3 comentariiAjutorul dat la sinucidere este ucidere.
Preot Eugen Tănăsescu:
- PRECIZARE: Relatăm despre moartea asistată, întrucât este un subiect de mare complexitate umană, medicală și legală, care merită cunoscut de publicul nostru. Nu o facem ca să ne exprimăm propria opinie, ci ca să aducem publicului argumentele care vin din toate taberele de experți, oameni pro și contra.
Libertatea: În ce condiții ați înmormânta pe cineva care a apelat la sinuciderea asistată medical?
– În nicio condiție. Biserica, după cum bine știm, nu oferă asistență religioasă celor care se sinucid, în sensul că nu oficiază slujba de înmormântare.
În situația asta a sinuciderii asistate, e tot o sinucidere, nu schimbă cu nimic datele problemei, pentru că se face la dorința respectivului. Doar motivația celor care o legalizează se schimbă.
– Puteți explica, vă rugăm?
– Noi (Biserica – n.r.) credem că metoda aceasta este, de fapt, un efect nedorit al comercializării întregii societăți. Pentru că unul din motive este cel financiar. I se oferă omului posibilitatea să se sinucidă pentru că el consumă resurse. Consumă bani cu medicamentele, ocupă patul de spital, este o întreagă cheltuială socială care se face pentru susținerea unui om care suferă și despre care sunt oricum date medicale că situația lui nu se va îmbunătăți. Noi considerăm asta un cinism, pentru că nu poți să legalizezi sinuciderea. Oare de ce până acum nu era legală? Oferim dreptul de a lua viața cuiva, doar pentru că ne încurcă financiar sau din alte motive, personale, sentimentale, toate.
„Cei care legiferează au această viziune comercială asupra morții”
– Înțelegem ce spuneți, însă vorbim despre cazuri în care oamenii, pacienții sunt cei care doresc să apeleze la această practică. De bunăvoie, nu pentru că cineva îi presează.
– Eu mă refeream că cei care le legiferează au în spate și această viziune comercială asupra morții. Legalizarea nu o face bolnavul. E de înțeles… el poate în durerea lui să ceară orice. Problema este ce fac cei din jur.
Și suferința? „La orice suferință îngăduim discursul suicidal?”
– Ok, referitor la asta, un om aflat în suferință. Conform dogmei bisericești, cei care suferă vor fi fericiți în „viața veșnică”, de ce un om trebuie „să-și ducă crucea”, să se chinuie până la final? Cum comentați asta?
– Nu e vorba că trebuie să se chinuie până la final, e vorba că nu e îngăduită uciderea. E din cele 10 porunci: să nu ucizi. „Să nu ucizi, dar ai voie să ucizi în caz că…”, asta fac ăștia. Nu e vorba despre suferința omului, pentru că fiecare are taina lui cu Dumnezeu.
Noi nu comentăm aici suferința omului, e o întrebare mai mult ideologică – de ce trebuie să se chinuie? Asta înseamnă că la orice chinuire îngăduim discursul de tip suicidal?
„Cine are dreptul să ucidă? Nimeni nu are dreptul să ucidă”
-Nu mi-ați răspuns.
-Toți cei care se sinucid, asta aduc în argumentație – că suferă. Noi nu putem stabili grade de suferință față de care a ucide e îngăduit sau nu e îngăduit. Repet, nu vorbim doar despre cel în cauză, vorbim despre sinuciderea asistată. Bun, omul își dorește să moară. E o mare problemă suicidul la ora actuală, sunt o grămadă de oameni care își iau viața fără să apeleze la ajutorul cunoscuților. Vorbim de ajutorul dat la sinucidere, vorbim de ucidere. În ce condiții putem stabili o limită sau o normă morală dincolo de care ucisul devine legal? Discuția asta am avut-o mai demult în filozofie, a fost dusă și în drept și mai există și la ora actuală cu statele care încă au pedeapsa capitală – cât de legală este pedeapsa capitală? Cine are dreptul să ucidă? Nimeni nu are dreptul să ucidă. În Vechiul Testament e porunca clară: să nu ucizi! Nu e democratică uciderea, în primul rând. N-ai dat tu viața ca să poți să dispui de ea.
– Dumneavoastră ce i-ați spune unei persoane care ar vrea, din diverse motive, să apeleze la sinuciderea asistată?
– Care e argumentul care justifică sinuciderea? E vreun argument care justifică? Eu, ca preot, nu am auzit de vreun argument valabil, din punct de vedere teologic. Nicio sinucidere nu este un act corect, în fața lumii și a lui Dumnezeu, din punctul nostru de vedere. De aceea biserica nu îngăduie slujba celor care fac asta. Eu n-am auzit încă de un argument valabil, teologic, pentru ca un om să se sinucidă. Și să mai aibă și complici.
De fapt, acolo se duce legea, legea nu-l pedepsește pe ăla care vrea să se sinucidă, că nu mai are cum. Dar legea se referă la cei din jur care asistă. De fapt, termenul – asistat – este așa, soft, cosmetizat. Vorbim, de fapt, de o complicitate la ucidere. Și, cumva, legea îi scoate din zona asta penală și le acordă acest drept de a-l ucide pentru că a vrut el din diferite motive. Nici nu mă interesează motivele, pentru că dacă ajungem să discutăm motivele, fie suferința sau altceva, ajungem să discutăm dacă sinucigașii fac bine ceea ce fac. Or, discuția asta eu nu mi-o permit.
– De ce nu v-o permiteți?
– În sens teologic. Nu îmi permit în sensul că nu pot gândi un argument logic și teologic, și sociologic, și psihologic care să justifice sinuciderea.
La ce-ți folosește dreptul care te omoară?
– Dumneavoastră când și cum ați aflat despre acest subiect, despre această practică?
– Cred că am aflat prin 2002, 2003, când am luat legătura prima dată cu lumea presei. Prin intermediul presei am cunoscut chestia asta, că presa relata despre legalizări în alte părți ale lumii.
Dreptul cuiva de a-și lua viața eu îl numesc un drept care nu folosește. În general, drepturile trebuie să-ți folosească în viața asta, că de aia sunt definite ca drepturi. Dacă există un drept care te trimite dincolo și nu mai beneficiezi de viața asta, ce ai câștigat de pe urma lui?
– Revenind. Ați răspuns într-un fel deja, dar voiam să vă întreb și cum este văzut, din punct de vedere al Bisericii, un medic care asistă astfel de morți?
– Din punct de vedere moral, clar este complice la ucidere. În sensul nu numai că îngăduie, dar și ajută.
– A existat vreo persoană care să vină la dumneavoastră la biserică, să spună că se gândește să-și ia viața? Ce i-ați spus?
– Personal m-am întâlnit cu vreo trei cazuri în care am discutat serios despre sinucidere. Am contact cu tineri care mi-au spus că cel puțin o dată s-au gândit la asta. E un fenomen care bântuie serios societatea. Dar nu ar fi drept în fața științei și a lui Dumnezeu să ne gândim că sinucigașii sunt toți o mare amorfă. Nu. Toți psihologii vor spune la unison că sinuciderea este un fenomen foarte amplu, care trebuie tratat foarte diferențiat, în funcție de etapele prin care a trecut fiecare.
– Dumneavoastră ca preot, ca reprezentant al Bisericii, diferențiați între sinucidere și sinuciderea asistată?
– Din punct de vedere teologic, efectul gestului e același. După ce s-a omorât, ce să-i mai faci, biserica operează cu oameni vii. Oamenilor morți le faci slujbă și te rogi pentru mântuirea lor.
– Dar în cazul unei persoane care se sinucide, nu te poți ruga pentru mântuirea ei?
– Unui sinucigaș care a refuzat darul vieții nu îi mai facem slujbă din simplul motiv că… viziunea este următoarea: Dumnezeu iartă tuturor. Dar! Condiția de bază care este? E una logică și firească: să se ceară iertare.
„Niciun sinucigaș nu crede cu adevărat în Dumnezeu”
– Dacă vorbim de o persoană aflată la finalul vieții din punct de vedere medical. Un om foarte bolnav, într-un stadiu terminal, cu un prognostic de viață de câteva zile. Iar acesta decide să apeleze la o sinucidere asistată medical. Dar înainte de asta, își cere iertare. Cum e cazul ăsta?
– Asta e foarte bună întrebarea. Arată că el nu trăiește cu viziunea iertării. Un om cu viziunea iertării cere timp să se pocăiască, să se căiască pentru greșelile lui. Și știind că mai are 2-3 zile, caută ca în ele să îndrepte ce e de îndreptat, să își ceară iertare. Un om care spune hai să terminăm mai repede, că, de fapt, asta spune, e un om care nu arată încredere în dragostea și puterea lui Dumnezeu.
Adevărata frază care trebuie spusă este că niciun sinucigaș nu crede cu adevărat în Dumnezeu. În cazul sinucigașilor bolnavi, cu atât mai mult dacă știi că mai ai puțin de trăit, cauți să-ți îndrepți viața. Mi se pare un gest de respingere a ofertei, să-i zicem, pe care ți-o face Dumnezeu: îți mai îngăduie câteva zile.
Discuția aceasta filozofico-teologică e profundă, lumea de azi trăiește pe repede înainte, vrea motivații rapide. Din păcate, când vorbim despre darul vieții, nu e chiar așa rapid și când vorbim mai ales de relația cu Dumnezeu, de mântuire, de teologie, lucrurile nu sunt chiar așa de simple.
„Avem soluții, avem știința să o facem, dar ne opintim în preț”
– În cazul ăsta era vorba de pacienți care au dureri insuportabile din punct de vedere fizic.
– E vorba de deprimare, până la urmă de ce nu suportă necazul?
– Nu, mă refer la cei care au dureri fizice cărora efectiv nu le mai pot face față.
– La ora actuală, medicina a descoperit o grămadă de soluții prin care durerea poate fi ameliorată. Tocmai de aia am adus în discuție și argumentul comercial. Asta e o discuție veche pe care am avut-o și cu medicii, se pune întotdeauna problema costurilor sistemului – merită pentru un cronic sau pentru un bolnav care e într-o situație-limită și cu dureri inimaginabile, merită să cheltui, nu la nesfârșit, dar oricum nerezolvând nimic? E o discuție de management. Afară am auzit prima dată de faptul că familia a fost înștiințată să vină să-și ia bolnavul, că nu mai e fezabil. În sistem, se pune și problema costurilor.
Normal, pe om îl doare, vrea să se omoare. Dar asta nu înseamnă că argumentele lui sunt digerabile.
Nu vedeți că în medicină ne lovim mereu de chestia asta – avem soluții, avem știința să o facem, dar ne opintim în preț. Nu putem să nu conectăm discuția asta cu sinuciderea asistată de o problemă gravă a întregii societăți și mai ales a medicinei – comercializarea științei. Visurile multora și depresia multora încep la preț. Putem să reparăm, dar vă costă zeci sau sute de mii de euro.
Și la Apocalipsă, în teologie, se vorbește de transformarea oamenilor în numere, comercializarea vieții. Celebrul număr 666. Privim oamenii ca pe numere, dacă sunt rentabili pentru sistem, bine, dacă nu, zboară.
Precizare:
Dacă ai gânduri suicidale sau cineva apropiat trece printr-o astfel de criză, poți apela unul dintre următoarele numere de telefon.
*Telverde Antisuicid: Pentru consiliere în situaţii de criză suicidară puteţi contacta Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului între orele 19.00 și 7.00 la numărul de telefon 0800 801 200 (apelabil gratuit la nivel naţional din orice reţea) sau oricând prin e-mail la sos@antisuicid.ro.
*Helpline DepreHUB: Pentru sprijin și prim ajutor psihologic puteți contacta hubul antidepresie, primul de acest fel din România, la numărul de telefon 037 445 6420 (apelabil gratuit la nivel național din orice rețea). Linia este deschisă non-stop.
În următorul episod, prezentăm perspectiva unor medici din România cu privire la această practică. Aici și aici puteți citi primele două episoade din această serie.