1 comentariuCătălin Vasilescu a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Preocupările sale constante pentru istoria medicinei și istoria ideilor, alături de talentul său scriitoricesc l-au determinat pe chirurg să publice atât articole științifice, cât și două cărți complet diferite, unde, spre bucuria cititorului, reușește să explice foarte clar, într-un mod care nu este lipsit de umor, pagini importante din istorie.
Primul său volum, „Bestiar: Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații”, pornește de la ideea noului în chirurgie, cât și consecințele sale. În paginile cărții, ajungem să cunoaștem chirurgi celebri care voiau să salveze vieți prin asumarea unor riscuri uriașe și prin adoptarea unor practici dintre cele mai scandaloase. „[…] Pe de altă parte, chirurgia evoluează, fie că ne place, fie că nu ne place. Care este prețul? Noul în chirurgie apare în condiții de restricții severe și, de multe ori, noile operații se nasc în chinuri teribile”, notează autorul.
Al doilea volum, „Dragul meu Wallace Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța”, ne prezintă „ancheta unui episod controversat din fascinanta lume a științei victoriene”, așa cum precizează doctorul, „poate chiar, cu puțin noroc, o contribuție mică, dar nouă, la înțelegerea nașterii ideii de evoluție a speciilor prin selecție naturală, cea mai puternică idee de după 1850?” Chirurgul a citit nu mai puțin de 32 de cărți despre Alfred Russel Wallace, cât și disputa dintre el și Charles Darwin. Cititorul este invitat să exploreze biografiile paralele a doi savanți importanți și, așa cum menționează scriitoarea Ioana Pârvulescu, să constate că „umorul și știința nu se exclud, iar povestea pasionantă a unei descoperiri poate deveni aproape detectivistică.”
Pe lângă documentarea minuțioasă a volumelor sale, unde reușește într-un mod natural să prezinte detalii istorice într-un mod accesibil, doctorul este întrebat adesea când și cum are timp să scrie. În introducerea ultimei cărți lansate, povestește: „de la ora patru la ora șase dimineața. Înainte de ivirea zorilor, când domnește liniștea deplină, după ce Stela, pisica noastră, mă trezește cu o remarcabilă exactitate ca să primească prima gustare a zilei, și până la ora plecării spre spital.”
Am stat de vorbă cu Cătălin Vasilescu despre programul său zilnic și cărțile sale, dar și despre evoluția în chirurgie, studenții la medicină din prezent, cât și sistemul medical românesc.
„Fără susținerea familiei este foarte greu să faci medicină”
Libertatea: Sunteți un om extrem de competent profesional, dar și foarte ocupat, într-o meserie care vă solicită atât fizic, cât și psihic. Mi-ar plăcea să începem discuția de la cele două ore matinale în care vă alocați timp pentru scris. Pisica Stela este ceasul deșteptător, însă cum aveți determinarea și energia de a respecta acest program zilnic?
Cătălin Vasilescu: Mă tem că vă voi dezamăgi de la bun început. Programul meu zilnic este unul natural. Toată viața m-am culcat la ora 10 și m-am trezit cu noaptea în cap. Cred că este o moștenire de familie, așa era și tatăl meu. Nu, n-a trebuit niciodată să fac vreun efort pentru asta. Iar „determinarea” și „energia”, cum spuneți dumneavoastră, vin și ele la pachet. Pur și simplu funcționez bine dimineața, dar ceea ce atrage atenția este insistența cu care apare mirarea că mă ocup de scris. Asta arată cât de schematică este imaginea publică a chirurgului. Nimeni nu se întreabă cum de un chirurg joacă fotbal sau tenis, care face ciclism sau pescuiește. Sunt preocupări care par pentru toată lumea naturale, care vin să susțină imaginea de personaj simplu, sportiv, abil și care este dedicat rezolvărilor directe. Un chirurg care citește, ba mai și scrie literatură?! Nu se potrivește, intrigă și nedumerește.
– Dvs. aveți o viață de familie, una socială, una profesională extrem de importantă, dar și una în literatură – aveți momente când e prea mult? Cum le gestionați pe toate?
– Cred că toate vin de la sine, nu ai cum să te „încordezi” ca să „bifezi” obiective de pe un checklist. Dar așa cum le prezentați dvs., parcă ar fi un mare cumul de succese, de împliniri. Ori este clar că, din păcate, nu așa stau lucrurile. De fapt, să știți că lunga listă a neîmplinirilor mele, și științifice, și scriitoricești, este mai interesantă, cred, decât cea a celor duse la bun sfârșit. Dar și despre asta cred că este mai bine să tăcem. Cel puțin pe moment.
– De fapt, stilul dvs. de viață vine la pachet și cu consecințe pentru celelalte planuri?
– Este clar că fără susținerea familiei este foarte greu să faci medicină, mai ales de nivel universitar. Ce te faci la tinerețe, mai ales atunci când stai mai toată vremea la spital, când programul ți-l fac pacienții cu suferința lor, a cărei rezolvare este o prioritate absolută. Dar chiar atunci când te căsătorești, pe la 25-30 de ani, când mai apare și copilul, tu ești în plină perioadă de formare profesională, faci vreun doctorat sau trebuie să pleci pentru vreun an-doi la capătul lumii ca să înveți o nouă tehnică chirurgicală, să aduci soluții, poate să contribui la deschiderea unui drum în profesie?
Este imposibil dacă nu ai susținerea „de pe frontul de acasă”. Vedeți și dumneavoastră cât de multe lucrări medicale sunt dedicate soțiilor. Nu, nu este un moft, o obligație de familie, vreo convenție pur și simplu. Și cu siguranță că ar trebui, în egală măsură, să fie amintiți cu mare recunoștință și aceia care au constituit adevărate „trupe speciale” de îngrijire și educare, și a generației mele, și a copiilor noștri: nemuritorii bunici. Așa că „venitul la pachet”, cum spuneți dvs., al obligațiilor profesionale cu o întreagă echipă de suport este crucial. Fără asta, nu ai mari șanse.
„Suntem la un fir de păr distanță de viața fără de moarte. Hm, dar oare chiar așa să fie?”
– „Bestiar” a fost un succes. Aveți un stil fluid, ușor și explicativ de a scrie, de unde nu lipsește umorul, în timp ce orice om interesat poate înțelege fără probleme o lume destul de grea și complicată, cea a chirurgiei. În carte, teme legate de etica medicală și deciziile dificile pe care trebuie să le ia chirurgii sunt atent studiate și abordate. Cum credeți că pacientul, sau omul, în general, ar fi bine să se poziționeze vizavi de asta și cum putem ajunge la o comunicare deschisă și clară medic-pacient, într-o societate ca România?
– Decizia de a prezenta chirurgia fie ea și comprimată în câteva momente istorice de mare însemnătate, într-o lumină crudă, în care devin evidente și erorile de judecată ale chirurgilor, și nu doar succesele strălucitoare, nu a fost ușoară. De la bun început m-am întrebat foarte serios dacă fac bine, dacă nu cumva minez încrederea și așa destul de șubredă a publicului în medicină, în doctorii care apar aici cu toate slăbiciunile lor.
Pe de altă parte, era evident că nu vor lipsi nici reproșurile colegilor de breaslă, care nu se vor simți confortabil atunci când profesia lor este discutată atât de critic. „Păi dacă unul dintre noi ne atacă, ce să mai așteptăm de la pacienți, presă și avocați?”. „Unde ne sunt solidaritatea, spiritul de corp profesional, defensiva?”
Chiar așa, poate chirurgul scriitor să părăsească, fie și doar pentru o clipă, poziția defensivă sub pretextul că încearcă să înțeleagă și să explice? Am socotit că publicul cititor a ieșit din starea de minorat intelectual și are suficient discernământ pentru a desluși resorturile mele adevărate. Până acum mi se pare că am reușit, cel puțin într-o oarecare măsură.
Succesul cărții, dacă este cu adevărat vorba de una ca asta, m-a surprins și pe mine. Și astăzi, la mai bine de un an de la publicarea Bestiarului, încă mai aștept să vină cineva care să atace textul, să vadă toate stângăciile și precaritățile, să arate lumii întregi că a fost vorba de o exagerare sau de o glumă și să mă demaște în toată modestia mea scriitoricească. Oricum, sunt cu inima strânsă, zilele nu au intrat în sac.
– Aveți în carte următorul citat – „Desigur, binele medicului își are sursa în adevărul omului de știință, dar între aceste două câmpuri se generează o tensiune. Iată la câte trebuie să ne gândim atunci când ne dorim noul în chirurgie. Din păcate, vedem că nu întotdeauna cel mai nou lucru este și cel mai bun. Pe de altă parte, chirurgia evoluează, fie că ne place, fie că nu ne place. Care este prețul? Noul în chirurgie apare în condiții de restricții severe și, de multe ori, noile operații se nasc în chinuri teribile.” Practic, putem vorbi de evoluție și depășirea unor limite în domeniu, fără ca unii pacienți să treacă printr-un soi de experiment medical?
– Ce ne-am face fără noi metode de diagnostic și tratament? Avem nevoie de nou, mai ales în medicină, de noutățile tehnologice ca de aer. Ecranele televizoarelor, ale calculatoarelor și telefoanelor conectate la internet sunt pline de imaginile briliante ale celor mai noi succese în lupta cu bolile: roboții, nanotehnologia, moleculele miraculoase produse de fascinanta chimie de sinteză par să nu mai lase nicio șansă suferinței, infirmității și bolii.
Atât de mare este triumful medicinei contemporane, că doar o sfială fără sens ne oprește să spunem în gura mare ceea ce toată lumea gândește: suntem la un fir de păr distanță de viața fără de moarte. Hm, dar oare chiar așa să fie? Ce e cel mai nou este obligatoriu cel mai bun? Oare nu aduc noul tratament, noua tehnică chirurgicală, noua moleculă terapeutică și noi riscuri? Poate. Probabil chiar. Evident că așa trebuie să stea lucrurile. Dar cum să facem să fim siguri? Că riscurile nu sunt mai mari decât beneficiile terapeutice? Chiar despre asta este cartea de care vorbiți, despre succese și eșecuri, în încercarea uneori disperată de a lupta cu suferința și de a vindeca.
„Medicul nu se situează în afara societății”
– Există și cazuri care ne îngrozesc în plan național, făcute „spre binele medicinei”, unde pacienții au fost un soi de cobai pentru unii medici. Care este limita sau etica între genialitate și nevoia de progres al unui medic aparent senzațional, să zicem, și grija sau empatia față de pacient?
– Medicul nu se situează în afara societății. Comportamentul lui profesional este reglementat în orice sistem juridic, în primul rând de codul penal. Dar, să o recunoaștem, nu este suficient. Lumea terapiilor de ultimă oră este foarte, foarte complicată. Situațiile care se ivesc și pun uneori sub semnul întrebării tratamentul indicat și aplicat de medic nu se lasă schematizate, au indubitabil particularitățile lor, uneori foarte fine. Specificul medical este evident pentru oricine și în această situație au apărut codurile deontologice ale corpului medical.
Medicii sunt judecați, faptele lor sunt cântărite de oameni cu cea mai înaltă pregătire medicală. Ah, vom răsufla noi ușurați, iată că avem acum un corp de reguli care reglementează activitatea medicală. Doctorul supus evaluării nu va mai putea spune „ce mă judeci dumneata, unul care habar nu ai de medicină?”. Și codurile de etică medicală sunt instrumente de reglare fină, de „tuning” de cea mai mare eficiență.
Dar, la o privire mai atentă, vom fi nevoiți să constatăm că tot mai rămân împrejurări, ezitări, conflicte care nu sunt prevăzute explicit în nici un paragraf, nici al legislației generale, nici în codurile profesionale. Și, ajuns aici, pacientul este pe deplin îndreptățit să se întrebe din nou: „pe mine cine mă apără?”. Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Ultima resursă este însăși medicul, chirurgul, în cazul de față. Dacă încercarea de a găsi o nouă rezolvare terapeutică intră pe mâinile unui om cu formarea profesională potrivită, ale unuia responsabil, atunci lucrurile stau bine. Pacientul poate fi liniștit. Dacă nu, nu.
– Sunteți chirurg la Fundeni și vă faceți meseria într-un sistem de stat, adesea dezamăgitor și pentru pacienți, și pentru medici. Dacă ar fi să faceți o scurtă analiză a sistemului medical românesc, ce concluzii ați trage?
– Cred că și sistemul public de sănătate, și cel privat își au un drept la existență. Asta este dincolo de orice discuție. Și greșeli, și pacienți nemulțumiți veți găsi și în unul și în celălalt. Dar sistemul public de sănătate constituie o resursă care nu trebuie să fie neglijată. Nu a trecut prea multă vreme de când dumneavoastră, jurnaliștii, cu firească îngrijorare, aflați în plină epidemie de COVID, numărați zilnic numărul de paturi de ATI disponibile pentru urgențe. Chiar cu deplină îndreptățire, pentru că era o chestiune de viață și de moarte pentru fiecare dintre noi și pentru familiile noastre. Este corect să ne amintim că enorma majoritate a acestor vitale paturi de ATI erau în spitalele publice. Ce vreau eu să spun este că ar fi bine să nu ne batem joc de spitalele publice. S-ar putea să avem nevoie de ele chiar atunci când suntem la greu.
„Câteodată mă gândesc că marea șansă a acestei lumi este aceea că nu suntem nemuritori”
– Credeți că sistemul medical poate fi îmbunătățit din interior, prin determinarea unor oameni pasionați sau inițiativele se opresc în stat și lipsa de prioritizare a sistemului din partea autorităților? Și pentru că sunteți profesor de chirurgie în cadrul Facultății de Medicină și aveți contact cu tinerii – ce părere aveți despre noua generație de medici?
– Cu siguranță că, orice ar spune unii și alții, tinerii sunt mai buni decât noi. Și asta nici nu este prea greu, pentru că noi, generația celor de 60-70 de ani, mi se pare că nu prea ne-am achitat de obligații. Năuciți de ieșirea subită dintr-un sistem la care și așa ne adaptasem cu greu, ieșiți din tranșeele întunecoase și înghețate ale unui comunism ce ne părea etern, suntem o generație care ar fi trebuit să pună rapid bazele solide ale unei lumi normale. Asta cu siguranță că nu era ușor, dar acum se vede cât ne costă improvizația vâscoasă din anii ‘90.
În loc de asta, noi ce-am făcut? Păi, ceea ce ne pricepeam să facem chiar din cele trei, patru decenii de comunism: ne-am „descurcat” și am instituit ca prim principiu fundamental șmecheria. Fierberea politică nu a făcut altceva decât să scoată la suprafață pe cei mai slab pregătiți și care erau mai bine conectați la complexa rețea politico-economică a spațiului mioritic. În pozițiile de decizie au ajuns nu cei cu inițiativă și competență profesională, ci cei care răspund cu promptitudine și fără să pună întrebări „solicitărilor” grupurilor de interese. Așa ne formasem la tinerețe, așa ne-am comportat și noi.
Eu spun „generație”, dar nu este vorba despre vreo entitate abstractă. Nu, dimpotrivă, este vorba de oameni cu nume, prenume și biografii, cu răspundere personală. Cineva spunea, cu multă vreme în urmă, că ar vrea să scrie o „istorie morală a medicinei românești”. Ideea nu e rea. Câteodată mă gândesc că marea șansă a acestei lumi este aceea că nu suntem nemuritori. În legile implacabile ale biologiei ne este speranța. Inevitabil, vom dispărea și atunci lumea va avea o nouă șansă. Că noi uite de ce am fost în stare.
„Scrierea unei cărți este un foarte sever exercițiu de singurătate”
– Facem din nou trecerea de la chirurgie înspre literatură, către noul dvs. volum, „Dragul meu Wallace.” Cum v-ar plăcea să ajungă povestea la cititori, de ce să o acceseze și cu ce să rămână în urma ei?
– Trebuie să vă mărturisesc: am ajuns la acest episod din întâmplare, o declar din prima pagină a cărții. Am început documentarea din dorința de a da contemporanilor mei un exemplu de rezolvare corectă a unui conflict de interese în competiția științifică. Lucrurile au stat așa: Darwin era un savant de mare reputație care a avut, încă din 1838, o idee de geniu („cea mai bună idee pe care avut-o cineva vreodată”): ideea evoluției speciilor prin selecție naturală. Cel mai bine adaptat va învinge în lupta pentru resurse, „survival of the fittest” s-a spus ceva mai târziu, și asta este o bună descriere a modelului.
Curios, tânărul Darwin nu se grăbește să-și publice teoria, nu se grăbește chiar deloc, pentru că o va face abia 20 de ani mai târziu, doar sub presiunea evenimentelor. A amânat publicarea de teama unei violente reacții din partea unui public conservator, încă nepregătit pentru o asemenea radicală schimbare de vedere a lumii? Era conștient că, pe baza cunoștințelor de la jumătatea secolului al XIX-lea, modelul său era, de fapt, incomplet și nu putea fi pe deplin argumentat? Nu știm răspunsul la aceste întrebări, dar ceea ce știm cu certitudine este că, până în 1858, nu publicase niciun rând, iar ideile sale fuseseră notate în caiete și manuscrise ținute atâta vreme în sertar și discutate doar cu câțiva prieteni foarte apropiați. În rest, tăcere deplină.
Ei bine, la începutul verii lui 1858, Darwin, un om care ținea totuși la prioritatea lui științifică (își numea modelul cu tandră posesiune „my theory”), primește o lovitură grozavă. Descoperă că savantul Alfred Russel Wallace, cu 15 ani mai tânăr, aflat într-o expediție de explorare în Arhipelagul Malaez, a elaborat independent, exact, dar exact aceeași teorie! Iar Wallace, în loc să trimită manuscrisul direct unei reviste științifice așa cum făcuse de atâtea ori, i-l trimite cu candoare chiar lui Charles Darwin, pentru a obține părerea unui expert.
Să o recunoaștem, grea situație pentru Darwin. Ne-am fi așteptat ca, în spiritul nobil al epocii victoriene, savantul din Anglia să îi scrie tânărului Wallace și, eventual, după ce ar fi primit acceptul lui, să publice amândoi noile idei.
Dată fiind distanța de câteva mii de mile, corespondența ar fi durat probabil 2-3 luni, dar ce mai conta întârzierea asta după 20 de ani de amânare? În loc de calea dreaptă, sfătuit de prietenii săi, influenții Sir Charles Lyell, geolog, și Sir Joseph Hooker, botanist, optează pentru o altă „rezolvare”: o publicare ultrarapidă a două texte de manuscris ale lui Darwin și a studiului lui Wallace. Prezentarea publică a lucrărilor și publicarea lor s-au făcut fără acceptul lui Wallace (de fapt, fără ca el să aibă habar de ceea ce se petrece la Londra) și cu un aranjament subtil care plasa manuscrisul lui Wallace ca pe un fel de anexă a textelor lui Darwin. Acțiunea a fost încununată de succes.
Teoria a rămas cunoscută ca darwinism și de strălucitul savant care a fost Wallace nu a auzit mai nimeni. Eleganții aristocrați londonezi l-au scos cu toată politețea și cu un zâmbet fin pe buze pe Wallace de pe scena istoriei științei.
În legătură cu acest episod s-au publicat, în ultimii ani, lucrări foarte documentate în care se folosesc expresii tari precum cele de „conspirație împotriva lui Wallace” sau de „crimă științifică”. În carte sunt prezentate cu destulă rigoare (cred și sper) și argumentele darwinofililor, si cele ale wallaceofililor, astfel încât cititorul să-și poată forma propria părere. Ba chiar, am tradus pentru prima oară în limba română integral publicațiile despre care este vorba și le-am anexat cărții.
– Cum vă simțiți, odată ce cărțile dvs. au văzut lumina zilei și au fost apreciate de public?
– Mă simt cam confuz. Nu mă așteptam la atâta agitație. Mi-am dorit ca aceste cărți să apară, să fie citite și să am prilejul să discut despre ele. Eram pregătit chiar pentru unele polemici, pentru că am discutat câteva chestiuni controversate, dar nu mi-a trecut prin cap că voi ajunge să mi se ceară autografe pe stradă. Nu sunt fățarnic, o spun din nou, mă bucur că oamenii se interesează de ceea ce am scris eu, dar ceva pare a nu fi în regulă. Și există și un efect advers al acestei expuneri mediatice, care începe să mi se pară excesivă de la o vreme încoace. Inevitabil, atenția ți se îndreaptă către propria imagine: eu, care nu am avut niciodată nici măcar cont de Facebook, mă surprind căutând pe YouTube câte vizualizări mai are vreun podcast sau câte comentarii au mai apărut pe cine știe ce site. Popularitatea pe internet este uneori spectaculoasă, nu poate fi neglijată. Are, spre exemplu, importante efecte comerciale și, să o recunoaștem, atunci când publici o carte, este foarte clar că scoți nu doar cine știe ce realizare intelectuală, dar și un produs pe piață. Ne place sau nu, asta este realitatea. Dar dacă eu încep să nu dorm noaptea de grija propriei imagini și mă las antrenat în cursa volatilei popularități pe Facebook, Instagram sau mai știu eu ce, ei bine, atunci am pierdut partida.
După ce apare o carte, vreo lună-două fac ce fac și nu vorbesc decât despre asta! Cum îl prind pe unul dintre prieteni, îl „apuc de nasture” și, cu sau fără legătură cu discuția, încep să-i explic cum stau lucrurile cu nu știu ce capitol, paragraf sau sursă bibliografică. Și, în acest mod, risc să devin foarte nesuferit pentru cei din jur, pentru că plictisesc pe toată lumea. Scrierea unei cărți este un foarte sever exercițiu de singurătate. Lansarea și prezentarea publică sunt gesturi de cel mai pur narcisism. Trebuie să scapi de obsesia asta, a permanentei evaluări a impactului exteriorizării tale. Și, ca să te lepezi de preocuparea pentru ultima carte publicată, cea mai bună soluție este să te retragi din nou în vizuină și să scrii alta.
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!