în turul doi, în toată România, au participat la vot 19.500 de persoane. Aceasta poate să ne dea o idee foarte vagă despre distribuția moldovenilor cu cetățenie română. Însă calculul va rămâne foarte aproximativ. 

– Dacă tot suntem la acest capitol: se spune că politica Moldovei este determinată de geopolitică. Spune chiar că partidele de acolo sunt partide geopolitice nu politice. În ce măsură este adevărat?
– Din punct de vedere geopolitic, Republica Moldova nu mai prezintă o miză pentru marile puteri, așa cum a fost cazul în secolul 19 sau la începutul secolului 20. În schimb, această caracteristică istorică și-a lăsat amprenta asupra guvernanților noștri (și nu numai), alimentându-le tot felul de fantasme, inclusiv fantasma extremă de agresare fizică. 

– Există o imagine în acest joc geostrategic a trei factori: UE, Rusia și România. Cum e văzută România și ce se așteaptă de la ea?
– UE și România se confundă, la un moment dat, în discursul politic. Aceasta se vede foarte bine mai ales la actuala guvernare. Imaginea acelui trio s-a simplificat prin opunerea blocului România-UE celui rusesc. În acest context, așteptările din partea României sunt mari și sunt alimentate de ideea că România este poarta noastră de intrare în UE. 

Oligarhia este lumea interlopă ajunsă la comanda statului

– Hai să vorbim puțin despre oligarhie. S-a vorbit mult despre RM ca despre un stat oligarhic. 
– Iarăși, depinde de ceea ce înțelegem prin oligarhie. Noțiunile sunt mobile. Definiția lui Aristotel despre oligarhie – el se referea la guvernarea unui număr mic de oameni înstăriți –  nu poate fi aplicată contextului moldovenesc. 

În cazul nostru, noțiunea de oligarhie a devenit o formă eufemistică de desemnare a unor grupuri de interese al căror mod de funcționare se apropie de cel al grupărilor interlope, pe larg răspândite în anii ‘90, în tot spațiul ex-sovietic, dar care, spre deosebire de acestea, au un control direct asupra resurselor administrative, politice și economice ale statului.

Deci, oligarhia are și capacitatea legală de a formula regulile de joc în stat. Imaginea oligarhiei moldovenești este așadar strâns legată de formularea abuzivă a regulilor de joc în societate. Finalitatea este condiționată de prezervarea, pe de o parte, și de sporirea, pe de altă parte, a capitalului economic deținut de oligarhie. 

– Exemple?
– Cele mai ilustrative exemple sunt legate de regulile din 2007, apoi din 2016, de legalizare a capitalului, prin aplicarea unei cote de impozitare ridicol de mici (5% și, respectiv, 2%). 

Adică, dacă eu acumulam capital din vânzarea de droguri și declaram acești bani în sistemul moldovenesc, achitam impozitul și nu trebuia să mă preocup de dovada provenienței banilor.

Genul ăsta de practici „prădătoare” au și dus la o suprapunere a imaginii despre grupările interlope cu cea a ideii de oligarhie. Și dacă ținem cont de această noțiune lărgită a oligarhiei, cred că nu este un abuz să spunem că, timp de aproape două decenii, din 2000 încoace, Republica Moldova a fost guvernată de grupări oligarhice succesive. Mai întâi, guvernarea comuniștilor din anii 2000, apoi, cea a alianțelor zise pro-europene de după 2010. 

– Spune-mi, te rog, cum se face că „problema identitară” (cine suntem, ce limbă vorbim), rămâne în continuare una dintre armele politice cele mai acute. Tema este, după mine, una de sfârșit de anii 80, început de anii 90 ai secolului trecut. Credeam că atunci am depășit această temă. 
– „Problema identitară” este intrinsecă actului de declarare a independenței. Adică, lucrurile au fost ambiguu formulate din capul locului. Astăzi, ele sunt o sursă de frustrări, dar și o sursă de capital politic. Mai e o chestie, pe care o observ prin prisma propriilor mele anchete de teren. Clivajele clasice (stânga, dreapta etc.) care defineau partidele politice în prima jumătate a secolului al XX-lea în toată Europa, nu au structurat nicicum eșichierul politic al Republicii Moldova din ultimii treizeci de ani. În schimb, ingredientele identitare și cele geopolitice l-au structurat. Din acest motiv, este aproape firesc ca „problema identitară” să rămână una dintre cele mai acute; ea încă structurează clasa politică moldovenească. 

„Biserica se bucură de cea mai mare încredere din partea populației”

– O altă temă majoră este Biserica: rolul ei social și politic în RM. Poți să ne spui care este relația dintre Biserica majoritară și stat, cât de implicată politic și social este?
– Biserica joacă un rol fundamental nu numai politic, ci și social, și cultural. Toate sondajele de la independență încoace arată că Biserica se bucură de cea mai mare încredere din partea populației. 

Biserica vine să umple un vid creat de tânărul stat moldovenesc, acel de inducere a sentimentului de apartenență la o comunitate. Biserica este unicul reper instituțional comun al acestei societăți moldovenești sfâșiate de conflicte. 

Prin ideologia pe care o promovează, Biserica cadențează viața individului (ea încadrează nașterea, căsătoria, moartea) și definește principalele repere ale anului. Dacă este să vorbim despre relația dintre Biserică, anume dintre Biserica Ortodoxă dependentă de Patriarhia Moscovei, și statul moldovenesc, atunci ea a fost continuă, fără episoade de ruptură, în ultimii treizeci de ani. De obicei, aceasta a funcționat pe principiul unui schimb: statul a instrumentalizat Biserica în scopuri politice și electorale, iar aceasta a beneficiat de privilegii materiale și fiscale. 

Lichidarea școlilor a multiplicat uciderea satelor

– Satul e altă temă dureroasă: avem o populație rurală nu agrară. Satul a ajuns în moarte clinică. Cum zice prietenul meu (Vitalie Sprinceană – „Patru lucruri au rămas stăpâne în sat: Deznădejdea, Alcoolul, Dumnezeu şi Moartea. Deznădejdea – traiul la nesfârșit al trecutului, Alcoolul e pentru prezent, Dumnezeu e speranța unui viitor, iar Moartea joacă de nevoie rolul realistului”. Unde se află satul azi? Ce se întâmplă cu el?
– În ultimii treizeci de ani, satul moldovenesc a fost negativ influențat de ceea ce eu am numit „logica resurselor”, adică autonomia financiară. Toate domeniile vieții sătești (educația, cultura, medicina etc.) au fost afectate de principiul autonomiei financiare. 

Din punctul asta de vedere, guvernele succesive de la Chișinău au creat politici distructive, care au aruncat satul moldovenesc în secolele trecute. Ultima din această categorie a fost reforma în educație, care a dus la lichidarea unui număr semnificativ de școli, condamnând acele sate la moarte. 

Este aproape o crimă să aplici această logică a resurselor și a rentabilității imediate unor domenii a căror rentabilitate nu poate fi verificată decât în timp. Anume că în aceste domenii este nevoie de investiții deconectate de ideea de rentabilitate imediată. La sfârșitul erei sovietice, după câteva decenii de investiții, satele Moldovei încă erau subdezvoltate în raport cu mediul urban. În satele moldovenești, astăzi, nu a mai rămas nimic din infrastructura de odinioară, iar dinamica satelor este atașată, în mare parte, de resursele pompate de emigranți familiilor lor. 

De 14 ori mai puține investiții decât media europeană 

– Cum stăm cu sistemul de educație și sănătate? Dacă le pierdem și pe aceasta putem închide „ușa țării” și pleca în patru zări. 
– Cred că stăm critic la ambele capitole. Atât sănătatea, cât și educația au nevoie de investiții importante. Statul moldovenesc subfinanțează sistemul de sănătate, penalizând, dacă nu chiar excluzând categoriile social-vulnerabile. Rodica Plugaru vehicula în capitolul din cartea noastră despre sănătate o cifră destul de deprimantă: astăzi, suma alocată pe cap de locuitor pentru ocrotirea sănătății este de 14 ori mai mică decât media europeană. 

„Fiind o țară fără resurse, avem o singură scăpare – educația”

– Și educația?
– Lucrurile nu sunt mai vesele pentru educație. În primul rând, avem un sistem care reproduce inegalitățile în mod flagrant. Am în vedere aici inegalitățile de acces la educație dintre sate și orașe, pe de o parte, și cele materiale intra-urbane, pe de altă parte. În sate, iarăși, avem o problemă de cadre didactice, dar și de resurse materiale. Ultima se declină în degradarea materială a clădirilor, neîncălzirea suficientă a clădirilor pe timp de iarnă, lipsa manualelor, a literaturii etc. 

Învățământul online din perioada pandemică a dat în vileag o stare dramatică a lucrurilor în sate. Nu doar gospodăriile nu sunt echipate adecvat pentru învățământul online, dar nici școlile nu fac față unor atare provocări contemporane.

Iar nivelul de analfabetism tehnologic este alarmant. Suntem departe de a fi competitivi, atât în plan regional, cât și în plan european. Avem nevoie de o schimbare la față. Una care să nu mai trateze educația prin prisma calculului economic cu randament imediat, una care să ia în calcul inovațiile tehnologice, noile metode pedagogice și să adapteze conținutul curricular. Fiind o țară fără resurse, avem o singură scăpare – educația. Dacă nu vom investi în educație, cel mai probabil, vom rămâne țara care va coase huse pentru Mercedes, lucrând câte 12 ore în picioare pentru 4.000 de lei pe lună (n.r. – 200 de euro). Dacă însă ne dorim o altă evoluție, doar educația ne va ajuta să schimbăm traiectoria. 

Partidele unioniste adună 2-3%

– Dacă putem discuta și despre un subiect delicat: posibilul proiect politic – Unirea. E posibilă ea, există forțe politice care și-o doresc, are această idee o susținere sau e doar populism? 
– Ideea unirii de la sfârșitul anilor 80 s-a născut moartă. Mai multe elemente făceau imposibilă acest act politic. Dincolo de amenințările Moscovei, România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova. 

Ion Iliescu, președintele român de atunci, era un prieten al Moscovei și nu ar fi compromis această prietenie pentru un teritoriu care nu mai prezenta o miză geopolitică.

De-a lungul acestor 30 de ani de independență, retorica unirii din partea României a lipsit, iar unele forțe politice de la Chișinău au adoptat-o cu scopul de a capitaliza resurse politice. Cu alte cuvinte, retorica unirii a fost unilaterală, un fel de monolog al unor forțe politice, care nu acumulează mai mult de 2-3% în scrutinele electorale. Ideea unirii mi se pare atât de demodată, încât, de fiecare dată când este evocată, rămân impresionată de gradul de mistificare caracteristic acesteia. 

– După 30 de ani de independență, ce putem spune? Republica Moldova este un stat eșuat, un stat slab, un stat capturat sau cum i s-a mai spus. Ce e?
– Depinde ce înțelegem prin conceptul de stat. Dacă ne referim strict la definiția normativă a statului, bazată pe trei elemente fundamentale, cea de a avea un teritoriu, o populație și instituții care să guverneze, atunci statul moldovenesc corespunde acestor criterii. Această definiție este însă prea generală. Or, statul este și un fenomen istoric. Statul este construit și din ingrediente „locale” (feluri de a face, elemente culturale, reguli de joc sau instituții) de care trebuie să ținem cont atunci când îl definim. Astăzi, cred că avem un stat funcțional. Rămâne însă de văzut cum și dacă vom inversa ierarhia, punând interesul public înaintea celui privat. 

Totuși, hai să termin acest dialog pe o notă pozitivă, pentru a accentua ideea că este normal ca un stat să fie în căutare de sine, mai ales că vorbim de un stat încă foarte tânăr. Puse în perspectivă istorică, numeroase exemple arată că statele se construiesc prin tensiuni, crize și lupte. Acestea îi fasonează traiectoria și temelia. Eu încă sper că Republica Moldova își va găsi propria traiectorie și dinamică, în care fiecare cetățean să-și găsească locul.

Foto: EPA

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro