ComenteazăScenograf cu renume, Dragoș Buhagiar și-a început cariera printr-o ucenicie la Teatrul Maria Filotti din Brăila, de unde provine și a copilărit. A intrat la teatru ca pictor executant, iar în 1990 avea să semneze scenografia primului său spectacol, „Take, Ianke și Cadâr”, în regia lui Marius Popescu.
De-a lungul timpului, artistul a realizat scenografia a zeci de spectacole și a colaborat cu regizori precum Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu și Silviu Purcărete în teatrele din București (Odeon, TNB, Teatrul Mic, Constantin Nottara), cât și din țară (Brăila, Piatra-Neamț sau Brașov).
În primăvara lui 2022, Buhagiar i-a urmat lui Ion Caramitru în rolul de președinte al Uniunii Teatrale din România (UNITER).
În cadrul Romanian Creative Week (RCW) de la Iași, festival ce aduce laolaltă spectacole de teatru, filme, expoziții de artă și show-uri de fashion, munca lui Buhagiar a putut fi văzută în cadrul festivalului de cinema și teatru „ACT – arthouse cinema & theatre”.
Dintre spectacolele la care a lucrat scenograful, se numără „Elektra”, „O tragedie veninoasă” sau „Tattoo”.
Într-o discuție cu Libertatea, Buhagiar a vorbit despre lucrurile esențiale din munca de scenograf, cât și ce înseamnă lucrul cu echipele și profesioniștii din teatru.
Libertatea: Pentru început, e ceva ce ți-a atras atenția în festival? Ai apucat să te plimbi prin oraș?
Dragoș Buhagiar: Din păcate, din cauza programului meu, n-am apucat să văd mare lucru, nici măcar spectacolele mele selectate în festival. Am fost punctual pentru lansarea de carte și pregătirea festivalului, mai degrabă.
Dar sigur că, prin experiența pe care o am, pot să iau pulsul unui eveniment chiar dacă poposesc în interiorul lui doar o zi. Mi se pare natural că acest eveniment cultural a crescut organic, pentru că s-a adaptat nevoilor spațiului cultural care e Iașiul. Mi se pare că Iașiul e un spațiu efervescent, favorabil culturii.
Intenția de a adăuga modulul de teatru mi se pare meritorie, pentru că și ideea modului de a face focus pe artiști mi se pare lăudabilă, necesară. Din cât înțeleg, la anul va fi focus pe un actor, ceea ce mi se pare frumos ca gând, pentru că teatrul se face în primul rând cu actori și pe urmă cu noi, cu scenografii, artiștii video, regizorii și așa mai departe.
Organizatorii RCW se țin de cuvânt. Sunt foarte recunoscător pentru ce mi-au oferit, respectiv, m-au ajutat să public cele două cărți ale mele, care zăceau de un an. Adică ele erau gata într-o formă destul de avansată, dar propunerea Irinei Schrotter de a finaliza acest proiect în RCW am luat-o cu mare entuziasm.
– Pe site-ul tău, spui la un moment dat că „întoarcerea la copilărie e vitală pentru a-mi face meseria” și că întoarcere la copilăria ta de la Brăila e o sursă de inspirație. Cum se traduce asta?
– E vorba de memoria afectivă. Eu am avut o copilărie, cum să zic, normală, cu bunici, cu o familie care se înțelegea bine, am avut o copilărie armonioasă.
Am prins toți bunicii, am locuit la ei, mi-am prins toate mătușile și toți unchii și, sigur, când crești într-o familie în care e înțelegere și armonie, cred că contează.
Am avut o copilărie liberă, în sensul că am fost liber să mă joc, n-am avut restricții. Mi-am trăit copilăria firesc, în sensul în care anii de joacă au fost ani de joacă, anii de școală au fost ani de școală. Nu m-a chinuit nimeni cum fac unii părinți care vor ca și copiii lor să ajungă mari artiști, mari matematicieni, mari desenatori, mari muzicieni și îi chinuie, le butonează copilăria în așa fel încât copiii ăia nu beneficiază de ceea ce se cheamă perioada aia de a te descoperi sau de a-ți descoperi creativitatea.
Jocul e important. Să te joci cu cercuri, să te joci cu zmeie, să faci zmeie, să ai timp să te duci la pescuit. Nu știu ce alte activități dintr-astea, care pe mine m-au format.
Eu la un moment dat am învățat să fac zmeie și le vindeam în cartier, copil fiind. Acum nu ne închipuim că făceam avioane. Făceam niște zmeie nenorocite din hârtii sau din ziare, adică ce rămânea prin curte și îi distrugeam gardul de lemn bunicii să pun speteze și așa mai departe.
Dar asta înseamnă creativitate, de fapt, asta înseamnă libertate. Aveam și îndatoriri, adică trebuia să hrănesc animalele, să fac cumpărături. Și astea sunt importante, iarăși, te formează. Trebuia să gătesc, trebuia să fac vinete, pește, cafele, cap coadă. Deși eram un puști în I-IV, aveam responsabilități. Sigur că lucrurile astea se așază, manualitatea experimentată în anii ăia folosește.
„În momentul când ai intrat în ateliere, trebuie să devii inginer, croitor, tâmplar”
– Care e cel mai important lucru pentru tine în munca ta, ca profesionist?
– Păi, cred că cel mai important am ajuns să cred că e comunicarea. Începând de la comunicarea cu regizorul și terminând cu comunicarea cu persoana care trebuie să spele scena. Când trebuie să o spele și cum trebuie să o spele.
E un „range” mare, pentru că există un tip de comunicare pe care îl ai cu regizorul, cu echipa de creație, mă refer inclusiv cu compozitorul sau cu artistul video, cu sound designerul. Un alt tip de comunicare îl ai cu departamentul, cu birourile unui teatru, cu departamentul achiziției, de exemplu, care este foarte important.
Achizițiile se fac după tot felul de reguli care trebuie respectate, cunoscute, de altfel. O altă comunicare o ai cu managerul teatrului, cu directorul teatrului și, nu în ultimul rând, cu fiecare atelier în parte. Limbajul este adaptabil.
În momentul când ai intrat în ateliere, trebuie să devii inginer, croitor, tâmplar și așa mai departe. Sunt o ființă adaptabilă. Poate nu 100%, dar măcar conștientizez și încerc să-mi adaptez limbajul, să pot transmite corect și la timp ideile, nevoile și așa mai departe.
„Fraților, am o problemă, mi-am greșit tiparele”
– Povestește-mi un moment în care ai făcut cea mai neașteptată combinație pentru un spectacol. Ceva inedit sau mai ciudat.
– Pot să spun de greșeli. Adică, la un moment dat, trebuia să fac niște costume, niște jachete bărbătești de secolul al XVIII-lea. Mai precis, de mijloc de secol XVIII, pentru că secolul al XVIII-lea e destul de evolutiv, așa, în ani. S-au tot schimbat tiparele, hainele se schimbau cu repeziciune, la 20-30 de ani.
Mi-am dat seama că nu mi-am făcut temele corect și am intrat într-o zi în atelier și am zis: „Fraților, am o problemă, mi-am greșit tiparele”. Nu era o chestie pe care ar fi observat-o poate publicul. Dar o știam eu și n-am putut să trec peste, zic „e greșeala mea, cum facem să mă ajutați să-mi corectez greșeala?”.
Sunt colegi de-ai mei care, în situații de-astea, încearcă să-i combine tehnicieni să le dea de înțeles că, de fapt, ei trebuiau să știe și să nu provoace această greșeală. Nu e așa.
E adevărat, uneori sunt situații în care tehnicienii știau ceva și n-au zis. Dar asta înseamnă că tu nu comunici bine cu ei, nu că ei n-au vrut să-ți spună. Adică, la un moment dat, trebuie să îi aduci de partea ta. E foarte important. Și cum îi aduci de partea ta? Printr-un comportament adecvat, prin respect. Nu sunt „unii”. Sunt oamenii care-ți cos costumele.
Și care, la rândul tău, n-ar fi rău să le oferi așa o doză de libertate, să nu-i transformi în niște executanți, 100%, ci trebuie să le lași o urmă de creativitate și lor.
Vezi, de fapt, întotdeauna e o chestiune de proporție, de echilibru. Teatrul are legătură cu echilibru, și atunci, comunicarea este esențială.
M-ai auzit mai devreme discutând cu un director de teatru. Eu sunt foarte responsabil cu bugetele. Nu-mi permit să plusez, adică vreau să fiu corect față de teatru, față de buget, față de toată lumea, încerc.
– Mă interesa din lucrul tău cu studenții și cu noua generație într-un fel, cum îi vezi, cum îi simți?
– Pe unii interesați, pe unii neinteresați.
– Totuși mi se pare o alegere făcută cu intenție, înseamnă că ai o înclinație, o pasiune pentru asta.
– Da, chiar dacă ei au venit la o facultate vocațională, unii dintre ei nu vor să continue drumul ăsta.
Primul lucru pe care-l fac la prima întâlnire de obicei cu studenții, îi chestionez, îi întreb unde vor să ajungă, ce vor să facă, mă interesează ce citesc, ce muzică ascultă, pentru că eu sunt acolo, nu ca să-i fac să devină ca mine. Eu sunt acolo să încerc să-i ajut să devină ca ei. Sunt și acolo adaptabil nevoilor lor.
Adică este o greșeală ca profesorii să încerce să facă după părerea mea, multiplu de alte reguli. Nu. Pentru că, într-o facultate vocațională, toți copiii ăștia sunt unici în felul lor.
Și este bine să descoperim ce au unic. Sigur că semănăm, dar nu suntem identici. Și atunci, pe mine mă interesează ce pot să scot, ce găsesc în interiorul lor și să mă duc pe filonul ăla. Nu pe cum am fost eu crescut sau cum m-am crescut.
Pentru că eu, până la un punct, primii patru ani de facultate, în zona practică am avut profesori destul de firavi. După Revoluție am reușit să întâlnesc niște artiști veritabili în facultate, dar până atunci am lucrat cu niște funcționari ai destinului, din păcate.
Dar, în schimb, în zona teoretică am avut profesori foarte buni, în zona istoriei artei, acolo erau top. Erau niște oameni pe care îi prețuiesc, unii dintre ei au plecat dintre noi, dar mă gândesc cu nostalgie la ei. La Zamfir Dumitrescu mă gândesc cu nostalgie. Oricât de dur era sau cât de contestat a fost la un moment dat, știa meserie. Corinei Popa îi port respect și acum, de la Istoria Artei Românești. Mihai Ispir, un alt om iubit. Sunt niște profesori care m-au făcut om.
„Toți se focalizează în jurul personalității lor”
– Dincolo de comunicarea de care vorbeai mai devreme, care sunt lucrurile cele mai de preț pe care le-ai învățat datorită muncii tale?
– Cred că să-mi respect partenerii de joacă. Dacă stai lângă un regizor, n-ai cum să stai fără să-l respecți. Dacă faci parte dintr-o echipă, cum fac eu parte dintr-o echipă permanent, avem 14 ani de stat împreună, e o viață de om, în teatru poate fi considerat o viață de om. Formăm o familie. Eu nu pot să stau lângă oamenii ăștia, dacă nu-i respect.
Și cred că respectul e o noțiune care se pierde. Toți se focalizează în jurul personalității lor acum, văd și cum scriu. Nu mai e regie. Regie nu mai e de ajutor. Adică nu semnează „regie”, ci „un concept de”. Adică, e peste regie. Adică și peste echipă.
Fără echipă nu faci nimic în teatru. Eu fac parte dintr-o echipă, sunt o rotiță a acelei echipe și eu mi-am asumat acest lucru.
„Respectul” nu e un termen, nu e o noțiune generală. Include absolut tot – cum muncești alături de oamenii ăia, cât timp din viața ta aloci acelei munci.
E o valoare care se pierde, pentru că toată lumea e focusată să-și ridice propria statuie. Faci doctoratul la 20 de ani, la 21 de ani. Iartă-mă, cum poți face un doctorat la 21 de ani fără experiență? Eu cred că doctoratul trebuie să țâșnească în momentul în care începi să te maturizezi în meseria respectivă. Să acumulezi experiență.
E ca și cum ai monta „Uriașii munților” la 20 de ani. „Uriașii munților” e un text care vorbește despre viața în teatru și despre oamenii de teatru. Cum poți să vorbești la 18 ani despre „Uriașii munților”?
Sau cum ai putea să joci „Hamlet” la 20 de ani? Poate dacă ai iubit sau ai pierdut oameni dragi. Poate, nu știu. Eu consider că pentru unele activități, care țin de viața și evoluția noastră, e nevoie de viață. E nevoie să trăiești. Și să trăiești cât mai intens, ca să ai despre ce vorbi.
– Fiecare artist își lasă o amprentă în ceea ce face, fie ea e mai vizibilă sau mai puțin vizibilă. E ceva specific stilului tău de lucru, artistic vorbind?
– Mi se pare că aș fi ușor nerușinat să vorbesc eu despre mine. Nu știu, cred că o chestie bună pe care o am este că nu fac același lucru. Sunt colegi de-ai mei care desenează același decor de ani de zile.
– Ca o rețetă, cumva.
– Da, ca o rețetă, poate ca o obsesie. Dar chiar și așa, în forma unei obsesii, e plictisitor. Și cred că sunt foarte atent la nevoile regizorului, sunt foarte atent la nevoile actorilor, la nevoile spectacolului acela, nu ale unuia din capul meu. Și la necesitățile care ies din textul care e pus în discuție.
Că uneori am văzut foarte des că se propun lucruri care izvorăsc din nu știu ce extratext, pe care uneori nici nu îl deslușesc. Și am văzut gesturi artistice care n-au legătură cu textul montat. Și m-am întrebat deseori de ce au ales textul ăla, că puteau să aleagă cartea de telefon sau mersul trenurilor. Adică nu era nevoie să îl ia pe Shakespeare să-l mutileze. Shakespeare fiind un autor extrem de contemporan, care permite enorm. Tocmai că a scris atât de bine, cât și în secolul XXI. El rămâne contemporan și poate fi redescoperit. Dar eu vorbesc de cazurile extreme.
Și săgețile astea pe care le tragem, să zicem – căutările, avangarda, ea trebuie să fie reală. Nu, cum zice francezul, „moqueur” (n.r. – batjocoritor).
Tot ce ține de direcțiile astea noi, ele trebuie să aibă un fond. Un fond estetic, un fond literar, un fond organic, dramatic, nu știu cum să-l formulez mai bine.
Nu-i judec, ce spun eu e o constatare, care mă privește direct. Nu înseamnă că e și reală, e subiectivă.
„La un moment dat, am reușit să gătesc și nouă ciolane o dată, cu varză și cu fasole”
– Ce faci tu în timpul tău liber? Ce-ți place, ce te încarcă?
– Gătesc și ascult muzică. În ultimul an m-am gândit, începând de primăvara trecută, m-am gândit la viața mea personală mai accentuat. Și mi-am dat seama că ea trebuie să ia alte forme, pentru că eram într-un blocaj.
Mai nou mă preocup și de mine, de cum trăiesc și de calitatea vieții. Dar în principiu îmi place foarte tare să gătesc. Am prieteni cu care îmi place să mă văd. Pur și simplu, stăm și ne bucurăm împreună.
– Ce-ți place să gătești cel mai des?
– Gătesc variat, de la gulaș, ciolan de porc cu fasole, până la piept de rață cu varză roșie, Osso Buco, supe creme. Astea au fost niște reușite. La un moment dat, am reușit să gătesc și nouă ciolane o dată, cu varză și cu fasole.
Gătesc pentru oamenii apropiați. Fac și paste foarte bune. Fac ragù foarte bun. Când am timp, că-mi trebuie o zi să fac un ragù, la mine, durează șase ore. Îmi place să gătesc, pur și simplu, să-mi pun un șorț, eventual să fiu în picioarele goale, să gătesc și să ascult muzică.
Am investit în muzică mult. Adică am investit excesiv în muzică. Pentru că mă îmbogățește muzica și nu sunt fixat într-un gen. Orice sonoritate care îmi transmite ceva e binevenită.
Și, culmea, eu am pornit invers, am pornit de la o muzică cultă spre alte genuri.
– Îți mai aduci aminte primii artiști pe care i-ai descoperit când erai mic?
– Primul meu disc a fost o simfonie de Bruckner, a treia. Un dublu disc editat la o casă rusească, cum se găseau pe vremea lui Ceaușescu, ăla a fost primul.
Am auzit la un vecin de-al meu care dădea muzica mai tare, și am sunat la ușă și i-am zis: „Cătălin, ce asculți?”. „Îți place? Hai înăuntru”. El era student la Universitatea la București, eu eram puști, la Brăila, eram în V-VIII.
Bine, în casa părinților mei erau niște arii… Între discurile părinților mei, care nu erau numeroase, erau arii de Verdi, dar nu m-a atins Verdi niciodată. Știu că la un moment dat am schimbat Verdi pe Wagner. Reușisem să cumpăr un Verdi ca să obțin două discuri de Wagner de la fosta mea parteneră.
FOTO: dragosbuhagiar.ro