INTERVIU. Despre Timișoara, Capitală Culturală Europeană: „Proiectul s-a pliat ca o mănușă pe interesele baronilor imobiliari locali”

Pe hârtie, proiectul Timișoara Capitală Culturală Europeană arăta mai bine. Dar a ieșit „o ciorbă cu de toate”, spune Forin Iepan, care acuză implicarea baronilor imobiliari în organizarea evenimentului.

Despre unul dintre aceștia spune că, „după ce Timișoara a câștigatul titlul, și-a tras o bienală de artă contemporană în mare parte pe bani publici”. 

La Timișoara are loc un adevărat Armaggedon imobiliar.

Florin Iepan:

„În final, ne-am prins că în proiectele lor, finanțate cu fonduri publice, promovează constant artiștii sau piese din colecțiile lor personale și că devin astfel niște jucători privilegiați, cu poziție dominantă pe piața de artă națională și internațională”, susține cunoscutul realizator de filme documentare.

Născut și crescut la Timișoara, Iepan, 54 de ani, atrage atenția și asupra „mii(lor) de oameni care trăiesc la limita sărăciei” în orașul care va deveni Capitală Culturală Europeană.

„Noi trăim acum visul că, la anul, Timișoara o să fie Capitală Culturală Europeană și vom deveni ceva special, vom prospera, o invazie de turiști etc. Dacă punem povestea asta în context geopolitic, suntem de-a dreptul ridicoli si decuplați de la realitatea pe care o trăim”, mai spune organizatorul ROD Festival, o caravană culturală care duce arta mai aproape de oamenii din zonele defavorizate.

Vasile Ernu: Dragă Florin Iepan, cum te pregătești să întâmpini anul în care Timișoara va deveni Capitală Culturală?
Florin Iepan: Cred că cel mai igienic e să pleci din Timișoara.

– Familia Iepan se retrage în munți în perioada Timișoara Capitală Culturală?
– Mai degrabă ne gândim să ne mutăm la București sau undeva pe o insulă anul viitor, pentru că tot Bucureștiul se va muta aici, la Timișoara. 

Toți cei din presa culturală, manageri, experți, toți „intelectualii lui Băsescu” de pe la ICR-uri sunt deja aici săptămânal. De când cu Capitala Culturală suntem lecturați, sfătuiți, brenduiți și consiliați 24 de ore din 24. Nonstop. 

– Manele se mai pot asculta la Timișoara, că se declarase „oraș liber de manele”: unde e papion nu e loc de manea?
– Se pot asculta manele, dar nu ai voie să faci proiecte despre rasism, egalitate de gen etc. Uite, a fost recent un scandal – un proiect al celor de la Contrasens, care au expus o lucrare ce propunea folosirea familiei de cuvinte derivate de la „muiere” pentru a conștientiza problemele legate de violența de gen, lucrarea artistei Petrovici-Popescu Ana. 

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

Au sărit toți:  oficialități, scriitorime de provincie și adversari ai lui Dominic Fritz etc., scandalizați de un afiș din Piața Unirii. Au fost chiar amenințări din partea subprefectului de Timiș cu amenda și pușcăria. Cam acesta este contextul, nivelul în care se pregătește Timișoara să devină Capitală Culturală Europeană. 

Dacă vorbim de valori europene, Timișoara nu este nici pe departe ceea ce pretinde, mai ales la nivel de politicieni locali: aici ai și rasism, și homofobie, și toate valorile „tradiționale” ale Europei de Est scoase în față, ca să nu mai spun de o discriminare a săracilor la greu.

„Un copil din flori al culturii române, pe care nu-l iubește nimeni”

– Hai să vorbim mai aplicat: cum vezi tu acum povestea cu Timișoara Capitală Culturală a României – un proiect important.
– Timișoara Capitală Culturală Europeană e un soi de copil din flori al culturii române, pe care nu-l iubește nimeni cu adevărat. El s-a născut dintr-un adulter consumat între mafia consultanților în materie de capitale culturale de la Bruxelles și clientela politică locală.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

Noi, cei din sectorul cultural, am avut așteptări mari si dezamăgiri pe măsură. Am fost folosiți pe post de figurație. Apăream în poze cu ei, ne chemau la un soi de întâlniri care nu aveau nici o finalitate. Jocul urma un scenariu prestabilit. 

Tu trebuie să știi că a fost ancheta aceea acum doi-trei ani în Süddeutsche Zeitung, care vorbea despre un circ ambulant al consultanților în capitale culturale europene. O parte dintre ei ajuta orașele candidate pe bani grași să câștige titlul și să deruleze proiecte, iar o parte era în comisia de nominalizare și monitorizare de la Bruxelles, după care se schimbau rolurile. E acolo o investigație amplă. 

O mare parte dintre acei oameni a venit și la Timișoara. Faptul că cei din Cluj sau alte orașe candidate s-au prefăcut că nu văd cum s-a câștigat acest titlu e și mai dubios. Probabil vor și ei să intre în această rețea de consultanți. Se trăiește bine acolo. 

Este notoriu cazul unui expert din Vest care, după ce a nominalizat Timișoara la titlu din partea CE, a devenit membru în conducerea asociației Timișoara Capitală Culturală Europeană.

Noi am fost șocați când am realizat că un proiect european al Comisiei Europene poate fi derulat fără respectarea celor mai elementare norme și standarde europene legate de conflictul de interese! Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. 

„Dai în mine, dai în fabrici și uzine”

– Bun, dar, în general, la noi nu se prea vorbesc lucrurile astea, căci e de „partea bună a istoriei”. Tăcem, căci toți câștigăm cumva.
– Așa e: se zicea „Calul de dar nu se caută la dinți”, mai ales dacă vine de la UE, hai să muncim, să ne înregimentăm, să iubim orașul, să nu criticăm proiectul. E ca pe vremea lui Ceaușescu, când se zicea „Dai în mine, dai în fabrici și uzine”. Adică dacă critici Capitala Culturală, tu critici Timișoara și locuitorii ei. Am tot auzit asta… 

Iar „copilul acesta din flori” va fi abandonat în 1 ianuarie 2024, a doua zi după ce se va termina anul capitalei culturale, la fel ca în multe alte capitale culturale europene, când se vor termina banii și interesele.

– Asta așa ar părea văzut de la București. Dar există o legătură cu ceva real din oraș legat de arta vizuală contemporană sau este o pură invenție?
– Timișoara, Mecca artei contemporane românești, e un pericol, căci nu va mai crește nimic: orice ai vrea să faci în oraș, nu vei putea, căci se va duce tot bugetul pentru cultură spre această zonă. 

Iar acest comerț mascat cu artă contemporană, să fim serioși, nu va duce la dezvoltarea ecosistemului creativ local. Așa cum la Cluj consumul de filme de la TIFF nu a contribuit la dezvoltarea unei industrii locale a filmului. 

„Baronii imobiliari locali au devenit colecționari de artă contemporană”

– Bun, Clujul s-a transformat de mult într-o zonă de divertisment atât a filmului, cât și a muzicii – și TIFF, și Untold, și altele vin pe această industrie a divertismentului și consumului ca turism cultural. Ea nu e pe producție sau pe creare a unor scene independente etc. Iar Primăria vorbește pe față despre asta ca despre un business. E alegerea lor. Întrebare, legat de Timișoara: în ce măsură Timișoara are o scenă de artă contemporană, producție, galerii – ce se produce acolo sau e doar o fantasmă? Căci din ce cunosc, Timișoara de mult nu mai e un jucător important pe acest sector…
– Nu e domeniul meu de expertiză, dar din ce cunosc eu, artiștii plastici locali nu au bani să-și plătească chiria. Iar cei mai buni pleacă. Cei rămași fac foamea și nu-i ajută nimeni. Nu există un fond de achiziție de operă de artă. 

– Dar avem mecenat, dacă există un interes din zona privată așa mare?
– Proiectul Capitalei Culturale s-a pliat ca o mănușă pe interesele baronilor imobiliari locali, care au devenit colecționari de artă contemporană. Putem spune că ei au obținut acest titlu pentru Timișoara pe căi neștiute. Noi, cei din sectorul cultural local, suntem niște mici beneficiari ai acestei reușite. 

Interesant este că baronul perceput de noi ca arogant și rău, dar care a avut un rol decisiv în faza inițială, care a susținut proiectul încă din 2012, și-a dat seama că jucăria este toxică. A făcut un pas în spate și aplică la finanțări în rând cu toată lumea. Jos pălăria! 

În schimb, rivalul lui de business, pe care noi, cei din sectorului cultural, îl consideram baronul bun, nu a sprijinit cu nimic proiectul în faza lui critică. După ce Timișoara a câștigatul titlul, și-a tras o bienală de artă contemporană în mare parte pe bani publici. 

S-a instalat cu o nesimțire demnă de Gigi Becali în mijlocul proiectului Capitalei Culturale Europene și unde te învârți în orașul ăsta, dai numai de proiectele și aranjamentele lui.

Aici s-a patentat „mecenatul de cumetrie” românesc după modelul „capitalismului de cumetrie”. Miliardarii noștri, cu toate relațiile și influența lor, sunt o amenințare, pentru că țintesc direct finanțările destinate zonei independente. 

În final, ne-am prins că în proiectele lor, finanțate cu fonduri publice, promovează constant artiștii sau piese din colecțiile lor personale și că devin astfel niște jucători privilegiați, cu poziție dominantă pe piața de artă națională și internațională.  

Acolo unde ei ne vorbesc de pasiunea lor pentru arta contemporană, ei fac, de fapt, ceea ce știu să facă cel mai bine: bani. Bravo lor! Atâta că nu realizează că acțiunile lor reprezintă o „amenințare existențială” pentru fragilul sector cultural independent. 

Ca să ne umilească până la capăt, ei își încep discursul în fața politicienilor cu fraza: „Eu nu trăiesc din proiecte mele culturale, eu am propria mea afacere” etc. Adică noi, ăștia care trăim din proiectele noastre culturale, suntem de tot disprețul. Noi avem o problemă dacă cerem de la politic ceva. Ei nu au nicio problemă, pentru că nu cer nimic pentru ei personal. Ei cer pentru oraș, pentru comunitate. O minciună mare cât o clădire de birouri de zece etaje. 

 „La Timișoara are loc un adevărat Armaggedon imobiliar”

– Asta cu investitorii imobiliari văd că e în mai toate orașele mari: practic, orașele noastre importante nu mai sunt conduse de primării și primari, de oameni politici aleși, ci de grupuri de investitori imobiliari. Practic, ei sunt puterea reală a orașelor noastre. Cum e în Timișoara?
– La Timișoara are loc un adevărat Armaggedon imobiliar. Poate cu excepția USR-ului, dar nici aici nu pot să bag mâna în foc, tot ce este politică locală are în spate bani proveniți din afaceri imobiliare, ca și la Cluj sau București. Banii ăștia modifică tot jocul politic local. Inclusiv proiectul de care vorbim  – Capitală Culturală Europeană.

– Da, dar tu știi că fiecare oraș cu pretenții și cu mari festivaluri și show-uri culturale scumpe pe bani publici are și contraponderea sărăciei abandonate. La Cluj ai Pata Rât – acei oameni care locuiesc la groapa de gunoi, poate cel mai cunoscut fenomen de acest tip din UE. Iar la Iași ai faimosul Dallas – un pol al sărăciei, unde copiii nu au acte și nu pot merge la școală. Pentru ei nu sunt niciodată fonduri. Mereu am spus că TIFF trebuie să aibă și ceva pentru Pata Rât, iar FILIT – pentru Dallas, ca să mai ieșim din centrul comod al clasei de mijloc și al burgheziei pentru care se face tot… Cum stăm în Timișoara?
– Aici avem niște comunități foarte sărace, în zona Polonă de lângă fosta Fabrică de Zahăr. Oamenii de acolo locuiesc lângă un mare combinat de procesare a cărnii de porc, e foarte mult miros greu de la un crematoriu care arde oase. 

În ciuda aparenței, Timișoara este un oraș mult mai sărac decât vrem noi să admitem. Există multe cartiere populate cu pensionari, muncitori, oameni veniți la muncă, oameni care nu-și permit decât chiria și ceva mâncare. Și mă gândeam ce beneficiu are timișoreanul de rând, plătitorul de taxe de pe urma Capitalei Culturale? 

Și vreau să-ți spun că, la fel ca la Marsilia și în toate fostele capitale culturale, proiectul acesta nu face decât să scumpească viața oamenilor. El este un proiect al modelului de business neoliberal, iar beneficiarii sunt politicienii care-și fac imagine și mediul de afaceri. E drept că mai primim și noi ceva, ăștia din zona culturală, dacă tăcem din gură. Ha, ha.

„Proiectele astea sunt un soi de safari cu săraci”

– Și cine pierde aici?
– Când tragi linie, pierde populația, care trăiește într-un oraș care se scumpește fără un anume motiv, doar pentru că e Capitală Culturală. Se întâmplă un fenomen de gentrificare în tot orașul, dar mai ales în zona Traian, o zonă istorică a orașului cu clădiri masive și vechi. De când mă știu, acolo stăteau oameni săraci, comunități de romi. Și acum e un efort concertat al primăriei, al investitorilor imobiliari, al operatorilor culturali de a gentrifica zona. 

Proiectele astea sunt un soi de safari cu săraci, cu concerte de jazz și alte fițe conceptuale care nu au cum să rezoneze cu oamenii de acolo. Când romii vor fi împinși gradual din Traian, acolo o să fie zonă scumpă – cu terase, cu magazine bio și cu apartamente vechi, ce vor costa trei sute de mii de euro. 

Exact acest fenomen s-a întâmplat și la Marsilia acum 15 ani, când toată zona portului, care era ieftină și pentru săraci, a fost „purificată social”. Migranții din Magreb, care erau tradițional în zona portului de mai bine de cinci sute de ani, au fost pur și simplu alungați ca să pregătească orașul pentru Capitală Culturală Europeană, când vin turiștii. 

Dar să gândim și pozitiv. Au apărut expoziții, e o anumită atmosferă, au venit mulți din afară în acest ecosistem cultural, chiar dacă unii se plâng că prea mulți și că artiștii locali nu mai contează. Adevărul este pe la mijloc. Se mai generează ceva resurse. 

Eu nu sunt de acord cu cei care spun că până la acest proiect, Timișoara nu a existat din punct de vedere cultural și că nu se întâmpla nimic important aici. Din contră, în zona mea de independent cultural si industrie creativă se întâmplau lucruri, dar nu aveam politici publice care să ne susțină, să putem urca la etajul superior. 

Adică să rivalizăm cu Bucureștiul pe anumite zone, cum a făcut Timișoara din anii șaizeci până pe la sfârșitul anilor nouăzeci. Pe zona mea de producție de filme documentare, eu nu am niciun fel de complexe de inferioritate față de firmele din București. 

„Vom avea o ciorbă cu de toate”

– Ce vom avea la anul în Timișoara?
– La anul vom avea o ciorbă cu de toate. Cei din cartiere și periferii nu vor primi decât niște legume de pe fundul ceaunului. Dar sunt bune și ele, pentru că nu au colesterol. 

Trebuie să admit că dosarul de candidatură conținea și direcții bune legate de refacerea legăturilor sociale, o reconstituire a memoriei colective și o atenție acordată audiențelor marginale. Tocmai pentru că a fost un document aliniat la valorile stângii europene, toți s-au năpustit asupra lui și l-au făcut bucăți. 

Cum spuneam și mai sus, o ultimă mutilare a dosarului de candidatură a avut loc recent, când în centrul proiectului a fost implantată această expoziție Brâncuși, cel mai scump proiect de artă contemporană din istoria României. 

– Bun, circul vine și pleacă – va rămâne ceva aici local, că producție clar că nu rămâne, dar măcar infrastructură?
– Sunt câteva cinematografe care se reactivează. Mai e un centru pentru artă și tehnologie care a fost prezentat ca o mare realizare, ca până la urmă să fie o formă fără fond, un spațiu expozițional și atât. Vor rămâne niște spații, însă nu va fi clară destinația lor pe termen lung, pentru că Primăria nu are politici publice asumate. 

Noi, asociația DocuMentor, împreună cu cei de la Marele Ecran, Pelicula Culturală, Timishort, Institutul Francez și Groupama Asigurări, suntem implicați în proiectul reconversiei fostului cinematograf Studio într-un hub cultural destinat industriilor creative din Timișoara. 

Este un proiect în lucru, care se va finaliza anul viitor. Sunt foarte mândru de ce am reușit să gândim noi acolo, împreună. Deocamdată văd că cei de la Teatrul Auăleu, care administrează și un muzeu al consumatorului comunist foarte apreciat, sunt pe punctul să fie dați afară din locația unde stau cu chirie. 

De ce să nu-i ajutăm, unde sunt politicile publice adecvate sectorului cultural independent, o plasă de siguranță pentru cazuri de felul ăsta? Mai ales că aici vorbim de un reper cultural local al mișcării independente.

„Și această muncă trebuie făcută de cineva”

– Zi-mi, te rog, cum merge cu ROD Festival, acest excelent proiect pe care-l coordonezi?
– E un proiect început în pandemie, în anul 2020, împreună cu Meda Călin și mulți colaboratori locali, un soi de caravană culturală de tip guerrilla pentru mediile defavorizate, pentru cei care nu au acces la conținut cultural, la experiențe culturale. Lucrăm exclusiv cu oameni din sectorul cultural independent, cu excepția unor proiecte comune, cu câteva instituții de cultură locale. Suntem un serviciu public social. 

Unul dintre cele mai mari proiecte românești de această factură. Deservim într-un an cam treizeci sau patruzeci de locații diferite și tot atâtea comunități sau grupuri din cartiere mărginașe, comune, sate, centre pentru persoanele cu dizabilități, penitenciare, centre pentru minori, urbanul mic, piețe, tabere de refugiați etc. 

Ocolim zonele centrale, pentru că sunt supraofertate cultural. Zilele trecute am fost în Serbia, la Novi Sad, cu un proiect de intervenție fotografică în piața de vechituri Nailon. Redăm fotografia locului în care este făcută. Arta și cultura de o anumită factură sunt doar pentru cei care au resurse, restul sunt excluși. 

Evident că oamenii au nevoie și de alte lucruri: școală, spitale, parcuri. Noi am încercat chiar să cuplăm asistența medicală gratuită cu actul artistic, să le oferim și una, și alta. Nu e deloc ușor să lucrezi în periferic, pentru că trebuie să-ți negociezi cu atenție relația cu cei din comunitate, dar și această muncă trebuie făcută de cineva.

„Ca pe vremea Cântării României a lui Ceaușescu”

– Am văzut că în Timișoara, ca și în Cluj, dar și la București, există o adevărată luptă cu săracii, nu cu sărăcia: chiar cartierele exclusiviste se vând – aici nu locuiesc săracii, ci doar cei aleși. Iar la Timișoara erau faimoase inscripțiile puse de administrație acum câțiva ani care criminalizau sărăcia: Azi cerșetor – mâine infractor!
– Există o formă de discriminare la care suntem toți complici, atunci când lăudăm Timișoara dintr-un patriotism local prost asumat. Nu vedem că există mii de oameni care trăiesc la limita sărăciei și repetăm la nesfârșit mantra excepționalității orașului nostru. 

Dacă iei orașul la pas, vezi că sunt mulți oameni săraci, zilieri care trăiesc câte 4-5 într-o garsonieră, care nu au văzut o sală de film în viața lor sau un actor pe viu. Noi trăim acum visul că, la anul, Timișoara o să fie Capitală Culturală Europeană și vom deveni ceva special, vom prospera, o invazie de turiști etc. 

Dacă punem povestea asta în context geopolitic, suntem de-a dreptul ridicoli și decuplați de la realitatea pe care o trăiește Europa, cu un război în plină desfășurare și crize peste crize.

În 2023, la Timișoara o să dansăm un soi de Perinița în jurul lui Brâncuși, ca pe vremea Cântării României a lui Ceaușescu, un carnaval într-o bulă, un party cultural, în timp ce mii de pești plutesc cu burțile în sus pe canalul Bega, ca într-o secvență dintr-un film clasic din anii șaizeci. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro