INTERVIU. De ce Europa de Est a reacționat imediat, iar Europa Occidentală mai pragmatic la războiul din Ucraina. Și la ce ne putem aștepta

Romanul „Simon”, cea mai recentă apariție la Humanitas a lui  Narine Abgarian, începe cu înmormântarea unui bărbat, la care participă toate femeile care l-au iubit. Scena comico-tragică e pretextul pentru a introduce poveștile răscolitoare ale celor cinci femei puternice dintr-un orășel de munte din Armenia. Pe fundalul acestor povești se desfășoară decenii întregi de istorie armeană, care cuprind războiul și foametea. 

La fel ca în cazul lui „Din cer au căzut trei mere”, bestsellerul lui Narine Abgarian, scriitoarea pleacă în parte de la povești reale peste care pictează și croșetează nu doar ficțiune, ci și povești ce aduc a basm. 

Cu mai puțin realism magic decât „Din cer au căzut trei mere”, noua carte a lui Abgarian are elemente comune cu aceasta din urmă, fie că e vorba de credințele populare pe care le notează Abgarian amuzată, fie de sentimentul profund al comunității. 

Câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor în 2021, romanul „Simon” (publicat inițial în 2020) a devenit, de asemenea, bestseller internațional.

Prezentă în România pentru o serie de evenimente literare, scriitoarea din Armenia a acordat și un interviu pentru cititorii Libertatea. A povestit cum se raportează la scris, dar și la evenimente mari din actualitate, precum războiul din Ucraina. 

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

Abgarian nu se află la prima vizită în România. Anul trecut, a participat, la Iași, la Festivalul Internațional de Literatură FILIT. Și atunci, și de această dată, a purtat un hanorac cu numele mai multor orașe ale lumii, începând cu Kiev. Un gest frust de solidaritate pentru Ucraina. 

Povestea bluzei cu „Kiev”

– Purtați tricoul cu Kiev, pe care l-ați purtat și la FILIT anul trecut. Mă gândesc că nu e întâmplător, ci un semn de solidaritate.
– Da, port tricoul aproape fără să-l dau jos. Sigur că îl dau jos ca să-l spăl, dar practic îl port aproape mereu de când l-am primit cadou, cu o săptămână înainte de declanșarea războiului. Producătorul acestor bluze le-a făcut înainte să înceapă războiul, iar la acel moment puteau fi cumpărate și la Moscova. O prietenă mi-a făcut-o cadou (n.r. – Narine Abgarian locuia în Moscova). Poate că e o prostie, pentru că nu ajută cu nimic pe nimeni, dar pentru mine e totuși sentimentul că fac ceva, măcar puțin.

Recomandări

Schimbarea la față a PNL și PSD. Calculele pentru aducerea în față a lui Ilie Bolojan și Victor Negrescu ANALIZĂ

Amenințarea Kremlinului

– În contextul geopolitic, aveți temeri cu privire la reînvierea conflictului interetnic în fostele țări ale Uniunii Sovietice, inclusiv Armenia?
– Dacă vă referiți strict la republicile postsovietice, cred că această fază e deja depășită. Pe de altă parte, există această amenințare majoră pe care o reprezintă Kremlinul, care vrea să refacă Uniunea Sovietică în forma în care a existat, înghițind practic state deja devenite independente din jurul său. Cele mai vulnerabile state în acest context sunt Moldova, Armenia și Georgia. Iar dacă Moldova și Georgia au măcar o independență reală, Armenia, din 2020, de când a pierdut războiul cu Azerbaidjan, este practic într-o stare de semiocupație, pentru că trupele rusești se află pe teritoriul armean.

Dacă ar fi să ne imaginăm un scenariu în care Ucraina pierde războiul, această pierdere se va răsfrânge asupra tuturor statelor din fostul bloc estic.

Măcar dacă Rusia ar veni singură în această confruntare, dar Rusia creează unele alianțe cu Erdogan, cu China, cu Iranul. În acest context, nimeni, nici cel mai experimentat politolog, nu poate să prevadă, nu poate să anticipeze cum va evolua această alianță, în ce direcție se va duce acest conflict. 

Recomandări

Atuurile Elenei Lasconi în fața lui Călin Georgescu. „Bătălia este pe viață și pe moarte”

– Vă faceți griji, așadar, pentru Armenia?
– Georgia și Armenia sunt în cel mai mare pericol și guvernele acestor două țări fac tot ce pot ca să-și păstreze cumva independența, deși adesea se comportă într-un mod complet idiot. De exemplu, președintele Armeniei a fost la parada de Ziua victoriei la Moscova și a stat acolo alături de Putin. Guvernul Georgiei a reinițiat zborurile între Georgia și Rusia, încălcând practic regimul sancțiunilor impuse de Occident Rusiei. Însă ei fac până la urmă tot ce pot ca să reziste cât mai mult sau să amâne pericolul de a fi înghițite de Rusia. 

– A trecut deja mai mult de un an de la startul războiului în Ucraina. Cum evaluați reacția Europei? 
– Europa nu a reacționat unitar. Statele europene au reacționat diferit. Dacă Europa de Est a reacționat prompt și la maximum, oferind toată susținerea posibilă, statele Europei Occidentale au reacționat mai pragmatic, urmărindu-și propriile interese, adesea interese politice. Din acest motiv, ajutorul a fost poate mai mic. Poate că asta poate să pară normal. Atunci când un sistem de relații de putere se năruie, trebuie construit un alt sistem de relații de putere. Pe de altă parte, cât timp să stai și să privești din afară, fără să te implici, la cum mor sute de ucraineni nevinovați în acest conflict? 

A început cu o înmormântare 

– Cum s-a născut romanul „Simon”?
– S-a născut dintr-o scurtă povestire despre o înmormântare. Mama mi-a povestit cum s-a dus la înmormântarea unui vecin. Iar când omul moare de atac cerebral, uneori se întâmplă că i se învinețesc urechile și ceafa.

Mama s-a dus la priveghi și mi-a povestit că toți cei prezenți erau preocupați și discutau cum să acopere, să mascheze urechile albastre, pentru că distrăgeau de la atmosfera funerară. Am scris o povestire scurtă, iar apoi mi-am dat seama că nu pot să mă opresc aici. Trebuia să aibă o continuare, pentru că femeile care au venit să-și ia rămas-bun de la acest om cu siguranță nu doar îl cunoșteau, dar îl și iubeau, probabil și el le iubea pe ele. 

De aceea, pentru că-l iubiseră, lor le păsa de cum arată și din cauza asta m-am hotărât să spun povestea celor patru femei care vin la înmormântare. Așa s-a născut romanul.

O bunică monstruoasă

– Cum ați construit aceste personaje feminine foarte puternice, cum ați găsit individualitatea fiecăreia?
– Povestea uneia dintre femei, a Silviei, este o poveste reală și mi-am propus să am mare grijă să o povestesc cât mai aproape de ce s-a întâmplat în realitate, din respect pentru această poveste. Celelalte trei povești le-am alcătuit din diverse istorii pe care le-am auzit, din experiențe trăite, niște elemente le-am inventat. Le-am combinat intuitiv ca să creez aceste personaje. 

– A fost vreun personaj mai dificil de pus în pagină?
– Cel mai greu mi-a fost să scriu povestea Susannei, pentru că în povestea ei era foarte multă ură. Acolo apare acea bunică de-a dreptul monstruoasă care otrăvește existența tuturor. Cum fiecare experiență pe care o descrii o treci prin filtrul emoțiilor tale și încerci să vezi cum ai reacționa tu la acea situație, acea poveste mi-a fost cel mai greu de scris. 

Filmul, ca sursă de inspirație 

– Sunt câteva referințe cinematografice în carte. În ce măsură e filmul o sursă de inspirație pentru dumneavoastră?
– Tot ce am citit, toate filmele văzute, toată muzica pe care am ascultat-o, toate devin de la sine o sursă primară de inspirație când scriu o carte. Cum eu am crescut în Uniunea Sovietică, un stat totalitar extrem de rigid și de închis, în care nu pătrundeau multe filme din străinătate, aveam acces doar la filme italiene și franțuzești. Pe acestea le cunoșteam și le cunosc mai bine. Amarcordul lui Fellini este unul dintre filmele mele preferate și încerc să-l revăd măcar o dată la doi ani. În carte sunt pomenite și filmele lui Truffaut. Am vrut foarte tare să includ această trimitere, gândindu-mă la ce îmi povestea mama.

Când era studentă, ei stăteau uneori toată noaptea la coadă ca să cumpere bilete, să vadă un film străin. 

De ce s-a vorbit mai mult de femeile din viețile bărbaților, și nu invers 

– Vorbim mai mult, în societate, de femeile din viețile bărbaților decât de bărbații din viețile femeilor. De ce credeți că se întâmplă asta?
– Poate mă înșel, dar cred că din cauză că până de curând, scrisul era mai mult apanajul bărbaților și despre asta s-a scris și s-a vorbit mai mult. Acum, poate că și societatea este mai deschisă decât în urmă cu 50 de ani. Astăzi, o femeie poate să vorbească despre bărbații din viața ei. Acum 50 de ani, dacă ar fi făcut așa ceva, toată lumea ar fi numit-o prostituată. 

Practic, ca asta să se întâmple, trebuie ca societatea să fie pregătită pentru o astfel de discuție, dar și ca femeia să fie pregătită pentru o astfel de discuție.

Mă bucur foarte mult că trăim într-o societate care este deja mult mai liberă, chiar dacă păstrează încă niște tabuuri.

– Sunt în carte multe credințe populare și superstiții. Care e relația dvs. cu ele?
– Mă amuză și, în același timp, fac parte din viață. Pe de altă parte, au un caracter de basm. Eu am crescut într-un orășel mic și am putut să observ toate aceste credințe populare, toate aceste prejudecăți în regim direct. De exemplu, când aveam cinci ani, mi-am auzit vecina cum își ceartă nora că a aruncat apa fierbinte în care spăla vasele în curte. Și spunea: cum să arunci apa fierbinte în curte vinerea? O să-l frigi pe picioare pe Hristos.

Sigur, toate acestea te formează ca individ. Tu ești copil, nu există niciun adult lângă tine care să-ți explice asta până la capăt. 

„Dacă m-aș apuca vreodată să încerc să scriu pe uscat, fără muzică, nu mi-ar ieși nimic”

– Aveți vreo rutină, o disciplină în ceea ce privește scrisul?
– Nu am o rețetă. Singurul lucru care mi se pare extrem de important este să lucrez în fiecare zi. Dacă nu faci asta, dacă faci o pauză de două-trei zile, atunci e foarte greu să te întorci și să te reapuci. 

Întotdeauna scriu ascultând muzică. Întotdeauna jazz. Dacă m-aș apuca vreodată să încerc să scriu pe uscat, fără muzică, nu mi-ar ieși nimic. Bine că măcar nu e votcă. Dar știu și scriitori care pot scrie doar atunci când beau un păhărel. Nu doar scriitori, știu și doctori care operează doar după ce au luat un păhărel de votcă. 

– Ce simțiți când terminați de scris o carte, de exemplu, când ați terminat de scris „Simon”?
– O fericire nemărginită. Pentru că, atunci când te apropii de finalul muncii la o carte, ajungi să o urăști atât de tare că pur și simplu te gândești când o să crăpi odată. De aceea, când pui ultimul punct la finalul cărții și știi că nu mai trebuie să faci corecturi, să redactezi, ești așa de fericită. În sfârșit, am scăpat. 

„Asta e fantezia ta cu privire la familia noastră”

– Cum vă negociați și calibrați prin scris relația cu Armenia? 
– Nu cred că am prin cărți o relație cu Armenia. În cărți este vorba de o relația cu Armenia mea personală, care există în mine, care poate să n-aibă nicio legătură cu Armenia reală. 

Am o carte, de exemplu, în care povestesc istoria familiei mele. Când mama a citit această carte, a spus: asta e fantezia ta cu privire la familia noastră. Dacă ea ar fi scris cartea asta, dacă oricare dintre surorile mele ar fi scris-o, ar fi ieșit o altă carte. E un scriitor japonez, care are o povestire „Dumbrava”, în care aceeași poveste este relatată din patru perspective diferite. De fiecare dată, devine o poveste complet diferită. Cred că același lucru s-a întâmplat și în cazul meu. 

– E vorba doar de percepția diferită a fiecăruia sau și de cum ne influențează timpul amintirile?
– Diferențele provin din faptul că fiecare om are altă atitudine față de ce se întâmplă sau față de diferite personaje. Dacă dintr-o perspectivă un personaj este condamnat, poate că din altă perspectivă același personaj este considerat un erou pozitiv, ceea ce face ca povestea să fie complet diferită. Dacă, de exemplu, un alt scriitor s-ar fi apucat să spună povestea Desdemonei și ar fi vrut să ne spună că Desdemona era o femeie ușoară, iar soțul ei era cel mai onest, cel mai de treabă bărbat din lume, am fi avut o cu totul altă poveste.

„Omenirea nu va reuși niciodată să învingă singurătatea”

– Trăim într-o lume hiperconectată, dar mulți oameni suferă de singurătate. În ce măsură e literatura o soluție?
– Cred că înainte literatura avea un rol mai mare, mai important. Acum au apărut alte mijloace de a-i aduce laolaltă pe oameni, de a-i uni. Eu mă uit, de exemplu, la fiul meu care are cu totul alte interese. Își petrece timpul liber complet diferit. 

Accesează cu totul alte resurse informaționale decât mine.

Cred că omenirea nu va înceta niciodată să lupte împotriva singurătății și cred în egală măsură că nu va reuși niciodată să învingă singurătatea.

Tu ești în pielea ta, ești singur în pielea ta. Nu vei scăpa de singurătate și nu vei scăpa nici de frica de singurătate, care e ancestrală. 

Urmărește-ne pe Google News