INTERVIU. Dana Rogoz, despre hărțuirea femeilor: „Nu e simplu să te faci auzită. Oamenii nu știu câtă ură atragi când vorbești despre abuzuri”

Dana Rogoz are 36 de ani și este cunoscută publicului mai ales pentru rolul lui Mimi din serialul „La Bloc”, dar și pentru cel al Abramburicăi, din emisiunea „Abracadabra”, în care a intrat când avea doar 9 ani.

A mai apărut în serialele „Îngerașii” și „State de România”, precum și în filmele „Ho ho ho 2: O loterie de familie” și „Mo”. Pentru acesta din urmă, Dana Rogoz a fost nominalizată la premiul GOPO pentru cea mai bună actriță în rol principal. 

Ne-am întâlnit cu Dana Rogoz luni, 27 iunie, pe terasa unui hotel din Sibiu, a doua zi după spectacolul „Domnișoara Iulia”, în care a jucat la Festivalul de Teatru din Sibiu.

Libertatea: Te-a ajutat faptul că aveai deja o relație de încredere cu Radu Dragomir să te simți mai confortabil pe platoul de filmare pentru „Mo”, având în vedere și subiectul filmului, adică abuzurile sexuale din universități? 
– Nu-mi dau seama. Cred că simți nevoia asta de plasă de siguranță indiferent de subiect. Radu a scris scenariul ăsta înainte să apară mișcarea #metoo, iar scandalul ăla a apărut după ce am filmat noi. Și dintr-odată, oamenii au început să vorbească despre asta.

Recomandări

ANALIZĂ Scenariile pentru noul Guvern după suceala PSD în doar 16 ore

A pornit totul foarte onest. Nu ca să bifăm un subiect care era la modă, ci din nevoia de a discuta despre ceva nedezvoltat suficient.

Filmul a fost un deschizător de dialog în România. Dar cred că oricum mai sunt multe de spus despre asta, pentru că la noi nu a fost larg dezbătut. Oamenii l-au legat de mediul ăsta „voi, actrițele…”, dar hărțuirea, abuzurile se întâmplă în toate domeniile, în corporații, în spitale, probabil, oriunde.

După filmul „Mo”, la discuții, oamenii se împărțeau între „e viol” și „nu e viol”

– Asta am văzut și la gala Gopo, unde, în afară de Katia Pascariu, nimeni nu a susținut discursul Vioricăi Vodă. Ce crezi că ar putea funcționa în societatea românească pentru ca o femeie care are curajul să vorbească despre asta să primească sprijin?
– Cu „Mo” am vorbit despre asta. Am fost în universități și am discutat cu studenții. Filmul avea sesiuni de întrebări și răspunsuri foarte lungi. Peste tot unde aveam vizionări, nu doar la noi în țară. În Cairo, spre exemplu, erau mai lungi decât filmul. Oamenii voiau să vorbească, voiau să înțeleagă.

Recomandări

Ce se ascunde în spatele deciziei PSD de a renunța la negocierile pentru formarea guvernului

Cred că de-aici trebuie să pornim. Filmul merge exact în zona aia gri, când e cu accept, când pui limite și cum le respecți. Da, fetele au mers la el acasă (la profesorul din filmul „Mo”, n.r.). Da, au băut. Da, ea s-a dus la el în dormitor. Și la un moment dat a spus „nu”. E tot nu. Sau nu e?

Erau săli care se împărțeau între „e viol” și „nu e viol”. Mie nu-mi venea să cred că se dezbate asta, pentru mine era foarte clar că acel act era un viol. Dar pentru public nu era și nu am privit chestia asta cu judecată.

Filmul nu oferă o soluție, dar naște o frustrare în spectatori care se duc acasă și se gândesc: „băi, hai să facem ceva”. Am fost cu Asociația FILIA în universități, le-am explicat studentelor că există o comisie de etică de care, evident, habar n-aveau.

„Avem un mecanism românesc de a ieși din disconfort cu o glumiță”

– Tot la GOPO, impresia a fost că oamenii din sală mai degrabă au minimizat momentul, au făcut glume, au râs. De ce reacția asta?
– La GOPO, eu am fost în sală și nu am întâlnit niciun om care real să râdă de subiectul ăsta. Un artist nu pot să cred că nu e capabil de empatie și nu își pune problema că ar putea fi fiica, sora, mama într-o situație de genul ăsta.

Recomandări

De ce se grăbește Putin să elibereze Kurskul? Principalele câștiguri ale Ucrainei în ofensiva din Rusia și efectele lor, explicate de un analist militar

Dar cred că pur și simplu avem acest mecanism oarecum tâmpit, cred că românesc, de a nu sta în emoție și de a o omorî cu o glumiță. Adică noi, când primim ceva care e foarte puternic și care generează un disconfort, avem senzația că facem o glumă și ieșim din chestia asta. Cred că și reacțiile care au fost nepotrivite n-au fost neapărat cu atac la adresa victimei, ci mai degrabă o încercare de evadare.

Într-adevăr, noi avem o problemă legată de limite, de educație, de cum am fost formați: că femeia poate să facă asta, bărbatul își permite să facă asta, femeia nu își mai permite să facă asta.

Hai să discutăm despre asta și să vedem exact: tu cum simți? Ce simți când te plimbi noaptea pe stradă singură? Ce simți când inviți o femeie în apartament? Fără judecată, pur și simplu cu mai multă deschidere. Hai să vorbim, altfel cred că omul intră în mecanismul ăla defensiv, în care ori glumește, ori fuge. 

„După ce am vorbit despre abuzuri, foarte mulți dintre urmăritorii mei pe social media au plecat”

– Tu ai avut astfel de experiențe?
– Nu am trecut prin ceva similar, dar m-am confruntat cu hărțuirea asta din mijloacele de transport în comun, am trăit-o în adolescență – când unii se frecau de tine. Eu nu știam că am dreptul să mă întorc și să spun: „Nu te supăra, poți să te dai un pic mai încolo?”. 

La aproximativ o lună după ce am vorbit despre abuzuri, am avut o cădere de urmăritori pe social media. Am zis: ce-oi fi făcut, vreo reclamă, ceva, care o fi deranjat!? M-am uitat să văd. Vorbisem despre abuzuri și au plecat foarte mulți dintre urmăritorii mei. Dar asta nu mă va face să nu vorbesc în continuare.

Cred că Mo nu e o naivă și că foarte multe femei tinere se pot identifica cu ea.

Femeile care minimizează hărțuirea altor femei

– Nu doar bărbații, ci și femeile au tendința să minimizeze de multe ori actele de hărțuire și abuzurile. Cum vezi lucrul ăsta, ca femeie artistă?
– Eu nu cred în chestia asta care parcă ne pune în duel, când, de fapt, ar trebui să fim împreună. Și acum, în discuția cu avortul, nu e exclusiv între femei. Și bărbații trebuie să vorbească despre asta.

Să discuți despre asta cred că e un proces complicat și lung, pentru că vine împotriva unor convingeri fundamentale cu care ai crescut. După fiecare proiecție a filmului „Mo”, care avea câte o sută de oameni, nu exista să nu vină cel puțin o femeie la final să spună: „am trăit asta”.

Au fost discuții după proiecția filmului care au început de la declarațiile foarte puternice ale unor femei. La Muzeul Țăranului Român, o femeie de 50 de ani a luat prima microfonul și a spus: „Eu am trăit asta”.

Până la urmă, ajungem să trăim tot în niște mici bule. Când te ofensează genul ăsta de mesaj, dai unfollow și nu te mai întâlnești cu el, pentru că algoritmii îți oferă doar informațiile pe care tu le știi, cu care ești confortabil, care îți plac și nu ajung la tine discuțiile despre abuzuri, despre mame minore – ca și când n-ar exista. Li se întâmplă unor femei la țară sau la filmări, iar eu nu ajung nici la țară, nici la filmări, deci nu mă interesează.

Oamenii au chestionat-o pe Viorica Vodă că de ce acum, de ce acolo. Poate că ea a mai scris despre asta pe Facebook sau poate a mai vorbit, știe cineva asta? Ai nevoie uneori să fii vizibil și trebuie să fii sprijinit pentru asta. Nu e simplu să te faci auzită. Și asta că „o spui doar ca să atragi atenția”. Cred că nu se știe câtă ură atragi odată cu atenția aia. Sau ce tip de stigmatizare vine odată cu asta. 

Își face debutul ca regizoare

– Pregătești un scurtmetraj, debutul tău ca scenaristă și regizoare. Ce ne poți spune despre proiect?
– Urmează să-l filmez în luna iulie, deci foarte curând, undeva în zona Transilvaniei. Este un scenariu pe care l-am scris acum aproape doi ani. L-am scris nu neapărat în ideea de a-l regiza, ci am scris pur și simplu o poveste. Am fost mai mult încurajată de Radu (Radu Dragomir, regizor, soțul ei, n.r.), că de ce să nu-l fac eu, să încerc. A intrat acolo această idee și până la urmă am spus da, asta voi face. Am renunțat la postura de actriță pentru acest scurtmetraj și voi fi regizor pe scenariul meu.

Avem trei zile de filmare. Mi-e greu să vorbesc despre asta pentru că abia se naște. E cu mare entuziasm, dar și cu mari responsabilități și așteptări de la mine, în primul rând.

Casa pe care a cumpărat-o în Viscri va apărea în film

– Cu ce actori și actrițe vei lucra?
– Andreea Vasile, Mădălina Craiu, Toma Cuzin, Gabriel Spahiu și Mirela Nicolau.

– Despre ce este vorba?
– Pe scurt, sunt două fete care lucrează într-o multinațională, corporatiste, practic, care vin în zona asta a Transilvaniei. Una dintre ele își caută o casă să se relocheze post-pandemie și vrea o experiență autentică. Dar au parte de ceva mai mult decât se așteaptă. Tananana! Suspansul crește!

Eu fac parte din această categorie de bucureșteni care și-au cumpărat o casă la țară. O casă pe care acum o renovăm pentru că este o ruină. Este la Viscri, județul Brașov. Dar m-am apropiat de comunitatea asta nou-creată de bucureșteni care vin dinspre urban spre rural.

– Voi ați făcut-o pentru evadare, o gură de aer proaspăt, această migrare din urban în rural?
– În primul rând, dintr-o admirație, o fascinație pentru tot ce înseamnă zona asta săsească foarte bine conservată. Pur și simplu am o bucurie de fiecare dată când ajung în satele astea. De-asta am și ales Viscri, pentru că e o comunitate puternică acolo, care se opune oricăror intervenții și apreciem asta în mod special. Am căutat-o ani de zile și în pandemie am și semnat. Cred că toată lumea a gândit asta atunci, „băi, dacă aveam o casă undeva, puteam sta într-o curte”.

Dar acum e ruină, iar când mergem în Viscri, stăm la rulotă în curtea casei. O să apară și casa așa cum este acum în scurtmetraj.

„Radu mi-a spus că e viziunea mea”

– Cu ce resurse urmează să produci scurtmetrajul?
– Puteam să aleg să-l fac prin Centrul Național al Cinematografiei. Dar e totuși o încercare și nu vreau să am o presiune suplimentară, a banilor de la stat. Vreau să am un confort. E un film care se produce cu ajutorul prietenilor și al comunității de acolo.

Ca buget, povestea e că după ce a murit tata, am vândut, eu și frații mei, garsoniera lui. Precum cei trei purceluși, fratele cel mare cu banii lui și-a renovat apartamentul în care locuiește cu familia. Om responsabil, medic. Fratele mijlociu e game designer și a investit toți banii lui într-un joc pe calculator. Iar eu îi voi investi în acest scurtmetraj. Mi se pare că am luat decizia bună. Fac cu ei ceva important, care va rămâne.

Prima dată regizoare, în copilărie

– Cu soțul tău, Radu, care este regizor, te-ai sfătuit pentru producția filmului?
– Nu, nu a vrut deloc să intervină. E un om extrem de talentat, un om cu viziune. Am lucrat foarte bine pentru „Mo”, felul în care eram împreună pe set… Adică, eu aveam cea mai mare încredere în el și el în mine. Eu îl bat la cap de ani de zile: „Fii atent, am un subiect!”. Și el îmi spune: „deschide laptopul, începe să scrii și vezi ce se naște”. L-am scris direct cu replici și în ideea că Radu îl va regiza. Dar el mi-a spus că e viziunea mea.

Când eram copil, am mai avut niște încercări. În perioada Abracadabra, am participat la mai multe festivaluri de film la care copiii realizau niște scurtmetraje și am mers doi ani la rând cu câte un scurtmetraj cu scenariu făcut de mine, filmat, montat de mine.

Curajul ăla de-atunci ar fi minunat să-l păstrezi și când devii adult.

Când mă gândesc la acest scurtmetraj, mă gândesc la fete, la actrițe. Ce cred că o să-mi placă cel mai mult va fi lucrul cu actorii.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro