INTERVIU. De ce oamenii au reacționat atât de agresiv la adresa Deliei, după ce artista a spus că nu vrea copii. Psiholog: „O durere rostogolită din generație în generație”

„Știți cumva dacă circulă tramvaiul 14? Nu știu, dar 55-ul circulă. Nu știu ce m-ai întrebat, dar stai să îți spun ce știu eu”, rezumă psihoterapeuta Cătălina Hetel nevoia de opoziție.

De la autoproclamatul mentor al bărbaților, Cezar Ionascu, care făcea videouri antimască în pandemie, și politicianul conservator Mihail Neamțu, cunoscut pentru pozițiile antiavort, la femei și bărbați fără faimă, cântăreața pop Delia a fost supusă unui bullying generalizat pe internetul românesc, după ce a spus, într-un video, de ce alege să nu aibă copii.

• „Se vede cât este de egoistă și cât de mult se iubește pe ea”.
• „Eu am un respect pt ea femeia dătătoare de viață, nu pt tine stimată doamnă Delia”.
• „Doi neuroni ce să știe săraca, îi e frică că face vergeturi dupa naștere”.
• „Noi nu vrem femeie ca tine, Delia, nici unul dintre bărbați nu vrem”.

Am discutat cu Cătălina Hetel, psiholog și psihoterapeut, despre avalanșa de comentarii agresive care s-a rostogolit de la declarațiile Deliei. 

Moștenirea lui „trebuie”

Libertatea: Dacă o femeie nu vrea să facă copii, este egoistă. Mulți și-au exprimat opinia asta în comentarii. De unde vine ea?
Cătălina Hetel: Mie îmi sună a frustrare. O frustrare adunată în timp. Noi, ca femei, suntem mereu puse în rolul de „trebuie”. Trebuie să faci asta. Când te așezi o viață întreagă în acest rol de „trebuie”, normal că ți-e foarte greu să te uiți la cineva care spune „eu nu trebuie”. Nu poți să accepți așa ceva. Dacă ai accepta așa ceva, ți-ai confrunta propria frustrare. 

Femeile se întâlnesc foarte des cu constrângeri. De când e mică, o fetiță trebuie să fie cuminte, curată, liniștită. Această fetiță crește, își îndeplinește toate rolurile pentru că trebuie, nu pentru că sunt asumate. Nimeni nu o întreabă pe fetiță tu vrei să fii așa, ție ți-e bine așa? Nu, tu trebuie să fii așa. Iar când vezi, la 40 de ani, că e cineva care nu își asumă rolurile astea, nu poți să accepți asta. 

E o frământare foarte mare și față de acest rol feminin, parcă vrem să dăm cu el de pământ. Nu mai vrem să facem nimic din ce trebuie. Asta este cumva o altă extremă. Este foarte greu să ne găsim o cale de mijloc în care să acceptăm un rol asumat. Poți să îți asumi rolul de mamă pentru că vrei tu. Poți să nu ți-l asumi, pentru că nu vrei tu.

Dar hai să vedem de câte generații ne întreabă pe noi femeile cineva ce vrem. Nu cred că avem două. Pe mamele noastre nu cred că le-a întrebat cineva ce vor.

Recomandări

Live Text – Alegeri prezidențiale în Republica Moldova, turul 2. Sute de oameni la coadă, la o secție de votare din București

– De ce contează să îți asumi decizia de a face copii? 
– Atunci când nu e asumare, suntem sub imperiul acelui „trebuie”, „așa se face”. Cum se face la 20 de ani? Se mărită. Cum se face la 25? Se fac copii. Dar nu există eu, cum fac eu, ce vreau eu. Există trebuie. Asumarea înseamnă să te întrebi ce vrei. Eu ce vreau? Câți copii vreau? În ce context îi vreau? Exist și eu. Dacă îți asumi un copil, îți asumi și că trebuie să îl crești, să îi dai din timpul tău, din energia ta, din banii tăi. E normal. Dacă l-ai făcut, trebuie să îl și crești. Dar o faci asumat. Iar asumarea înseamnă că eu nu mă mai frustrez că dau din ce-i al meu.

Dacă te duci în spate, în copilăria noastră, vezi că un copil neasumat vine cu toate acele verbalizări „eu te-am crescut, ți-am dat să mănânci”. 

– Reproșurile astea sunt expresia frustrării că nu a fost chiar alegerea ta?
– Exact. Fir-ar să fie, trebuie să te îmbrac, să te duc la școală. Dar eu când îmi asum acel copil, evident că îmi asum că toate astea sunt în cârca mea.

„Ceea ce văd eu în România, în momentul ăsta, este foarte mare opoziție și furie”

Recomandări

Victimele inundațiilor, căutate de scafandri în cea mai mare parcare subterană din Valencia: „E un cimitir” | VIDEO

– Noi, ca societate, unde suntem între acel „așa se face” și „eu aleg să fac asta”? 
– Cred că suntem ca un copil de 7-8 ani. La vârsta aia, te poți înțelege cu el cât de cât, dar în mare parte este răzvrătit, trebuie să îl convingi să facă lucruri, să ai grijă cum îi spui.  

Ceea ce văd eu în România, în momentul ăsta, este o foarte mare opoziție și furie. Cred că și dacă Delia spunea „eu vreau să am trei copii”, ar fi sărit mămicile „măi, dar tu ești în stare să crești trei copii? Cum să crești trei copii, când ești toata ziua pe la televizor, când te vopsești verde în cap?”

Noi abia așteptăm un subiect să sărim, nu contează pe ce. 

– Conținutul în sine nu e deci neapărat relevant, cât mai degrabă e un prilej să ne exprimăm opoziția?
– Da. Și știi ce înseamnă opoziția asta? Copilul, între 3 și 8-9 ani, vrea să se afirme. El spune „eu”. Tu, mamă, îmi propui ceva, dar eu spun nu. Nici nu am auzit ce ai spus. Eu spun nu pentru că vreau să mă vezi pe mine, stai să spun „eu”. Dacă te uiți pe Facebook, o să vezi că asta facem. Eu spun: stai să îți povestesc eu. Știți cumva dacă circulă tramvaiul 14? Nu știu, dar 55-ul circulă. Nu știu ce m-ai întrebat, dar stai să îți spun ce știu eu. 

Probabil că aceste mame care urlă pe Facebook despre egoism, despre frumusețea rolului de mamă, ele vor să se audă pe ele, vor să vorbească despre ele. Delia a fost doar un prilej. 

– Și bărbații care urlă același lucru? 
– Părerea asta spune și ceva despre tine ca bărbat. Și tații cresc copii. Și ei își doresc copii sau nu își doresc. Și-i asumă sau nu și-i asumă.

„Dacă nu e despre tine, nu înseamnă că tu nu exiști”

– De unde creștem de aici, ca societate, de la copilul de 7 ani?
– Putem crește, e un proces de maturizare. Dar putem crește și dacă ne crește cineva. Și aici revenim la rolul celor care ne cresc, începând cu școala și terminând chiar cu presa, cu media, cu televiziuni. Și acesta este un subiect sensibil. Ne cresc sau ne agită? Știrile te informează sau te agită? Te țin într-o opoziție, într-o nebunie, într-un „care pe care”?

Noi suntem care pe care permament. Noi suntem împărțiți între noi și ei. 

Dacă acum 20 de ani eram mult mai obedienți, acum am ajuns la acest „eu” care vrea să se audă. Când doi adulți vorbesc și un copil intră în cameră, vrea să se audă. Mă aud eu egal exist și eu.

Apoi vine următoarea etapă care înseamnă educație. Dacă nu e despre tine, nu înseamnă că tu nu exiști. Dacă Delia nu vrea copii, nu înseamnă că tu, care vrei copii, ești mai prejos. 

– Oamenii interpretează alte păreri ca pe o invalidare a propriei decizii/păreri, ca și când nu e loc pentru doi?
– Exact, nu e loc pentru doi. Iar asta este o dinamică infantilă. Copiii sunt așa. Nu e loc pentru doi. Un adult spune: „E ok să avem păreri diferite, vom supraviețui, nu trebuie să ne batem între noi să câștige doar unul”. Copiii nu sunt încă acolo.

„E ok ca altul să fie diferit de tine. Asta ar trebui să fie tema educației în următorii zece ani”

– Cum e posibilă o democrație când noi nu tolerăm oameni care cred altceva decât noi, pentru că ne simțim amenințați de existența altor opinii?
– Prin maturizare și educație. E ok să existe păreri diferite, e ok ca altul să fie diferit de tine. Asta ar trebui să fie tema educației în următorii cel puțin zece ani. E ok să gândim diferit și asta nu ne distruge. 

„Durerea traversează generațiile până se naște unul să o pună în cuvinte”

– România are o experiență consistentă cu generații de copii nedoriți. Oamenii au trăit pe pielea lor ce înseamnă să fii copilul unor părinți care nu te-au vrut.
– Da, mulți așa spun. Copil greu de crescut. Am fost un copil greu de crescut. 

– Cum de copiii aceștia „greu de crescut”, nedoriți, nu au înțeles cât de important e să fii dorit, să poți alege? Unde s-a pierdut mesajul? De ce unii dintre noi reproducem niște idei care ne-au afectat în mod direct? 
– Durerea traversează generațiile până se naște unul să o pună în cuvinte. Dacă nu reușești să o pui în cuvinte, să pui mâna pe durerea în care ai trăit și să îți dai seama ce a fost în neregulă, atunci vei ascunde, la rândul tău, asta și vei merge înainte spunându-ți „era normal să fie așa. Toate mamele cresc greu copii. Toți copiii trebuie să sufere. Care e problema?”. Celebra „Și eu am luat bătaie în copilărie și nu mai am o problemă”.

– Ce rol are normalizarea?
– Să pot să îndur ce se întâmplă. Eu nu vreau să trecem în partea cealaltă, să demonizăm oamenii care vor copii. E normal să perpetuăm specia. E firesc. Dar acest firesc e îngreunat de istoria copiilor crescuți greu. Aici apar cei care urlă. Dacă eu am fost un copil greu de crescut și eu, la rândul meu, îndur această greutate și am ajuns să mi se pară normal și firesc. Eu nu pot să fiu de acord cu tine, care îmi spui: „stai așa că eu nu vreau asta. Păi, cum să nu vrei asta?”. Eu nu pot să îndur faptul că mă uit la tine și spui: „Mie nu mi se pare normal, eu nu vreau să fac asta mai departe”. 

„O femeie nu e doar mamă”

– Clientele care vă vin în terapie vorbesc vreodată despre decizia de a avea copii? Problematizează asta?
– Da. Mai ales se problematizează decizia de a avea al doilea copil. Mai trec o dată prin asta, sunt dispusă să o iau de la capăt, să îmi pun viața, cariera pe hold încă doi ani, patru ani? Apare această alternanță între eu și celălalt. 

O femeie nu e doar mamă. Secole de-a rândul a fost doar mamă. După secolul XIX încoace, a început să fie și altceva. O femeie are mai multe roluri. Rolul de mamă e unul dintre ele. Când decid să am un copil sau mai mulți copii înseamnă că mut din energia acelor roluri în rolul de mamă. E ok să faci asta, dar asumă-ți, că nu le poți face pe toate. 

Frustrare, mândrie și dispreț: „Eu ce am făcut cu viața mea?”

– Unele dintre femeile care au copii exprimă un fel de superioritate față de cele care nu vor sau nu pot să aibă copii. De ce?
– Superioritatea aceea ascunde multe frustrări. E o superioritate narcisică. Eu am renunțat la niște lucruri, m-am frustrat ca să realizez asta și atunci mă cred mai puternică și mai bună decât tine, care nu ai renunțat. Eu am fost mai tare decât tine.

E o autoașezare într-o poveste, întrucât altfel nu poți spune: „Ce viață încurcată am și ce vieți frumoase au ceilalți, care pleacă în vacanțe și au cariere”. Nici nu știi dacă e adevărat neapărat. Și atunci am nevoie să mă așez în povestea mea cu o narcisică superioritate, care să îmi dea sens. Nu e neapărat ceva rău. Am nevoie de un sens.

Și unele femei care au carieră le disprețuiesc pe cele care au copii; agresivitatea nu vine dintr-o singură parte. E o nevoie de a da sens propriilor alegeri. Dacă nu fac asta, mă dezechilibrez. Mă întreb: „Eu ce am făcut cu viața mea?”.  

– Pot să dau sens, să îmi construiesc o narațiune despre mine, fără să disprețuiesc o alegere diferită?
– Da, dar aici este o cantitate optimă de narcisism și de frustrare. Noi toți avem încredere în propriile decizii. Narcisismul e o parte bună, care mă ajută să am încredere în mine, în ce fac eu. Narcisismul de ce apare? Apare pentru că el echilibrează frustrarea. Investesc în a-mi crește copiii și sunt mândră de copiii mei și sunt mulțumită de alegerea mea, însă trebuie să gestionez și frustrarea că am renunțat la alte lucruri. Dacă frustrarea e foarte mare, atunci și mândria mea e foarte mare. Iar de aici apare disprețul. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro