ComenteazăFocuri de armă și sirene pentru raiduri aeriene s-au auzit în seara zilei de 31 iulie în nordul statului Kosovo, în zona Mitrovița. În același timp, sute de sârbi kosovari au blocat cu camioanele drumurile de legătură de la granița cu Serbia.
Mitrovița este un oraș divizat, în 1999, după încheierea războiului din Kosovo, între albanezi și sârbi. Nordul este predominat de sârbi kosovari – aproximativ 50.000 de cetățeni – care nu recunosc autoritatea guvernului de la Priștina și folosesc documente emise de autoritățile sârbe.
Tensiunile recente au fost provocate de decizia guvernului de la Priștina de a înlocui plăcuțele de înmatriculare auto și cărțile de identitate ale sârbilor de pe teritoriul Kosovo cu documente kosovare. Ca urmare a incidentelor din Mitrovița, implementarea deciziei a fost amânată pentru 1 septembrie.
Misiunea KFOR a NATO pe teritoriul Kosovo a anunțat că este „pregătită să intervină, dacă stabilitatea este ameninţată”.
Într-un interviu pentru Libertatea, Miruna Troncotă, conferențiar universitar doctor la SNSPA și coordonatoarea Centrului de Studii Europene, explică miza plăcuțelor de înmatriculare pentru guvernele din Kosovo și Serbia, care este implicarea Rusiei în Balcanii de Vest, dar și jocul dublu făcut de guvernul de la Belgrad.
„Mesajele privind un nou război în Balcani sunt exagerări mediatice”
Libertatea: Cine sunt sârbii kosovari care au blocat drumurile în nordul Kosovo, la granița cu Serbia?
Miruna Troncotă: Sunt cetăţeni de etnie sârbă, care locuiesc în Kosovo, un stat pe care nu-l recunosc. Astfel, Mitrovița, situată în nordul Kosovo, este ca Republica Srpska pentru Bosnia: o zonă dominată de cetăţeni sârbi, oarecum captivi ai Belgradului, pentru că primesc salarii de acolo şi au un sistem paralel cu cel oferit de Kosovo. De fapt, au anumite beneficii şi de la Kosovo, şi de la statul sârb. Ei sunt o masă de manevră folosită de Belgrad în momentele în care doreşte să provoace Kosovo. Mulţi dintre ei sunt cetăţeni simpli, care acţionează ghidaţi de anumite valori naţionaliste, dar şi la comanda Belgradului.
Incidentele de la Mitrovița sunt frecvente. Nu e nimic surprinzător. Au mai existat tensiuni și în anii trecuți, ultima oară în octombrie 2021.
Miruna Troncotă:
Există un partid politic al sârbilor kosovari, reprezentat în sistemul de la Priştina. Iar Kosovo se foloseşte de acest element ca să spună: „Noi avem una dintre cele mai tolerante, moderne şi incluzive Constituţii din lume, pentru că oferă drepturi tuturor minorităţilor şi, mai ales, celei sârbe”. Iar sârbii din Mitrovița chiar au puterea de a bloca anumite decizii în Parlamentul kosovar. Astfel că albanezii kosovari spun: „Dacă aveţi atâtea drepturi garantate de Priştina, de ce apelaţi în continuare la Belgrad şi de ce ne puneţi beţe în roate şi nu vreţi să luăm decizii în interesul tuturor?”.
– Nu e o situaţie unică în lume. De ce ne sperie mai mult Kosovo decât alte regiuni?
– Pentru că este aproape de noi, la granițele UE şi ale NATO. Și pentru că acolo cetăţenii, din cauza problemelor economice foarte grave, sunt mult mai vulnerabili influenţelor externe, dezinformării şi acestei retorici naţionaliste, care a făcut foarte mult rău. Dar mesajele alarmiste privind un nou război în Balcani sunt exagerări mediatice.
Criza plăcuțelor de înmatriculare continuă din 2011
– Totuși, președintele sârb Aleksandar Vučić a declarat că este „o situație mai complicată ca niciodată, atmosfera este aproape de fierbere”. Cum să interpretăm mesajul lui?
– E o poziţie menită mai degrabă să crească tensiunea mai mult decât este cazul. Sună puţin şi a ameninţare. Scopul lui este de a tergiversa găsirea oricărei soluţii. Pentru că guvernul sârb e responsabil pentru lipsa rezolvării acestei situaţii, la fel cum parţial este şi guvernul kosovar. Ei au avut timp din 2011 până acum de negociere ca să găsească o soluţie pentru plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor care trec prin nordul Mitroviței în Kosovo. Cele două guverne au eşuat de fiecare dată.
– Care a fost parcursul acestor negocieri, din 2011 până acum?
– Cel mai recent au existat presiuni din partea UE pentru găsirea unui compromis care să nu fie impus de cineva. Când ceva este impus, guvernele sunt destul de ascultătoare, dar când trebuie ca ele însele să ajungă la un compromis, asta nu se întâmplă.
În acest caz, e cu atât mai dificil: recunoaşterea plăcuţelor de înmatriculare care să conţină stema naţională a Kosovo implică, în interpretarea Belgradului, o recunoaştere a independenţei.
Miruna Troncotă:
Experţii în Drept au venit cu soluţii şi au explicat că una e acceptarea stemei – o simplă imagine – şi alta e recunoașterea independenţei. Cele două nu sunt echivalente. În 2016 s-a ajuns la soluţia stickerelor, cu care să fie acoperită stema. De aici, o întreagă discuţie despre diplomaţia şi naţionalismul stickerelor. La unele maşini, cădeau stickerele sau le lua ploaia – şoferul aflându-se în ilegalitate, deci riscând să fie amendat de poliţie. Este aproape ridicol, totuşi lucrurile sunt foarte serioase, având în vedere că, la final, nişte oameni au avut de suferit. Până la urmă, vorbim despre încălcarea dreptului la mobilitate.
UE a spus clar: stickerele sunt o soluţie intermediară. E ca şi când ascundem sub un sticker o realitate: Kosovo are un guvern, o Constituţie şi funcţionează ca un stat.
Miruna Troncotă:
Poziția Serbiei față de Rusia îngrijorează Occidentul
– Incidentele de săptămâna aceasta sunt rezultatul sfârșitului epocii stickerelor?
– Nici guvernul de la Priștina, nici cel de la Belgrad n-au vrut să facă vreun compromis. Albin Kurti (premierul Kosovo, n.r.) a fost foarte ferm şi a spus că a acceptat stickerele o vreme, dar din moment ce timpul a trecut şi nu există încă un acord, oricine trece din nordul Mitrovița în Kosovo fără plăcuţe înregistrate la Priştina este în ilegalitate. Iar poliţia kosovară a început să dea amenzi. Pare aproape o glumă. Totul se bazează însă pe acordul de la Bruxelles, din 2013, mediat de UE, care a fost o condiţie pentru ca Serbia să continue negocierile de aderare. Or, Serbia, când blochează orice dialog cu guvernul de la Priştina, de fapt anunţă că nu mai este interesată de integrarea europeană, iar acest lucru poate avea efecte imprevizibile.
În contextul conflictului din Ucraina – Serbia fiind singurul stat european, cu excepția Belarusului, care n-a aplicat sancţiuni Rusiei, cu poziţia pro-Kremlin a lui Vučić – temerile foarte mari ale UE şi NATO sunt că ar putea pierde Serbia ca partener de dialog. Ceea ce poate avea consecinţe de securitate îngrijorătoare.
– Priştina a decis să amâne cu o lună decizia de a schimba de la 1 august plăcuțele de înmatriculare și de a impune documente de călătorie celor ce intră din Serbia. La ce să ne aşteptăm la 1 septembrie?
– Foarte cinic, la acelaşi lucru. Totuşi, să nu uităm că acesta nu este un deadline apărut peste noapte. 1 august a fost anunţat ca urmare a eşecului ajungerii la un acord acum 6 luni, când a existat o criză similară, copy-paste. Dacă analizaţi, veţi găsi aceleaşi declaraţii belicoase şi din partea lui Vučić, şi din partea lui Kurtin.
Ambele guverne interpretează fatalist compromisul plăcuțelor de înmatriculare, ca şi când ar fi sfârşitul lumii. Şi asta pentru că ei au un electorat pe care vor să-l ţină captiv cu acest discurs naţionalist. Or, dacă ar demonstra că sunt moderaţi, l-ar pierde.
Miruna Troncotă:
Serbia joacă la două capete: și cu Rusia, și cu UE
– Oficiali din Kosovo şi Bosnia-Herţegovina avertizau, încă din martie, că Rusia ar putea face presiuni asupra Serbiei pentru a destabiliza Balcanii de Vest. Care e interesul Rusiei în Balcani în prezent?
– Implicarea Rusiei în Balcanii de Vest nu are nicio legătură cu conflictul din Ucraina. Rusia nu activează aici de ieri, de azi, ci din anii 90. A fost unul dintre garanţii păcii, împreună cu Statele Unite şi cu celelalte puteri care au oprit războiul din Bosnia mai întâi, în 1995, apoi războiul din Kosovo. Din 1999, Federaţia Rusă şi-a arătat sprijinul pentru guvernul de la Belgrad, atât din considerente religioase și culturale – fraţii slavi, ortodocşi –, dar şi din dorinţa unei cooperări mai puternice și chiar a unei alianțe militare. Şi vorbim despre faptul că Serbia nu este şi nici nu-şi doreşte să devină membră NATO, în urma războiului din Kosovo.
Rusia investeşte în Serbia – mult mai puţin faţă de Uniunea Europeană, care e cel mai mare donator către statele din Balcanii de Vest, dar mai ales pentru Serbia. După aderarea Croației la UE, în 2013, Serbia și Muntenegru sunt primele care au început negocierile de aderare.
– Pare că liderii sârbi stau în două luntri, și cu rușii, și cu UE.
– Preşedintele Aleksandar Vučić aplică modelul lui Vladimir Putin, se schimbă pe posturi doar ca să rămână la putere, unde e din 2012 încoace. A fost premier și acum e președintele țării. Vučić e un politician care vrea să fie şi cu UE, dar să-şi păstreze relaţia economică şi geostrategică strânsă cu Rusia şi China. De ce? Pentru că Rusia e principalul susținător împotriva independenţei Kosovo. Independenţa Kosovo nu e recunoscută de Rusia, în schimb, e recunoscută de peste 110 state membre ONU. Cu alte cuvinte, Serbia are nevoie de Federaţia Rusă. Şi Federaţia Rusă are nevoie de Serbia, pentru că vrea să rămână cu un picior în Balcani, tocmai pentru a preveni orice altă ameninţare, cum o numesc ei, adică prezenţa NATO. Or, NATO are o bază militară în Kosovo şi duce tratative cu Bosnia.
Kosovo și Bosnia, instrumentele Rusiei pentru a diviza UE
– Există specialişti care spun că războiul din Ucraina ar putea contamina şi alte zone, inclusiv Balcanii. Credeţi că există acest potenţial?
– Dacă ne-am pune în mintea strategilor de la Kremlin, ceea ce pare destul de greu în ultima perioadă, cred că e o operațiune foarte la îndemână. Ce faci când începi un război contestat de o lume întreagă? Ai nevoie ca atenţia internaţională să se îndrepte şi în alte locuri. Şi începi cu punctele cele mai vulnerabile. Problemele din Belarus de anul trecut aveau acelaşi rol.
Bosnia şi Kosovo, în acest moment, sunt cele mai vulnerabile teritorii din spaţiul european: au graniţe contestate, animozităţi etnice, sunt state fragile, fără instituţii puternice, cu o suveranitate controlată.
Miruna Troncotă:
Cei răuvoitori ar putea spune că sunt nişte state eşuate. Sau controlate din exterior, de comunitatea internaţională. Nu trebuie să ne aşteptăm însă la un conflict armat – statele au puţine resurse economice şi pentru a-şi acoperi costurile de zi cu zi, dar să se mai şi înarmeze.
Pe de altă parte, un mare atu al Rusiei e lipsa de unitate în interiorul UE. În Consiliul European sunt foarte multe animozităţi bazate pe interese naţionale divergente – şi aici îl vedem, de exemplu, pe Viktor Orban, care este un cal troian foarte evident. Dar mai sunt şi țări precum Franţa sau Olanda, care nu şi-ar mai dori aderarea unor noi state. Pentru Rusia, folosirea conflictelor din Kosovo şi Bosnia are rolul de a aduce şi mai multă diviziune în UE.
Cum se raportează alte state interesate la zona Balcanilor de Vest
– Albania în ce fel se implică în Kosovo?
– Albania e unul dintre principalii săi aliaţi. Cetăţenii kosovari sunt de etnie albaneză, iar premierul Edi Rama (al Albaniei, n.r.) din când în când mai aruncă pe piaţă discuţii despre Albania Mare, ca răspuns la discuţiile despre Serbia Mare ale lui Vučić. Dar astea sunt nişte jocuri etnocentriste, etnocratice, care se joacă în Balcani de la finalul războiului. Asta pentru că, aşa cum confirmă deja numeroşi istorici, nu a existat niciun câştigător în urma destrămării Iugoslaviei – poate în afară de faptul că Slobodan Milošević şi anumiţi lideri militari au ajuns după gratii.
Cel mai evident lucru care arată că războiul fostei Iugoslavii este neîncheiat este chiar cazul Bosniei şi al Kosovo, cele două mari mize ale Serbiei.
Miruna Troncotă:
Această neîncheiere a conflictului aduce multe avantaje Rusiei, care are motive să justifice de ce e mereu vigilentă să-şi sprijine fraţii sârbi – pentru că se simte ameninţată şi simte că există o asimetrie de influenţă. Pe de altă parte, SUA şi NATO beneficiază de o bază militară în Kosovo, care să gestioneze relaţiile paşnice post-conflict şi să evite potenţiale tensiuni. Atâta vreme cât mai mulţi actori beneficiază de această instabilitate, trebuie să înţelegem că, într-un fel, este întreţinută ca atare. Am putea să ne gândim: cum e posibil în 2022 să existe nişte politicieni naţionalişti, cum este Vučić, care fac unele declaraţii şocante despre schimbarea graniţelor și Serbia Mare? Dar apoi observăm că el a fost reales anul acesta. Deci cetăţenii sârbi au votat şi votează aceşti politicieni. Aşadar, asta nu e o problemă artificială, inventată, ci societăţile din Balcani sunt prinse în acest joc naţionalist.
– Turcia are vreun interes în Balcani?
– Turcia este foarte activă economic şi geostrategic în Bosnia-Herţegovina, parţial şi în Kosovo, în comunităţile musulmane. Atât Frăţia Musulmană, cât şi guvernul turc se numără printre marii investitori. În Bosnia, Sarajevo este pe jumătate reconstruit de turci, iar principalele moschei din oraș sunt finanţate ori de Arabia Saudită, ori de Turcia. Motivele sunt evidente: pentru că este fostul colonizator, aceste provincii făcând parte din Imperiul Otoman, dar şi pentru că au relaţii amiabile şi interese economice.
Rusia vede în UE „un tigru fără dinți în sens de securitate”
– De ce Rusia a acceptat mai uşor aderarea Serbiei la UE decât pe cea a Ucrainei?
– Dacă Euromaidanul (protestele masive proeuropene din Ucraina, din 2015, n.r.) a avut la bază dorinţa de apropiere economică şi politică a Ucrainei faţă de UE, în cazul Serbiei, poziţia Federaţiei Ruse este mai relaxată, pentru că UE e privită ca un tigru fără dinţi în sens de securitate. Pentru Rusia, UE e mai degrabă un proiect de piață comună, care în niciun caz nu e pus pe același palier cu o posibilă aderare la NATO, oricum improbabilă. În cazul Serbiei, mai e un element: toţi specialiştii în integrare europeană ştiu că una dintre condițiile fundamentale ca un stat să continue aderarea la UE este recunoaşterea graniţelor şi relaţii bune cu vecinii. Serbia este foarte vulnerabilă din acest punct de vedere, însă Consiliul European a găsit că un acord cu autorităţile de la Priştina (acordul de la Bruxelles, din 2013, n.r.) poate oferi garanţia că există un dialog şi se va găsi o cale ca problemele să fie rezolvate.
Pe de altă parte, oamenii care cred în realpolitik susţin că Serbia poate avansa cu integrarea europeană numai dacă are graniţele clare. Adică ori recunoaşte Kosovo, ori găseşte altă formulă acceptabilă. Iar Federaţia Rusă se foloseşte foarte mult de această incertitudine atât în Bosnia, cât şi în Kosovo. Atâta vreme cât aceste state au o suveranitate contestată, drumul lor ca viitoare membre în UE e foarte improbabil.
„România sprijină aderarea statelor din Balcani”
– Nici România nu recunoaşte Kosovo.
– Actualul ministru de externe Bogdan Aurescu, în 2010 şi 2011, când România a trebuit să aibă o poziţie în faţa Curţii de Justiţie, a spus un singur lucru: România va respecta poziţia statului suveran Serbia, în momentul în care Serbia va avea o poziţie clară. La fel şi Slovacia. Aş spune că marea noastră îngrijorare este Transnistria: în momentul în care România ar recunoaşte independenţa Kosovo, fără ca Serbia să facă asta, s-ar putea presupune că noi suntem de acord şi cu alte regiuni secesioniste similare.
– Ce interese are România în Balcanii de Vest?
– Noi suntem printre cei care sprijină foarte mult aderarea statelor din Balcani. Asta s-a văzut şi când am avut preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, în 2019, când România a avut, printre cele patru priorităţi, integrarea Balcanilor de Vest. Sunt vecinii noştri, sunt state cu care am construit relaţii, state partenere, pe care le vedem deja europene. Rezolvarea disputei între Serbia şi Kosovo, agreată de ambele părţi, este şi în avantajul strategic al României.