Interviu cu un preot: „Se spune că tinerii sunt egoiști. Nu e adevărat! Peste 80% din cei care s-au implicat să ofere cadouri copiilor din familii sărace care au scris către Moș Crăciun au fost tineri până în 35 – 40 de ani”

Ca un om care a început Facultatea de Drept, dar a terminat Facultatea de Teologie preotul Mirel Ilie mărturisește, cu zâmbetul pe buze, că a mai făcut la viața lui o școală militară de subofițeri, a slujit la la centrul pentru bolnavii de SIDA din Vidra, la azilul de bătrâni din Ciolpani și la Penitenciarul Rahova, a fost instructor de parașutism,  preot militar la Corpul de Control şi Inspecţie al MApN, iar, din 2013, slujeşte la Biserica Sfântul Elefterie Vechi. Cum se leagă toate acestea, e altcineva, mai sus, care știe. 

Copilul care făcea cu mâna, dar nu pleca în tabără

S-a născut, acum 49 de ani, în satul Urluiu din Teleorman. „M-am născut la ţară, iar pentru mine asta nu e o ruşine, ci o onoare”, spune preotul Ilie. „Pentru că m-a făcut să înţeleg ce înseamnă să ai puţin, ce înseamnă să dăruieşti, ce înseamnă să nu ai sau să nu primeşti, atunci când ceri. Îmi amintesc că-i spuneam lui tata să mă duc şi eu în tabără. Dar na, ca la ţară…, erau alte priorităţi, iar tata, care n-avea posibilităţi financiare, îmi zicea: «ție îți arde de tabără, şi eu n-am tablă pe casă»”. 

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Părintele Ilie povesteşte că, în dimineaţa în care copiii din sat plecau în tabără, el sărea pe geamul casei şi mergea să le care rucsacurile. „Erau bătrânele din sat pe uliţă, dădeau caprele la cireadă, şi eu le ziceam «bună dimineaţa! Noi plecăm în tabără!». Căram ghiozdanele, şi apoi mă rugam de doamna învăţătoare, să mă lase să stau în autocar, ca să le fac cu mâna oamenilor. Era bucuria mea de copil. Apoi mă dădeam jos și, după ce pleca cu adevărat autocarul, mi-aduc aminte că mă duceam în dealul din spatele şcolii şi plângeam acolo”.

Covorul persan și muzica lui Beethoven 

A făcut liceul în Alexandria, iar într-o zi, un coleg de clasă l-a invitat la el acasă. „Marcel avea un covor din acela, persan. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva; eu, la ţară, am avut numai cu preşuri în casă. Stăteam pe jos, dădeam cu mâna prin el, pentru mine era o chestie nouă”, spune părintele. „L-am întrebat pe Marcel «ce e ăsta?», iar el s-a uitat la mine şi a crezut că glumesc. «Ei, covor persan, ce, nu ştii?» «Covor persan», m-am gândit eu. Mai târziu, a pus muzică şi am auzit «tu-tu-tu-tuuu» (începutul simfoniei nr. 5 a lui Beethoven – n.r.) şi-am zis «ce muzică e asta?». La ţară, ascultam radio, ştiam eu de simfonie? «E Beethoven», mi-a zis colegul meu. Părinţii lui erau foarte ataşaţi de muzica simfonică.”

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

Atunci, mărturiseşte preotul, s-a rugat pentru prima oară în viaţa lui. „Nimeni nu mă învăţase, nu ştiam să mă rog sau nu ştiam de prezenţa lui Dumnezeu şi de ce relaţie trebuie să aibă omul cu Dumnezeu, dar m-am rugat atunci şi am zis: «Doamne, te rog frumos, când mă fac şi eu mare, vreau să-mi cumpăr şi eu un covor persan, ca al lui Marcel, şi să am am un aparat ca al lui, la care se ascultă muzica omului aceluia cu B”, că nu mai ştiam cum îl cheamă (râde)”. 

Libertatea: Vi s-a împlinit ruga? Aţi reuşit să vă cumpăraţi un covor persan precum cel din casa colegului de la liceu?
Preot Mirel Ilie: Nu. Pentru că am considerat că, prin luxul pe care-l simţisem eu atunci, Dumnezeu a vrut să-mi spună altceva. Că este un lux pe care mi-l oferă mie, dar de care eu trebuie să mă bucur, oferindu-l altora. Cum m-am bucurat de covorul acela, pe care n-am putut să-l iau cu mine, când am plecat de acolo, şi-am rămas numai cu bucuria faptului că am simţit aşa, plăcerea aceea, că dădeam cu mâna sau mă tăvăleam prin puful covorului. 

E, de fapt, mâna întinsă pe care Dumnezeu o are pentru fiecare om. De multe ori, în alergarea noastră, uităm să ne mai uităm în stânga şi-n dreapta. Într-un fel, asta e și Crăciunul: mâna întinsă pe care Dumnezeu o are pentru fiecare om.

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

„Dacă vrei să faci rău, dacă vrei să faci bine”

– Părinte, sună simplificator, dar ce înseamnă bunătatea, capacitatea de a fi buni?
– Bunătatea e o stare pe care cred că fiecare din noi o avem. Pentru că Dumnezeu a pus în fiecare dintre oameni aceleaşi lucruri. Nu suntem diferiţi, doar fizionomia ne-a făcut-o diferită, ca să nu ne încurcăm unii cu alţii. Dar, de multe ori, noi ne ascundem sub masca „nu am”, „nu pot”, „n-am timp”. 

Se spune că, dacă vrei să faci un rău, găseşti cinci oameni care vor să te ajute. Când vrei să faci un bine, sunt cinci care-ţi spun: „bă, da eşti prost! Tu-ţi dai seama?

Întrebările care vin, potrivnice binelui sunt ușor de pus:  ”Da dai din banul tău? Cum adică, mă, să mă duc să-i hrănesc eu păia? Da e datoria statului să se ducă!”. Eu cred că e datoria fiecăruia dintre noi. Simţim unde este nevoie să punem degetul.

– Nu există riscul să devenim, aşa cum se zice în popor, „prost de bun”? 
– Să vă povestesc ceva. Se spune că, într-un oraş îndepărtat, a ajuns un călător. Plecase de acasă, să-şi rezolve nişte probleme. Eram un om destul de avut şi-şi luase destui bani la el. Dar i s-au terminat, pentru că el nu anticipase că acea călătorie va dura atât de mult. Şi spune întâmplarea că, intrând în acel oraş, el a găsit un cerşetor autentic. A simţit atunci o durere a sufletului, pentru că omului căruia chiar simţea să-i dea, nu mai avea ce să-i mai dea. 

Se spune că a îngenuncheat, i-a strâns palma săracului între palmele lui şi, cu lacrimi pe obraz, l-a sărutat şi i-a spus: „Omule, te rog să mă ierţi, n-am să-ţi dau un ban. Dar crede-mă, sărutarea pe care ţi-am dat-o şi strângerea de mână sunt din toată inima mea”. 

Istorioara spune că săracul a început să plângă şi i-a zis „Omule bun, bani primesc în fiecare zi, dar o strângere caldă de mână şi-o sărutare n-am primit niciodată.” 

Noi uităm asta, dar în fiecare om în nevoie este Hristos, până la urmă. Şi-n beţivul pe care-l vedem pe stradă că cere este Hristos. Aşa spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar tot el spune „să asude banul în mâna ta, până faci milostenia”. Adică, nu dai oricum şi oricui, trebuie să analizezi cu adevărat, să le pui în cântar puţin. Ne-a dat Dumnezeu înţelepciunea şi puterea să vedem, de fapt, cine are nevoie cu adevărat şi cine nu. Atunci când faci bine şi îţi doreşti să fii în slujba binelui, îţi dă Dumnezeu şi simţământul acesta. 

Amintirile unui preot despre zborul pe cer, ”în mâna lui Dumnezeu”

După ce a terminat liceul, Mirel Ilie a mers la o şcoală militară, iar după absolvire, în 1992, a ajuns la Brigada 2 Paraşutişti de la Clinceni. La început, îşi acoperea ochii, de teamă, când îi vedea pe alţii sărind din avion. „Mi se părea foarte periculos”, mărturiseşte el. După un an, a devenit paraşutist, iar apoi instructor. Are 100 de salturi la activ. 

– Din nou o întrebare care vă va face să zâmbiți: unde l-aţi simţit pe Dumnezeu mai aproape? Acolo, în timp ce zburaţi pe cer cu paraşuta, sau aici, pe pământ, în altarul bisericii?
– Cred că sunt două simţăminte diferite. Sunt momente când simţi nevoia să te agăţi de cineva, ca o neputinţă a firii omeneşti, când îţi dai seama că eşti atât de limitat. Cine spune că nu mai are emoţii când sare cu paraşuta, pentru că a ajuns la rutină, minte. Căci există riscul să nu se deschidă paraşuta, e probat lucrul acesta. 

Acolo, cu parașuta pe cer, simţi cu adevărat că tu, ca om, eşti în mâna lui Dumnezeu, şi-ţi dai seama cât de frumos şi de minunat le-a făcut Dumnezeu pe toate.

Atunci când sari din avion, ai un cord, aşa se cheamă, care se prinde cu o bridă la un cablu lateral al avionului, sus. El e prins undeva în paraşută, pentru că extrage o alta, care se numeşte „paraşută extractoare”, cu rol de a stabiliza căderea, după ce sări din avion. Şi atunci tu simţi că zbori, precum o pasăre, te duci în jos, apoi te îndrepţi, cu greutatea corpului…

– Când aţi sărit cu paraşuta, ultima oară?
– În 1999. Am avut atunci o problemă la o paraşutare pe timp de noapte. Şi mi-am strivit meniscul de la genunchiul drept, iar doctorul de la Institutul Național de Medicină Aeronautică, unde făceam vizite medicale, mi-a prezentat situaţia foarte dramatic: „Renunţi!”, tu spui „Da, nu mai sar!”, şi el a pus imediat ştampila de „inapt”. Cam așa se termină lucrurile în viață, uneori într-o secundă.

– Vă e dor de acea senzaţie? Aţi visat vreodată că zburaţi?
– Da. Te ataşezi. De multe ori visez că zbor, chiar şi fără paraşută. Cred că e îmbinare între ceea ce fac aici, dorinţa de a-L simţi pe Dumnezeu, de a-L avea aproape de mine, de a mă întâlni cu El, şi dorinţa aceea pe care o aveam atunci, de a sări cu paraşuta. Că este, într-adevăr, şi puţină adrenalină; adică, te scoate din firesc, din normal, te duce într-o altă stare. Acolo, trebuie să ai o tărie de caracter.

– Vă amintiți un episod periculos?
– Aproape că nici nu există trecere, sunt una într-alta, atât de rapid se succed. Simţi neputinţa firii omeneşti, dar tocmai acolo vezi măreţia lui Dumnezeu. Am avut, la un moment dat, o „termică”, un efect termic. Lanurile de grâu uscate, aproape de rod, înmagazinează foarte multă căldură, o dogoare ce urcă în aer. Dacă un paraşutist pică în acel filon de căldură, nu mai coboară. Îl ridică. Şi trebuie să larghezi paraşuta principală, să cobori cât poţi de mult şi să analizezi foarte bine totul, ca să deschizi paraşuta de siguranţă. Mi-aduc aminte că am prins o „termică” şi am stat în aer în jur de 45 de minute.Poţi aprecia înălţimea la care eşti, în raport de mărimea la care vezi obiectele pe sol. Mă aflam pe la vreo 2.000 de metri, nu eram în pericol, n-aveam niciun motiv să larghez. Pur şi simplu, m-am plimbat. A fost o senzaţie plăcută.

Despre bucuria Crăciunului 

– Cât marketing şi câtă credinţă mai e azi în sărbătoarea Crăciunului? Câtă „magie sau piftie”, cum zice o reclamă, şi câtă bucurie pentru naşterea lui Hristos?
– Un poet creştin, Traian Dorz, a suferit ani mulţi în temniţele comuniste şi a scris peste 20.000 de poezii acolo. Le scria cu săpunul pe sticlă, le memora şi apoi le ştergea. Când a ieşit din închisoare, a pus pe hârtie toate aceste poezii, pentru că îi rămăseseră în memorie. Iar el spune „greu trăieşti nevinovat, într-o lume de păcat”. Pentru că privim prin oameni, şi nu la oameni. Așa e și cu sărbătoarea Crăciunului. Ne uităm la ea sau prin ea. Depinde ce alegem. Omul este o sumă de alegeri. Iar bucuria Crăciunului sau dorinţa de a încerca să ne bucurăm de cadouri (că sunt două lucruri diferite – te bucuri de partea materială sau de partea spirituală) depinde de cât ai cuprins din acest Dumnezeu în care tu crezi. Acum, încercăm să dăm o altă dimensiune: „Secret Santa” şi tot felul de alte lucruri, care duc, cumva, la perimarea bucuriei naturale pe care o purta sărbătoarea Crăciunului. 

Mi-aduc aminte că, pe vremea bunicii, făceam din cacao cu zahăr nişte biluţe şi le puneam într-un celofan şi le agăţam în pom. Erau bomboanele noastre de Crăciun. Dacă le spui acum copiilor, răspund „Ah, păi erau vremurile voastre, de-atuncea…”

– Dar ați întâlnit și tineri care…
– Da, da, sigur că da. Se spune că tinerii sunt egoiști. Nu e adevărat! Vă mărturisesc că la activitatea de anul acesta, când am organizat cele 1.200 de scrisori ale copiilor din familii sărace sau din centre de plasament, peste 80% din cei care s-au implicat să le cumpere cadouri au fost tineri până în 35 – 40 de ani.

Ruga fetiţei care ar vrea să alerge doar 5 minute

– În aceste scrisori, ce voiau copiii de la Moş Crăciun?
– „O pereche de ciorapi mai înalţi de gleznă”, „o pereche de adidaşi”, sau „dacă se poate, să-mi luaţi şi mie o pijama, din aceea, cu puf, că am văzut la cineva”, sau „dacă nu e prea mult, un fes, pentru că-mi îngheaţă capul când mă duc la şcoală, căci fesul vechi s-a rupt”. 

„Eu vreau doar atât şi nu-ţi mai cer altceva, pentru că mă gândesc că sunt mulţi copii care-ţi cer şi trebuie să ajungă să le dai şi lor”. Au un bun simţ de rămâi uimit.

A fost o fetiţă care a scris, dintr-o casă de copii: „nu-mi doresc nimic pentru mine. Eu mai am şase luni şi o să ies din sistem. Dar surorile mele, care au 6 ani şi 8 ani, sunt şi ele aici. Şi vă rog, dacă se poate, să le luaţi câte o păpuşă, pentru ca, atunci când vine Crăciunul, să simtă cu adevărat şi ele că s-a născut Hristos”. Marea majoritate a copiilor din zonele sărace îşi doresc doar strictul necesar, acesta este adevărul.

– V-au impresionat scrisorile acestor copii.
– Da. Dar cel mai mult m-a marcat o întâmplare cu o fetiţă de 11 ani, pe care o am în comunitatea surzilor, unde slujesc. Ea suferă de surdocecitate, nu poate vorbi, nu se poate nici deplasa, e într-un cărucior cu rotile. Şi, într-o zi, când am fost la ea, mi-a zis: „am o întrebare. Pe tine te ascultă mai mult Hristos decât pe mine, tu te duci, slujeşti la biserică, e altfel.” Îmi vorbea prin semne. Ce să zic? Îi spune „da”. „Vreau să mă ajute cu ceva. Vrei să-l rogi tu?” 

Vă spun sincer, m-am gândit atunci că, dacă-mi cere o păpuşă care va costa 10.000 de lei, paia i-o cumpăr! I-am zis „spune-mi”. „În fiecare seară, când stau aici, o văd pe mama mea, cum se roagă şi plânge, şi-i citesc pe buze cum spune «Doamne, las-o măcar 5 minute să meargă, şi eu să alerg după ea şi să nu o pot prinde! Şi-ţi promit că nu o să mai cer nimic, toată viaţa mea». Roagă-L tu pe Dumnezeu, să mă lase să merg 5 minute, să alerge mama după mine şi să nu mă poată prinde”. 

Vă spun, două ore mi-a luat în parcare să-mi revin, plângeam şi nu puteam să conduc, din pricina lacrimilor. Iar noi suntem ipocriţi, ne plângem. De ce să mă plâng eu? M-am trezit dimineaţă. A, că mă durea puţin capul? Dar am venit aici, am făcut slujbă, au fost atâţia oameni, care au plecat fericiţi. Eu sunt aicea. Alţii nu mai sunt. Au alunecat, şi-au fracturat un picior, sunt în spital, nu mai pot vedea. Cel mai mare dar pe care omul îl poate primi într-o zi este că Dumnezeu şi-a pus, din nou, încrederea în tine.

ADRESĂ: Dacă doriți să participați alături de preotul Mirel Ilie, la acțiunile caritabile și sociale ale  Bisericii Sfântul Elefterie Vechi, îl puteți contacta la: iliemirel@yahoo.com

Citește și: Părintele Mirel Ilie, despre reproșul că BOR este rigidă: „În Biserica Ortodoxă nu vine nimeni la uşă ta, să bată: „da n-aţi venit duminică la biserică”. Nu este indiferenţă, ci libertatea de a alege a fiecăruia dintre noi”

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro