Interviu cu psihiatrul Ion Vianu: „Cel mai izbitor lucru în România actuală este egoismul liderilor și lipsa preocupării pentru binele comun”

Fiu al marelui critic literar Tudor Vianu, Ion Vianu (87 de ani) a fost printre puținii intelectuali din perioada comunistă care au semnat apelul antiregim al disidentului Paul Goma. La 43 de ani a emigrat în Elveția, devenind una dintre figurile exilului românesc și o voce prezentă în studiourile postului de radio Europa Liberă. De acolo a denunțat folosirea psihiatriei contra deținuților politici.

De-a lungul anilor publică mai multe volume de eseuri, romane și memorii, printre care „Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri”, „Exercițiu de sinceritate, „ Amor intellectualis”, „Între violență și compasiune, amintirile unui psihiatru”, „Elegie pentru Mihai”, „Paramnezii”, „Necredinciosul” sau „Arhiva trădării și a mâniei”.

După Revoluție, întors în țară, a început să scrie în „Revista 22”, „România literară” sau „Dilema”.

Libertatea: Dragă Ion Vianu, am o mulțime de lucruri să vă întreb. Am observat că de la o vârstă, îmi amintesc tot mai multe lucruri din copilărie. Iar cel mai mult mă trimit spre copilărie mirosurile. La mine, memoria e legată mai mult de miros. Pe dumneavoastră ce vă face să vă amintiți de copilărie? Care sunt lucrurile cele mai puternice pe care vi le amintiți din copilărie? 
Ion Vianu: Primele mele impresii nu sunt legate de simțuri. Mirosul greu și suav al teilor bucureșteni, cântecul voluptuos al privighetorilor în Herăstrău, rozele înnebunind de parfum pe șoseaua Jianu sunt legate de adolescență și de primele năzuințe erotice. 

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Pentru mine, primele amintiri se adună în jurul familiei. În cartea „Amor intellectualis” am pomenit, mai mult în treacăt, familia, mai ales acea parte a ei care se aduna în jurul pomului de Crăciun. Părinții, sora mea Măriuca, bunici, unchi, mătuși, veri și verișoare alcătuiau o societate vastă care-mi reda societatea cea mare într-o  formă concentrată. Aveam impresia că roiau în jurul meu ca forțe protectoare, dar nu atinse de neajunsuri sau de felurite defecte. Prin ei, prin acest eșantion, la urma urmelor destul de restrâns –  burghezia bucureșteană dintre cele două războaie – în anii comunismului am cunoscut, chiar dacă mi-a trebuit o viață întreagă să înțeleg – și nu fără zone rămase obscure – relațiile dintre oameni, caracterele, viciile și virtuțile, moartea precoce, căsătoriile și divorțurile, boala, nebunia, geniul, prostia, ridicolul și înălțătorul, nevolnicia bătrâneții și exuberanța tinereții. 

Dacă aș fi murit la 10 sau la 12 ani, lumea mi-ar fi fost dăruită deja, prin portretele și acțiunile unei singure familii, hologramă a lumii întregi!

Ion Vianu, psihiatru:

Familia este o mare școală de psihologie; este un avantaj să ai una numeroasă

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

Mai departe, lărgindu-mi experiența și cunoscând sute și mii de oameni pe meridiane diverse, nu am făcut decât să unesc linia deja schițată prin numeroase puncte. Familia este o mare școală de psihologie; este un avantaj și un privilegiu să ai una numeroasă. 

– Vă amintiți care au fost cărțile copilăriei dumneavoastră? Ce vă recomandau tatăl și mama, învățătoarea să citiți? Exista un canon al literaturii pentru copii din acea vreme?
– Eram un cititor de reviste. Apărea „Universul copiilor” cu benzile sale desenate. Director era un personaj cunoscut al lumii literare, Nicolae Batzaria, zis și Moș Nae, creatorul lui Haplea și al coanei Frosa, printre alți eroi. Alte povești priveau o familie de șobolani, Roade-Mult… și mai câte. O altă lectură era „Ziarul Științelor și Călătoriilor” în care am aflat mai întâi și mai întâi despre perspectiva zborurilor cosmice și a televiziunii. La tutungeria din fața casei veneau fascicolele săptămânale ale „Aventurilor submarinului Dox” și poveștile despre indieni, „Winnetou” ale lui Karl May. Curând, mai mult îndemnat de acasă, am trecut la clasici, mai ales la „Poveștile” lui Ion Creangă, artist fără pereche  pe care nu l-am părăsit niciodată. Literatura străină mi s-a prezentat prin „Pinocchio”, povestea unei marionete de lemn care învie ca ștrengar mincinos și cam siroposul Cuore de Edmondo de Amicis, recomandată și citită în cheie belicos-naționalistă.  

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

Bineînțeles că eram covârșiți la școală cu tot felul de  imnuri și poeme despre Mareșalul Dezrobitor care „despicase istoria în două”. Nu mai știu cine mi-a pus în mână „Moby Dick” de H. Melville și cu această carte cam grea a început relația mea, care  nu s-a mai oprit, cu marea literatură a lumii.   Odată, la 30 Băieți, în frumoasa școală primară de pe Kiseleff, operă a arhitectului Ion Mincu, am pregătit cu doamna Eftimie o punere în scenă, în versuri, a Nașterii Domnului în care jucam rolul unuia dintre cei trei Crai de la Răsărit. 

– În ultima perioadă am lucrat mai mult cu adolescența: o perioadă dificilă. Privind în urmă, mi-am dat seama că de la o generație la alta s-au tot schimbat multe. Fiecare generație, chiar dacă adolescența are elemente universale ce țin de vârstă,  are niște pattern-uri, niște mode, tendințe care o definesc. În adolescența dumneavoastră care erau muzica și cărțile care vă defineau: ce citeați și ascultați în anii 50? Cum vă petreceați timpul?
– În 1948, Cortina de fier a separat Europa în două. România a fost proclamată republică populară. Arestările au început să curgă, la sate și în orașe. Era o procedură stereotipă și macabră. Arestările se făceau noaptea cu o mașină militară. Apăruse o poezioară: „Jeepul e-o mașină mică/Ziua te calcă, noaptea te ridică”. Mai era și vorba aceea: „Pentru nimic nu te condamnă niciodată la mai mult de 6 ani”. Deci trăiam în frică și căutam să fim prudenți. Eram un grup de prieteni care ne refugiasem în cultură, ca să folosesc un termen care a avut, mult mai târziu, succes. 

În tot răul e și bine: ne-am pus pe ascultat muzică clasică și am sorbit literatura lumii. Petreceam seri lungi la câte unul din noi sau într-o „tavernă mohorâtă”. Discuțiile erau pasionate. În ce privește muzica, instrucția noastră se făcea cu precumpănire la concertele Filarmonicii de la Ateneu. Dintre dirijori, îl adoram pe Constantin Silvestri, îl stimam pe George Georgescu. Când s-a „dat drumul” la Wagner (interzis fiindcă îi plăcuse și lui Hitler) a fost un delir la Ateneu. Dar a fost și contestație. Vorbesc de Miron Chiraleu (student la teatru), condamnat la ani grei de temniță fiindcă răspândise manifeste (și-a pus capăt zilelor, cu șase luni înainte de ieșirea prevăzută de la Aiud). 

Îmi mai amintesc de anul 1950, când s-a sărbătorit centenarul nașterii lui Eminescu: la liceu s-a făcut o serbare cu recitări etc. Cu permisia bunului nostru profesor de română Topală, mi s-a permis și mie să vorbesc cinci minute. Din respect pentru libera expresie sau din distracție nu s-a citit textul înainte de serbare: dezastru! Spuneam, nici mai mult, nici mai puțin,  că poetul era expresia cea mai înaltă a „Geniului național”. Am fost chemat la Partid, săpunit și amenințat cu exmatricularea. Dar nu am pățit nimic. 

– Ați făcut  facultatea într-o perioadă grea, dificilă.  Cum ați ales filologia? Dar mai ales cum a avut loc trecerea spre psihiatrie? Adică cum s-a împăcat filologia cu psihiatria?
– Prin 1950-1951, am fost prezentat unei figuri ilustre a Bucureștilor, Vladimir Ghyka, preot catolic, scriitor care convertise mulți tineri la romano-catolicism. Eu nu am fost printre aceia fiindcă, în genere, mă situam pe o poziție sceptică. Dar pe calea asta (latina fiind, încă pentru puțină vreme, limba Bisericii de la Roma) m-am pasionat de cultura și limbile clasice, atât de legate de originile creștinismului. Intrarea mea la Filologie clasică este strâns legată de ne-conversiunea mea la catolicism, ca și cum clasicismul ar fi fost un fel de versiune laică a catolicismului. Însă nu descoperisem încă latura mea de om de acțiune. Nu mă vedeam ducând o viață de bibliotecă.

Proiectul de-a deveni medic mi se mai prezentase în adolescență. Am făcut medicina cu adorație, cu o plăcere și într-o veselie care fac din acei ani perioada cea mai frumoasă a vieții mele. Apoi, când a venit momentul să aleg, am ales psihiatria, fiindcă mi se părea că în ea se găsea misterul cel mai greu de dezlegat al patologiei și, în general, al omului. Aveam dreptate. Dar calea psihiatrului e o cale spinoasă. Ceea ce a urmat a fost chiar mai mult decât mă așteptam, medicina a făcut din intelectualul abstract care eram un cunoscător al omului viu  și concret.

– Dragă Ion Vianu, cum e să fii psihiatru corect în anii 60-70, într-un regim destul de ostil acestui gen de preocupare, deseori utilizată în scopuri politice?
– Când am intrat eu în psihiatrie la spitalul numit azi Dr. Obregia, un coleg mai în vârstă mi-a spus binevoitor (ca și cum ar fi fost timp să mă mai răzgândesc): „Un psihiatru nu e ca orice doctor; el e pe frontul ideologic”. De fapt, nu era chiar așa: de cele mai multe ori – mai ales prin 1962, când am intrat eu în psihiatrie –, majoritatea cazurilor se rezolvau într-o optică pur medicală, desigur, cu mijloacele de atunci. De psihanaliză, firește, nici nu putea fi vorba. Din când în când, însă, sigur mai mult ca în alte specialități, intervenea „Secu”.

Când am avut, prin CNSAS, acces la arhivele Securității în anii 2000, am constatat că rezidentul (adică șeful) Securității din spital era chiar directorul spitalului. De obicei un director de unitate nu era și șeful Securității. Deși lucram într-o secție universitară, adică eram destul de vizibili, așa cum am relatat în scrierile mele, am văzut un număr de „pacienți” costumați, machiați în nebuni, în urma unor expertize psihiatrice. Eu am refuzat să particip la comisiile care luau aceste decizii, iar sila față de această ambianță securistică a fost un factor determinant în decizia  mea de-a pleca din  țară.

– În 1977 are loc cazul Goma, care avea să vă plaseze în prima linie a scandalului: ați fostul unul dintre prea puținii intelectuali care au semnat Apelul lui Goma. Ce v-a făcut să semnați? A meritat riscul privind în urmă? Cum evaluați astăzi acea aventură riscantă, dar plină de curaj? Ați pierdut postul și ați rămas fără loc de muncă. Povestiți în cărțile dumneavoastră aceste secvențe. Cum ați privit această pierdere și când ați decis că vreți să plecați din țară? Ați fost doar forțat sau a fost un cumul de factori?
– Decizia mea de-a părăsi țara era coaptă. Împrejurările, și dintre ele inițiativa lui Goma de-a se solidariza cu „Manifestul celor două mii de cuvinte” al lui Havel și al celorlalți disidenți, m-au făcut să mă gândesc că nu puteam să plec pe furiș;  eram moralmente obligat să depun mărturie. Au urmat câteva luni „aventuroase” despre care am vorbit pe larg, mai ales în Exercițiu de sinceritate. Este greu să-ți închipui ce plăcere este să vorbești liber într-o dictatură. Să nu mai fii în disimulare, să spui minciunii pe nume. Libertatea nu există decât în contra parte cu lipsa de libertate. Într-o societate a libertăților garantate ești liber din punct de vedere legal, dar moral vorbind, libertatea pe care o ai este fără semnificație.

Ce înseamnă, de fapt, prietenia

– Poetul și disidentul Dorin Tudoran mi-a spus odată o chestiune care m-a pus pe gânduri legat de emigrație: noi, toți cei care am plecat, am pierdut. Cum ați simțit și trăit dumneavoastră exilul?
– Pot să confirm și să infirm! Exilul mi-a lărgit perspectiva asupra omului și a civilizației, am călătorit, am cunoscut persoane și personalități de care nu aș fi avut, altfel, a mă apropia. O lecție este și marea democrație a medicinii: omul este egal în fața bolii și trebuie tratat ca atare. Este un principiu pe care nu trebui să-l trădezi nicicând. Pe de altă parte, în exil se desfășoară în mintea ta o peregrinare neîncetată a peisajului natal, amintiri plăcute sau penibile a ceea ce ți s-a întâmplat și care ar fi putut să prindă viață dacă erai ACOLO. Este un fel de dublă conștiință, chinuitoare.

– Ca om venit din afară (Vasile Ernu e născut la Odessa, actuala Ucraina, fostă URSS, n.red.) și care nu eram atât de familiarizat cu numele Vianu și Călinescu, la început confundam pe Ion Vianu cu Matei Călinescu. Acum o spun cu jenă. Mai târziu aveam să am onoarea să-i cunosc pe ambii și să înțeleg confuzia: aveți mult lucruri în comun. Știm că vă leagă o prietenie lungă cu Matei Călinescu. Cum v-ați cunoscut și ce a însemnat asta pentru dumneavoastră?
– Am devenit colegi de clasă la paisprezece ani și nimic, mai târziu, nici  Oceanul Atlantic nu ne-a mai despărțit. Totul a început ca o relație banală între doi adolescenți: mergeam sâmbăta la meciurile de campionat, pe Venus și-n Giulești. Puțin câte puțin am intrat în marile subiecte ale literaturii, ale filozofiei. De fapt, eram un grup de prieteni, unii s-au pierdut pe drum, alții au rămas un timp. Soarta a vrut să rămân ultimul: a plecat și Matei; sunt doisprezece ani de atunci. Ce este o prietenie? – Nu neapărat o înțelegere perfectă, o coincidență în idei.

O adevărată prietenie este o dispoziție prin care diferențele sunt trăite ca un prilej de apropiere, nu de depărtare. În felul ăsta, prietenul îți este un învățător pe care îl percepi nu ca superior, ci ca egal.

Ion Vianu, psihiatru

– Sunteți dintr-o generație cu părinții mei – războiul mare v-a prins copii fiind – pe care o numim convențional „generația tăcută”. Am un respect enorm de mult pentru că eu cred că a fost o generație a construcției, care a făcut enorm de multe lucruri, a dus greul anilor de după război, a muncit mult, dar a tăcut: adică vocea lor nu s-a auzit foarte mult – nu s-au plâns, nu s-au revoltat. Au tăcut – au avut o revoltă poate interioară mai mult. Cum vedeți dumneavoastră generația din care faceți parte?
– Generația mea fost plesnită din plin de valul revoluției, fără să cunoască decât prin vagi amintiri perioada pre-belică. De aici vine tendința la idealizarea anilor 20-40, așa-zisele „vremuri normale”. De fapt, era o pregătire: au fost ani de oarecare prosperitate, dar de incertitudini și zbucium. A urmat războiul.

Războiul e lucrul cel mai groaznic care se poate întâmpla unei țări, lumii întregi. Pe această grozăvie am deschis noi ochii și pe ceea ce a urmat, un război civil în care adversarii erau de forțe cu totul inegale.

Ion Vianu, psihiatru

Când s-a îndeplinit colectivizarea, când trupele sovietice s-au retras din România, am urcat și noi pe creasta ciclului mondial de creștere, și creștere a fost. Dar în sufletul oamenilor a rămas frica. Riscurile pe care le luai vorbind erau mai puțin mari, dar persista teama că această relativă liberalizare se poate isprăvi oricând și că teroarea  va reveni, ajungându-i din urmă pe cei ce „vorbiseră în biserică”. Foarte puțini mai erau cei care ar fi consimțit să ia riscuri. A rămas tăcerea despre care vorbești, tăcerea de aur. 

– Îmi este și teamă să întreb: cum vedeți România astăzi, după o viață atât de plină de experiențe? De unde credeți că vin marile riscuri? 
– România… România își trăiește riscurile proprii și pe cele ale civilizației mondiale. Cel mai izbitor este egoismul liderilor și lipsa preocupării pentru binele comun. Cât mai multe privilegii și cât mai puține obligații, iată ce gândește omul obișnuit despre cei care dețin puterea. Naționalism cât vrei, patriotism mai deloc. De aici starea deplorabilă a sănătății publice, a transporturilor. Problema mediului ambiant este acută, mai ales în perspectiva schimbărilor climatice. Studiile prospective arată că tot arcul extracarpatic este amenințat cu deșertificarea. 

Între timp, românii emigrează. Se zice că soldul deficitar a atins trei sute de mii de persoane pe an. Asta se întâmplă într-un context în care lumea întreagă se  schimbă fundamental. Nimeni nu mai are curajul să formuleze o  scară de valori, în afara celor mercantile. Este bine să susții cauza femeilor, a minorităților de toate felurile, dar nu este bine ca, în numele acestui sprijin, să anulezi istoria, să întreții o cultură a vinovăției și o limbă de lemn. 

Europa rămâne speranța noastră, dar și Europa, imensă putere economică, nu este destul de solidară și nici capabilă să instituie o acțiune unanimă. Singura speranță: să fiu eu un bătrân înăcrit, confundând propria decadență cu a Lumii. Aștept să mi se facă demonstrația că mă înșel, dar dacă nimeni nu se grăbește, va fi postumă. Să fie pace, măcar atât. 

Ion Vianu, psihiatru

Foto: TVR

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro