3 comentariiLibertatea: Apreciat în străinătate, ignorat pe scară largă în țara sa. Așa s-a stins marți seară Mihail Gorbaciov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, căruia i se impută în Rusia faptul că a contribuit la destrămarea URSS, iar în Occident i se atribuie meritul ridicării Cortinei de Fier. Ce ar trebui să învețe elevii români la școală despre Mihail Gorbaciov?
Emil Hurezeanu: Mihail Gorbaciov, omul care a bătut la ușa istoriei, cum se spune în aceste zile, a reușit și s-o întredeschidă, este un personaj neverosimil. În nici șapte ani a transformat lumea, așa cum nimeni n-a reușit timp de o jumătate de secol înaintea lui. O politică de curaj, deschidere, reformă, umanizată, practicată în fruntea celei mai puternice dictaturi mondiale, a condus într-un ritm amețitor la dislocarea monolitului sovietic și la naționalizarea blocului comunist.
A instaurat în interior un climat al dialogului deschis, așa cum nu mai exista de la moartea lui Lenin, în 1924. Și-a imaginat, în mod greșit, dar explicabil, că sistemul comunist poate înlocui masca de fier a stalinismului, în feluritele lui declinări, cu fața umană a transparenței și reformei.
A încercat, cu succes parțial, dar esențial, să restabilească legătura cu trecutul adevărat al unei națiuni care trăia în minciună.
Oferta lui morală, de mare amplitudine iluministă, niciodată existentă în Rusia, a dus la dispariția definitivă a comunismului de stat în Rusia și Europa.
Emil Hurezeanu, ambasador, fost jurnalist la Radio Europa Liberă:
A pus punct unui război sângeros și inutil în Afganistan, după 10 ani. Americanilor și aliaților occidentali le-a luat de două ori pe-atât. După 1986, odată cu revocarea explicită a așa-zisei doctrine Brejnev, care însemna o posibilă invazie militară de corecție în statele Pactului de la Varșovia care, în viziunea Moscovei, se abat de la norma comunismului de stat, asistăm la restaurarea treptată a suveranităților naționale, la Varșovia, Budapesta, Praga, îndeosebi, cu semne certe de descompunere a mormântului ideologic și la București și Sofia.
A reformulat dialogul cu SUA și țările occidentale, prin acorduri de dezarmare epocale și înlocuirea radicală a limbii de lemn cu ceea ce francezii numesc „parler franc” și germanii – „Klartext”.
A identificat în divizarea Germaniei și în posibila ei reunificare, metafora esențială a reconstrucției europene. Dar această ofertă politică excesivă a fost însoțită, așa cum scria cineva zilele acestea, de un deficit galopant pe rafturile vieții de fiecare zi a sovietelor.
Omul care a contribuit în mod direct și rapid la prăbușirea comunismului imperial sovietic, spre uimirea hipnotizată a locuitorilor lui și surpriza incomodată a Occidentului, a fost mereu considerat de compatrioții săi drept groparul propriei țări.
– De ce credeți că s-a întâmplat asta?
– A interzis votca și a introdus libertatea de expresie, oricât de controlată. Alcoolismul endemic și agresiunea nu doar verbală a adversarilor săi au fost prejudiciile colaterale.
Când, în 1990, Gorbaciov ia premiul Nobel pentru Pace – l-a meritat mai mult decât Kissinger, Nixon sau chiar urmașul lor Barak Obama – șeful KGB, Vladimir Kriușkov, pucistul șef din august 1991, i-a pus pe masă lui Gorbaciov, la Kremlin, scrisorile de felicitare ale oamenilor muncii.
György Dalos, biograful foarte interesant al lui Gorbaciov, redă conținutul uneia din ele:
„Tovarășe secretar general, vă felicit pentru premiul primit de la imperialiști, pentru distrugerea URSS și vânzarea Europei răsăritene, pentru dezmembrarea armatei roșii, pentru cedarea tuturor resurselor noastre Statelor Unite și a mediilor de informare sioniștilor”.
Suntem deja în 1990 și trâmbițele libertății regăsite la Varșovia sau București erau deja însoțite de zăngănitul săbiilor revanșei, astăzi zgomotul dominant, pe ruinele celei mai mari catastrofe a secolului – dispariția URSS, după Vladimir Putin.
Gorbaciov a asistat oarecum neputincios la represiunea încercărilor de emancipare națională, în Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan sau Lituania, unde în 1989 și 1990 trupele speciale sovietice au făcut numeroase victime.
Nu și-a imaginat că sistemul comunist nu poate fi reformat, ci doar casat. Dar cred că nici nu se putea altfel.
Bismarck spunea odată că liderul adevărat este cel care văzându-l pe Dumnezeul istoriei traversând scena are curajul de a-l prinde de pelerină, țintuind mersul lumii pentru câteva secunde. Gorbaciov a fost acest personaj incredibil.
Emil Hurezeanu, ambasador, fost jurnalist la Radio Europa Liberă:
„Ăsta, da, tip”
Sigur, deceniile Războiului Rece au făcut ca SUA și aliații occidentali să contrazică definitv prognoza lui Hrusciov din celebra bucătărie din expoziție, unde, în anii ‘50 acesta îi spunea vicepreședintelui Nixon că ea nu există în realitate. Bucătăria americană, capitalism plus democrație liberală plus electricitate (calculatoare) nu doar că nu era fake, dar a pus în inferioritate crasă complexul militaro-industrial sovietic. Din această competiție câștigată la puncte de Occident împotriva sistemului sovietic lipsea însă personajul, care accepta realitatea în spatele porților ferecate.
A murit în plin război între Rusia și Ucraina, pe care, într-un recent interviu cu Die Welt, nu-l vedea deloc posibil – el fiind fericit când Rusia ocupa Crimeea, în 2014. A dispărut, au spus buletinele rusești, „după o lungă și grea suferință”. N-a fost doar suferința lui, ci a redevenit suferința noastră, a tuturor.
Elevii români, la fel ca toți elevii lumii, dacă cumva mai sunt interesați de istorie sau dacă mai există manual de istorie, ar trebui să-i salute memoria, la fel cum Napoleon a procedat în fața lui Goethe, la Jena, în 1808: „Ăsta, da, tip!”
Emil Hurezeanu, ambasador, fost jurnalist la Radio Europa Liberă:
„A deschis larg încăperile întunecate ale istoriei”
– Instalarea lui Gorbaciov în fruntea URSS, în 1985, v-a prins în Germania, la Radio Europa Liberă. Cum a fost văzută în lumea liberă de atunci schimbarea de la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice?
– După moartea lui Brejnev, în noiembrie 1982, la Kremlin vor domni doi geronți, deja reformatați de KGB, și câțiva lideri reformiști din Politburo (Biroul politic al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, n.red.), precum Andrei Gromiko, pe o pantă a rectificării cursului dogmatic post-stalinist.
Andropov, șef longeviv al KGB, este primul dintre ei, anglofil, lucid, iubitor de literatură engleză și jazz, antrenorul și însoțitorul lui Gorbaciov din Caucazul de Nord în conducerea de la Moscova. Moare răpus de o lungă și grea suferință.
Îi ia locul Cernenko, și mai bătrân și mai bolnav, deja muribund. Și atunci câștiga Gorbaciov, la 54 de ani. Din martie 1985, și în doi-trei ani după aceea, Gorbaciov anunță un proces interesant de reforme, reia dialogul cu SUA și Occidentul, deschide larg încăperile întunecate ale istoriei, începând cu ale Gulagului, de unde, la sfatul KGB, potrivit surselor, îl eliberează pe însuși Andrei Saharov.
Omul vorbește normal. În acest nou lider Occidentul, dar și comunitatea românească din Occident, definită atunci generic drept anticomunistă, percepe cu încredere și speranță noul mesaj.
Sigur, România era cazul special al blocului comunist. Cazul paradoxal și dureros, pentru că plonjase într-un declin economic, social și moral calificat NU din cauza desprinderii de linia Moscovei, ci prin accentuarea ei în culorile național-comunismului. Eu cred că emanciparea antisovietică a regimului de la București a fost reală, dar, din nenorocire, decuplată în ultimul deceniu de efectele benefice posibil.
Ceaușescu „nu-l înghițea”
– Era privit Gorbaciov cu speranță de diaspora românească, în război deschis cu regimul comunist din țară?
– Puteam bănui că Gorbaciov nu-l înghite pe Ceaușescu. Dar precis nici Ceaușescu pe el. România, prin sărăcie, nemulțumire socială înăbușită și mecanică grotescă a cultului personalității celor doi Ceaușescu, nu avea însă argumente suficiente, chiar dacă nu participase la invazia Cehoslovaciei din 1968, chiar dacă N. Ceaușescu, într-un fel, fusese, de fapt, „însă foarte puțin” („Mistrețul cu colți de argint”), un Gorbaciov avant la lettre. Presiunile asupra regimului de la București erau, în primul rând, starea de insatisfacție social internă și evoluțiile din Polonia, apoi Ungaria.
Doar Honecker (șeful Republicii Democrate Germane – Germania comunistă de Est, n.red.) rămase aliatul lui Ceaușescu. L-am revăzut recent, într-un documentar, pe liderul român la masa tovărășească din Berlinul răsăritean, la 40 de ani de la fondarea RDG, în octombrie 1988. Stătea încruntat, cenușiu, închina de formă, a plecat între primii. Acolo, polonezul, ungurul, rusul îl incomodau. La ieșirea din Palat i-a văzut și i-a auzit cu siguranță pe miile de protestatari ai regimului Honecker. Probabil, drumul de aproape două ore cu Boeingul 707 prezidențial spre București a fost un calvar.
„Credea în progresul istoric și în virtuțile libertății și ale democratizării”
– Silviu Brucan, unul dintre semnatarii celebrei „Scrisori a celor 6” (o scrisoare critică la adresa regimului Ceaușescu semnată de foști membri importanți ai PCR și difuzată în Occident în martie 1989, n.red.) și viitor sfătuitor al lui Ion Iliescu, scrie într-o carte că s-a întâlnit cu Gorbaciov în noiembrie 1988, la Moscova, și că acesta a fost de acord cu răsturnarea lui Ceaușescu. Cu condiția ca schimbarea „să fie concepută și realizată astfel încât să ducă la menținerea Partidului Comunist ca forță politică conducătoare în România”. Lucrurile au evoluat într-o direcție diferită, care a fost relația lui Gorbaciov cu noua conducere instalată la București?
– Nu trebuia să ne spună Silviu Brucan despre cât îl înghite sau nu Gorbaciov pe Ceaușescu. Am văzut cu ochiul liber ce s-a întâmplat la vizita lui Gorbaciov în România, în mai 1987. Cei doi au avut o discuție fierbinte, cu accente de ostilitate nestăpânită, în fața căminului aprins ca în Biroul Oval, dar la Snagov.
Gorbaciov, un interlocutor expansiv, teatral, seducător, știa să-i felicite pe gardienii est-germani de la Poarta Brandenburg, pentru vigilența anti-vest germană, ca peste nici câteva ore să le răspundă est-berlinezilor anti-Honcker în transă: „Cine ajunge prea târziu va fi pedepsit de viață”. Precis i-a spus-o, într-un fel sau altul, și lui Ceaușescu.
Lipsa de dependență a României, din punct de vedere ideologic și militar de Moscova, se transforma rapid din atu în amenințare. Sigur, Gorbaciov voia reformarea comunismului, în sensul acelui îndemn francez: dă-te înapoi ca să sari mai bine! El era, de fapt, produsul mitologiei comuniste, al eroismului sovietic din Al Doilea Război Mondial, dar și al liberalizării prin educație, posibilă după moartea lui Stalin.
Credea în progresul istoric și în virtuțile libertății și ale democratizării, dar cu voie de la partidul comunist. N-a realizat decât târziu și parțial inadecvarea fatală.
– Există argumente că Mihail Gorbaciov, prin serviciile de informații din Rusia, s-ar fi implicat direct în răsturnarea lui Ceaușescu?
– Nu există argumente limpezi privind prăbușirea regimului Ceaușescu prin acțiunea Moscovei, ci numeroase indicii, mai mult logice și invocate decât probate. Dar cum Securitatea nu mai avea o condiționare de KGB, cel puțin din 1968, cum România nu mai participa decât la manevrele de Mare Stat Major ale Pactului de la Varșovia, și prin relația cu unitățile de intelligence ale armatei, în situația în care românii împărtășeau un scepticism sănătos în privința Rusiei, oricât de interesați erau de reformele lui Gorbaciov și oricât l-ar fi detestat pe Ceaușescu, e de presupus că influența sovietică în România, înainte de decembrie 1989 a fost mai mică decât în celelalte comuniste.
Dar tocmai pentru că Moscova comunica mai puțin cu Bucureștiul, în absența unei alternanțe puternice la Ceaușescu în interiorul partidului și al sistemului militar și de securitate, cred că e imposibil ca rușii să nu fi recurs la stimularea mai „creativă” a surselor și resurselor lor din România.
„Nu cred că Gorbaciov sau Iliescu se gândeau la reinstalarea monarhiei în România”
– Ați relatat, acum câțiva ani, o discuție pe care ați avut-o cu regina Ana, în care v-a povestit că în cadrul unei întâlniri pe care Gorbaciov a avut-o, în 1990, cu regele Spaniei Juan Carlos, liderul sovietic ar fi spus că nu este împotriva revenirii monarhiei în România. „Se împotrivește altcineva”, a spus el. Și nu era Iliescu, ați mai spus. Cine se împotrivea?
– E corect episodul pe care mi-l reamintiți. Gorbaciov i-ar fi spus regelui Juan Carlos, în 1991-92 că n-ar avea nimic împotriva reinstalării monarhiei în România. Aceasta este versiunea Reginei Ana, nu a lui Gorbaciov sau Juan Carlos. Este ce mi-a spus Regina Ana, într-un cadru restrâns, la Versoix, după reîntoarcerea din vizita în România, de Paști, în 1992. În timp ce regele Mihai răspundea unui apel telefonic al regelui spaniol.
Gorbaciov, cred, avea un interes precis, legat de România, la începutul anilor ‘90. Voia să evite o unire a României cu Republica Moldova, încerca să folosească cel mai proaspăt post-comunist regim politic din fostul bloc sovietic pentru experimente anticapitaliste, îl interesa ca piețele de dreapta ale Revoluției Române să nu intre într-un conflict deschis cu noii conducători, poate anticeaușiști, dar nu antisovietici.
Nu cred că Gorbaciov sau Iliescu se gândeau la reinstalarea monarhiei în România. O nenorocire paradoxală suplimentară: conducătorii români știind cât sunt de bănuiți pentru posibile conexiuni cu Moscova, mai încearcă, fără să-și dea seama, să-l imite pe Ceaușescu, după Ceaușescu. Să-i ignore pe ruși, dar să aplice un curs atât de antioccidental, cel puțin la început, încât să nu le stârnească reacții antipatice. Noroc că istoria a rezolvat repede aceste dubii.
Căderea Uniunii Sovietice s-a produs prin implozie, la Moscova. Cât de ușurați au fost atunci conducătorii români, care s-au pronunțat ultimii pentru desființarea Pactului de la Varșovia și au fost singurii lideri ai noilor state post-comuniste care au acceptat acel „codicil de atârnare” în tratatul de prietenie cu URSS. El cerea ca fiecare din semnatari să fie consultat când celălalt vrea să intre într-o nouă alianță politică sau militară.
Cum bine știm, această formulă n-a fost validată de Senat, și a fost meritul lui Petre Roman, care a ținut pe loc proiectul de tratat. Nu cred că spaniolul după mamă Petre Roman era mai puțin monarhist decât Mihail Gorbaciov sau inginerul Iliescu.
„Doctrina Brejnev a fost înlocuită de doctrina Sinatra”
– Trăgând linie, considerați că Mihail Gorbaciov a avut un impact pozitiv sau negativ asupra evoluției României? Ce i se poate reproșa și pentru ce ar trebui să-i fim recunoscători?
– Gorbaciov a avut merite istorice epocale în prăbușirea comunismului. El nu este vinovat pentru efectele diferite ale acestui imens proces, în fiecare din țările fost comuniste, unde tradițiile politice și culturale diferite și-au spus imediat cuvântul, chiar și în exces, după scoaterea lor din congelatorul istoriei.
Doctrina Brejnev a fost înlocuită, s-a spus, de doctrina Sinatra. Frank Sinatra, ca interpret al celebrului hit „I did it my way”.
Emil Hurezeanu, ambasador, fost jurnalist la Radio Europa Liberă:
Noi avem alt trecut istoric și chiar comunist în raport cu Polonia, să zicem. Era normal să avem și acea „path dependency”, adică drumuri diferite și după, nu doar înainte de comunism. Aveam apoi acest amestec exploziv de semeție ideologică antisovietică și atașamentul, treptat tot mai silit și mai nerăsplătit în produse și servicii pentru calea autohtonă.
Sunt convins că dincolo de lecturile diferite ale unui personaj atât de complex, noi, românii, îi rămânem recunoscători, la fel ca germanii, polonezii, ungurii etc. Nu-l putem face pe el vinovat de neîmplinirile noastre, și nici măcar pentru cele ale rușilor.
Războiul lui Putin împotriva Ucrainei și consecințele lui dramatice imprevizibile sunt totuși și efectul prăbușirii comunismului sovietic, prin reîntoarcerea la Machtpolitik și decartarea coexistenței pașnice, din perioada Războiului Rece.
Dar dacă prețul păcii ar fi revenirea la URSS, mă tem că nu se grăbește nimeni să-l plătească. Nici măcar în Rusia.
Cine este Emil Hurezeanu
Născut în 1955, Emil Hurezeanu a trăit epoca Gorbaciov în Germania, la microfonul Radio Europa Liberă. Absolvent de Drept la Cluj, scriitor și publicist, a fost director al secției în limba română de la Deutsche Welle și, pentru scurt timp, consilier al premierului Adrian Năstase. A revenit apoi în presă, la Realitatea TV și Digi 24. Între 2015 și 2021 a fost ambasador al României în Germania. Astăzi ocupă același post în Austria.