INTERVIU „Cred că încercarea de a-i corecta pe lideri e singura șansă pe care o avem, în calitate de cetățeni”

• De ce votează oamenii dreapta radicală în Israel: „Sunt câteva explicații: demografice, frustrările oamenilor care îi consideră pe palestinieni nedispuși să facă compromisuri sau să recunoască Israelul ca stat evreiesc. E multă teroare, sunt multe rachete țintite spre Israel, deci tot mai mulți oameni se duc spre dreapta”
• De ce comunitatea internațională nu penalizează figurile rasiste: „Pentru că vor să mențină o relație bună cu Israelul și nu vor să fie percepuți ca antisemiți. Dacă critici Israelul azi, te acuză imediat că ești antisemit. Și țări precum Germania nu pot lua poziție împotriva Israelului din cauza istoriei”

Încercarea de a-i corecta pe lideri e singura șansă pe care o avem, ca și cetățeni, pentru că liderii din întreaga lume fac doar ce vor. Dacă nu sunt indivizi care să protesteze, suntem, cu siguranță, pierduți.

Yaniv Iczkovits:

Yaniv Iczkovits este un scriitor și scenarist israelian ai cărui părinți s-au născut în România. Și el o consideră a doua lui casă. 

Într-o vizită recentă în România, Iczkovits a vorbit cu publicul Libertatea despre relația dintre romanul lui, „Fiica măcelarului”, cu literatura rusă, conflictul israeliano-palestinian și cum toate încercările de a corecta lumea înseamnă automat a te pune la risc.

Recomandări

Anunț oficial. România îndeplinește criteriul privind eliminarea vizelor pentru SUA: decizia finală, așteptată anul viitor

Vorbește din experiență. Când avea 27 de ani și a fost trimis să facă stagiul anual, ca rezervist, în Gaza, a simțit că nu mai poate face asta. I se părea moral greșit. A scris, alături de un alt rezervist, o scrisoare prin care refuzau să mai servească în teritoriile ocupate. Cei doi au pornit o mișcare la care s-au alăturat, inițial, 50 de soldați, dar mai târziu, peste o mie de rezerviști le-au urmat gestul. Erau oameni care voiau să-și apere țara, dar nu și să intre în teritoriile ocupate. Pentru gestul lui, scriitorul a petrecut o lună într-o închisoare militară.

Romanul lui Iczkovits, „Fiica măcelarului”, a apărut în 2022 și în România, la editura Humanitas Fiction. Cartea, distinsă cu Premiul Literar Wingate în 2021, este un roman-matrioșcă: spune mai multe povești în poveste. În 1894, în Zona de Rezidență, singurul teritoriu din Imperiul Rus în care le era permis evreilor să locuiască, mulți bărbați își lăsau în urmă familiile și plecau în New York ori Palestina sau mai aproape, la Minsk sau Kiev. Când Zvi-Meir Speismann a fugit de acasă, soția lui, Mende, s-a aruncat într-un râu, dar a scăpat cu viață. Fanny, sora ei mai mică, a decis să plece să-l caute pe fugar. Aici începe o poveste care are în centru un personaj feminin foarte greu de încadrat într-o tipologie. 

Recomandări

Arhiepiscopia Sucevei: a început cercetarea disciplinară a preoților care au făcut campanie pro-Călin Georgescu. „Au fost contactați deja de corpul de cercetare bisericească”

„Simțeam că nu știu nimic despre familia mea”

– Ce v-a motivat să spuneți povestea din „Fiica măcelarului” în acest timp și acest spațiu?
– A plecat de la un sentiment pe care l-am avut încă din copilărie, că nu știu nimic despre familia mea. Pentru că în Israel, când vorbim de istoria evreilor în Europa, vorbim de Holocaust și război. Dar mama și tatăl meu s-au născut după război, au trăit în România aproape două decenii. Au venit în Israel la 16-17 ani și nu vorbeau mult de Holocaust, pentru că nu l-au trăit. Bunicul meu a fost supraviețuitor al Auschwitz-ului, dar nici el nu vorbea mult despre război. Când vorbea de copilăria lui, era o copilărie normală în România. Am simțit că lipsește ceva din povestea lor. Voiam să știu mai multe despre viața evreiască în Europa.  Dai întâi de o versiune foarte idealizată: oameni buni, care merg la sinagogă. Nu poate fi real, oamenii sunt oameni. Căutând mai mult, am descoperit că erau foarte divizați și cu multe conflicte. Nu era ușor, dar era o viață bogată, vie. 

Pentru comunitățile evreiești, atunci căzuseră zidurile.

Recomandări

Pavel Popescu, vicepreședinte ANCOM: „Mii de conturi au lucrat pe TikTok pentru Călin Georgescu, cu finanțare externă. Compania a ignorat cu desăvârșire sesizările instituțiilor”

– Ce ați descoperit documentând acea perioadă din viața comunităților evreiești, ce nu știați dinainte?
– Mult. Comunitățile evreiești, mai ales în Europa secolului al XVIII-lea, erau foarte închise. Toți împărtășeau credințe similare și erau foarte omogeni. Apoi, în sec. al XIX-lea, lucrurile s-au schimbat, pe fondul declinului Imperiului Rus și apariției hasidismului – o credință evreiască diferită față de ce cred ortodocșii. Oamenii au început să-și spună: poate că viața înseamnă mai mult decât să stai toată ziua în școala rabinică și să studiezi Biblia. Și poți vedea – aceasta e premisa cărții – că mulți evrei, în special bărbați, au început să-și abandoneze casele. Unii au mers în America, alții s-au dus la Odesa, Kiev, Minsk, orașele mari. Au studiat politică, economie. Unii s-au dus în Palestina, unde a început nebunia de conflict din Orientul Mijlociu.

Dacă mă întrebi în ce moment din istorie aș vrea să mă întorc, acesta este cel mai interesant. Pentru că exact acolo zidurile pică, ca la căderea zidului Berlinului. 

„Bărbații fac reguli convenabile pentru bărbați”

– Ați ales-o ca protagonistă pe Fanny, un personaj feminin foarte puternic, dar și atipic pentru acea vreme. Cum ați decis să vă concentrați pe un personaj feminin ca ea?
– Pentru că anunțul cu care începe cartea este unul adevărat, dintr-un ziar real. Am început să citesc ziarele în ebraică sau idiș din secolul al XIX-lea și găseai multe anunțuri ale unor femei care cereau ajutorul comunității să-și găsească soțul, care fugise de-acasă de un an, cinci, zece. Legea religioasă evreiască, încă validă, îi interzice femeii să obțină un divorț fără acordul soțului. 

Când am citit aceste anunțuri, am realizat că protagonistul cărții trebuie să fie o femeie, pentru că bărbații fac reguli pentru ei. 

E foarte convenabil pentru bărbați să aibă ocazia să meargă oriunde și apoi să se întoarcă la familia originală. Iar soția practic e înlănțuită. Nu poate să își caute alt partener, trebuie să rămână loială soțului.

Era clar pentru mine că protagonista trebuie să fie femeie. Singura problemă era: cum putea o femeie să facă această călătorie în secolul al XIX-lea? Era foarte periculos. Am început să mă gândesc cum să-i dau o armă și așa mi-a venit ideea cu fiica măcelarului.

– Existau și femei-măcelar în acea perioadă?
– Legea evreiască spune doar că femeile ar trebui să evite măcelăritul, pentru că ar putea să se simtă intimidate, dar nu le interzice. Așa că, în secolele XV-XVI, au fost femei care se ocupau cu asta.

„Ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi născut în Palestina? Aș fi fost un terorist? Un artizan al păcii?”

– În ce măsură un personaj cum e colonelul Piotr Novak este inspirat de experiența dumneavoastră în armată?
– Când am scris despre Novak, era foarte conectat de viața mea, spre deosebire de celelalte personaje. E întâi un erou în armată, apoi e rănit, iar mai târziu lucrează pentru poliția secretă. Transformarea mea în viață a fost până la un punct similară: am fost un soldat și eram foarte patriotic. Apoi am fost eliberat din armată și am început să analizez ce făcusem în acești ani. Când ești în interior, nu ai o perspectivă. Ești soldat, faci ce ți se spune. Poliția secretă din Israel a vrut să mă recruteze, ca soldat. Din fericire, am spus nu, dar se putea întâmpla. După armată, am analizat, iar obținerea acestei perspective exterioare e ceva prin care trece și Novak. 

Faptul că se deghizează în evreu și merge cu ei la festivaluri, la sărbători, e ceva ce și eu am încercat să fac, adică să cunosc și povestea celeilalte părți. Să mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi născut în Ramala, în Palestina? Ce făceam? Cum era viața mea? Aș fi fost un terorist? Un artizan al păcii? 

Pe de altă parte, a fost important pentru mine să scriu un personaj rus, creștin, care să nu fie un stereotip. În literatura evreiască din secolul al XIX-lea, dacă scriau despre creștini, erau foarte stereotipici, și, invers, când Tolstoi sau Dostoievski scria personaje evreiești, erau clișee. Voiam să creez un soldat rus creștin credibil.

„Încercarea de a-i corecta pe lideri, ca și cetățeni, e singura șansă pe care o avem”

– Fiecare personaj din roman are calea lui de a încerca să îndrepte lucrurile, să repare lumea, dar intențiile lor bune se ciocnesc unele de altele. E ceea ce se întâmplă și în viață? Cum credeți că pot fi reconciliate aceste bune intenții?
– Când încerci să corectezi ceva, mereu îți asumi un risc. Fanny putea să rămână acasă. Cumnatul ei, după niște ani, ar fi fost mort sau s-ar fi întors. Într-un fel sau altul, sora ei ar fi fost bine. Dar Fanny voia să îndrepte ceva și s-a pus la risc. Și-a riscat familia. De fiecare dată când iei atitudine, îți asumi un risc. Asta se întâmplă zilnic. De pildă, pe social media, când cineva scrie ceva ofensiv și rasist, te întrebi: să comentez? Dacă comentez, mă pun la risc, vor răspunde, ne certăm. De ce am nevoie de asta? La fel și în viață. 

„Vedem ce se întâmplă în Iran. Oamenii care protestează își asumă un mare risc. Cred că încercarea de a-i corecta pe lideri, ca și cetățeni, e singura șansă pe care o avem, pentru că liderii din întreaga lume fac doar ce vor. Dacă nu sunt indivizi care să protesteze, suntem, cu siguranță, pierduți”

„După ce l-au părăsit evreii, locul e mort”

– Ați mers și în Belarus, unde are loc acțiunea?
– Da, însă doar după ce-am scris. Credeam că Belarus va fi foarte diferit decât îmi imaginasem eu că a fost în secolul al XIX-lea. Am preferat să-mi imaginez. Însă, când am terminat de scris cartea, mă panicasem că poate am greșit totul, inclusiv copacii și animalele, și am vrut să merg să verific că nu sunt nebun (n.r. – râde).

Minsk e un oraș foarte modern, dar celelalte locuri sunt exact ca în secolul al XIX-lea, mai mult sau mai puțin. Mergi într-un loc fără electricitate, oamenii spală hainele în râu, au toalete în curte. Fără evrei, dar în rest e la fel.

– Ați găsit lucruri păstrate din viața comunităților evreiești?
– Da, sinagogi, muzee, niște cimitire. Însă totul e abandonat și neglijat. Am cunoscut niște oameni în Motal, unde începe cartea. O femeie, în jur de 90 de ani, mi-a zis că, după ce l-au părăsit evreii, locul e mort.

Când citești despre viața evreilor în secolul al XIX-lea, vezi că și orașele mici erau foarte active, se întâmplau multe lucruri, iar acum pare un pic mort. 

– Cartea amintește de literatura rusă clasică. Ce ați împrumutat intenționat din această tradiție literară și unde ați încercat să vă distanțați?
– Când am lucrat la scenele cu Novak, citeam, de exemplu,  „Război și pace” de Tolstoi. Citeam niște pasaje ca să intru în atmosfera scriiturii rusești. Și Gogol e o influență foarte semnificativă asupra mea. Cred că e cel mai bun scriitor din toate timpurile. Umorul lui e o inspirație. De fiecare dată când scriu despre viața rusească, caut inspirație la ei. 

Eu îmi încep ziua citind și încerc să fur într-un mod elegant – fără să fie un furt de fapt.

Cred că m-am distanțat de Dostoievski și Tolstoi, pentru că e ceva aproape didactic în scrisul lor. Au filosofii pe care le pun în vocile protagoniștilor: Tolstoi cu viața rurală rusească ideală. Dostoievski, cu creștinismul. Nu mai poți scrie așa azi: cititorii nu vor să le transmiți filosofia ta, vor să meargă într-o călătorie emoțională.

E multă filosofie și în „Fiica măcelarului”, dar nu într-un mod didactic. Fiecare își poate lua ce are nevoie. Nu am avut un personaj ca Levin din Anna Karenina sau Ivan din Frații Karamazov. 

– Cum vă influențează backgroundul academic în filosofie scrisul?
– Sper că nu prea mult în rău (râde). Doctoratul meu e în filosofia limbajului, deci cred că e strâns legat de proză. Când îți dezvolți o conștientizare a rolului limbajului, te ajută în proză. Capeți o dorință puternică să fii foarte precis cu limbajul pe care îl folosești, limbajul pe care îl folosesc personajele. Cartea are niște fraze în ebraică, idiș, germană – cu rolul lor.

La 27 de ani, trimis la închisoarea militară pentru că a refuzat să lupte în Gaza

– În 2002, ați scris „Scrisoarea combatanților”. Cum ați luat decizia și ce a însemnat pentru dumneavoastră la acel moment?
– Aveam 27 de ani, am scris-o la cinci ani după ce am fost eliberat din armată. Însă, în Israel, trebuie în fiecare an să te întorci și ești ofițer iar pentru 30-40 de zile. Deja eram student și am început să conștientizez mai bine. Când am început armata, nici măcar nu știam ce sunt teritoriile ocupate. Nu ne predau asta în școlile din Israel.

M-au trimis la Ramala, nici nu știam că un astfel de loc există. După armată am început să citesc, să dezvolt o conștientizare. 

În 2002, m-au trimis în Gaza și nu mai puteam să fac asta. 

Simțeam că sunt mai mult decât dispus să-mi apăr țara, dar a merge în Gaza nu era de apărat țara, era doar a rămâne într-un loc în care nu ar trebui, de fapt, să fim, pentru că sunt prea mulți palestinieni în Gaza, și 5.000 de coloniști. Ceea ce facem e moral greșit.

Mi-am asumat o poziție. A fost un gest foarte plin de semnificație și, evident, au fost niște consecințe severe, m-au trimis la închisoarea militară. Dar sunt foarte mândru de asta.

Explicațiile votului de dreapta al israelienilor

– Multă lume vi s-a alăturat.
– Da, eram un grup. La început am fost 50 de soldați și după 2-3 ani, eram o mie de soldați, combatanți care refuzau să servească în teritoriile ocupate. La acel moment, era un lucru mare și a influențat cu adevărat situația politică din Israel. 

– Care credeți că e impactul acestei mișcări astăzi, două decenii mai târziu?
– Israelul s-a schimbat mult în acești 20 de ani. Sunt multe motive pentru asta, dar în principiu, oamenii s-ar teme mai mult să facă aceste lucruri astăzi. Oamenii tind mai mult să încline spre dreapta politică. O parte dintre membrii guvernului sunt fasciști de-a dreptul, sunt rasiști. Am încercat să facem ce puteam, dar țara se duce mult spre dreapta. Și sunt câteva explicații: demografice, frustrările oamenilor care îi consideră pe palestinieni nedispuși să facă compromisuri sau să recunoască Israelul ca stat evreiesc. E multă teroare, sunt multe rachete țintite spre Israel, deci tot mai mulți oameni se duc spre dreapta.

– Și stânga a slăbit.
– A slăbit foarte, foarte mult. E chiar deprimant. 

Recunoaște că e „mai moderat”

– Dumneavoastră cum vi s-a schimbat perspectiva asupra conflictului israeliano-palestinian în timp?
– În 2002, credeam că Israelul e de vină în acest conflict și că ar trebui să facă orice e posibil ca să ajungă la un acord de pace. Astăzi sunt mai moderat, văd și partea cealaltă și mă gândesc că și ei sunt responsabili pentru multă violență și teroare. Ieri, două bombe au explodat în Ierusalim. Ce vrei să obții ucigând oameni nevinovați, copii, femei, oameni bătrâni? Crezi că, făcând asta, vei face Israelul să se predea? 

Dacă ar fi ajuns la putere în tabăra cealaltă lideri care să spună: o să oprim teroarea și o să mergem la masa negocierilor, cred că Israelul ar fi fost mai mult decât dispus să facă asta. Nu astăzi. Dar acum 10, 15, 20 de ani, da. Astăzi e posibil să fie prea târziu pentru toată lumea. 

Azi am avea nevoie de un miracol să se schimbe ceva. Dar nu știi niciodată. Dacă Iran, de pildă, se schimbă, atunci întreaga regiune se va schimba, pentru că Iran e responsabil pentru multe din atrocitățile care au loc în jurul Israelului: Hezbollah, Hamas. 

Multe s-ar putea schimba. Dar dacă mă întrebi azi dacă israelienii și palestinienii s-ar putea așeza să vorbească, aș spune că nu. 

– Practic, aveți o viziune mult mai pesimistă acum, probabil influențată și de atrocitățile din ultimul deceniu.
– Da. Plus că Israelul a ocupat 3 milioane de oameni în Cisiordania. E o nebunie. Fără respectarea drepturilor omului, fără voturi. E o situație dementă pur și simplu. În Gaza poți să spui: ok, ne-am retras și acum au propriul lor stat și uite ce fac: Hamas, rachete – deși am multe de spus și legat de asta. Însă în Cisiordania, Israelul are controlul.  Cu 600.000 de oameni în teritoriile ocupate, nu poate fi nicio soluție acum.

– Ce poate face comunitatea internațională?
– Comunitatea internațională e dezamăgitoare. În principiu, nu face nimic. În primul rând, ar putea să ia atitudine și să spună: cel puțin cu această parte fascistă a guvernului nu vom avea niciun fel de relație. 

Dacă avem, de exemplu, un ministru al agriculturii și știm că e rasist și fascist, atunci nu vrem să facem afaceri în domeniul agriculturii. Măcar asta ar putea face, dar mă tem că nu se va întâmpla nimic.

„Dacă critici Israelul azi, te acuză imediat că ești antisemit”

– De ce credeți că se întâmplă asta? 
– Pentru că vor să mențină o relație bună cu Israelul și nu vor să fie percepuți ca antisemiți. Dacă critici Israelul azi, te acuză imediat că ești antisemit. Și țări precum Germania nu pot lua poziție împotriva Israelului din cauza istoriei. 

– După scrisoare, ați petrecut o lună în închisoarea militară. Cum v-a schimbat această experiență?
– Într-un fel a fost înălțător, pentru că simțeam că fac ceea ce trebuie. Pe de altă parte, am fost un soldat într-o unitate de elită și, când m-am întors din armată, am fost primit ca un prinț, iar după scrisoare, erai automat marginalizat. Unii m-au numit trădător, unii mi-au trimis amenințări. Nu e ușor să treci de la a fi parte integrală din societate la asta. Cu toate astea, sunt mândru de ce-am făcut. 

– Părinții dumneavoastră s-au născut în România. Cum arată relația dumneavoastră cu această țară?
– România e a doua casă pentru mine. Călătoresc mult prin toată lumea, dar e ceva în România foarte conectat cu copilăria mea. Părinții mei vorbeau română, poveștile noastre erau din România. Mâncarea, mămăliga. Iar oamenii de-aici îmi amintesc de familia mea, chiar și cum arată, cum se îmbracă. Mă simt foarte confortabil aici.

Urmărește-ne pe Google News