INTERVIU | Eugenía, ideologia populară în România interbelică. Profesorul Marius Turda: „Pentru cei care doreau un român perfect, «amestecul cu rase inferioare» era condamnabil”

Lucrarea profesorului român pe această temă, „În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă”, a fost publicată recent la Editura Polirom, iar scriitorul Vasile Ernu l-a intervievat pe autor pentru Libertatea. 

Libertatea: Care e miza principală a cărții?
Marius Turda: Subiectul principal al cărţii îl constituie dezbaterea despre specificul național românesc în perioada cuprinsă între anii 1880 și 1950. Spre deosebire de autorii care au scris până acum despre acest subiect, atenția mea s-a îndreptat nu înspre literatură și filosofie, ci înspre științele sociale, biologice și medicale. 

Am încercat să demonstrez că dezbaterea despre caracterul naţional nu s-a bazat doar pe construcţii literare și filosofice, așa cum se insistă în manualele de școală și în dezbaterile publice curente, ci și pe concepţii rasiale despre poporul român oferite de cercetări medicale, sociale și antropologice reale făcute în satele și orașele ţării. Elitele politice și culturale au folosit aceste cercetări pentru a explica așa-zisele diferențe de rasă etnice dintre români și cei considerați a fi neromâni (în special evreii și romii), creând astfel o fantezie etnică, cea a românului perfect. 

Recomandări

Cazul fetiței de 12 ani, moartă de leptospiroză, o boală care poate fi luată inclusiv de la câini și pisici. Părinții acuză o eroare medicală. Cum justifică medicii decesul

A crea un român perfect din punct de vedere etnic a fost un experiment istoric și cultural, uneori atingând dimensiuni metafizice, cel mai adesea însă gândit în termeni practici, ca un program de selecție și purificare biologică și socială. La baza acestui program era o viziune biopolitică despre națiune care punea accentul pe protecția eugenică a familiei, a mamelor și a copiilor români, dar, în același timp, justifica purificarea și reînnoirea corpului națiunii prin respingerea atât a evreilor și romilor, cât și a persoanelor cu dizabilități fizice și mintale. S-a crezut că, prin această purificare eugenică, populația majoritară românească va putea evita declinul ei, nu doar cel moral și cultural, ci și cel biologic.

Antropologia i-a identificat pe acei români care erau perfectibili, iar eugenía a oferit mijloacele prin care aceștia puteau fi protejați și încurajați să aibă o familie, alături de convingerea că era nevoie să fie îmbunătățită calitatea biologică a generațiilor viitoare de români. Statul român depindea de existența unor români cu origini etnice necontaminate de amestecul cu rase așa-zis inferioare, dar și sănătoși din punct de vedere fizic și mintal. Acest experiment biopolitic, după cum arăt în carte, nu a reușit, deși s-au făcut deportări și schimburi de populație și s-a ajuns la genocid și la Holocaust.

Recomandări

Prima întâlnire faţă în faţă între Donald Trump şi Kamala Harris. Dezbaterea are loc în această noapte. Ce reguli trebuie să respecte candidații

După cum am arătat în această carte, eugenía și biopolitica nu trebuie tratate ca accidente ale istoriei care au avut doar un impact minor în cultura română modernă. Dacă vrem să înțelegem dezbaterea despre specificul național românesc în toată complexitatea ei, nu putem evita întrebările pe care eugeniștii le puneau cu privire la „românul perfect” din punct de vedere etnic, de interpretările oferite pe baza cercetărilor medicale și antropologice, precum și de felul în care autoritățile statului au ales să pună în practică propunerile de selecție socială și purificare etnică. 

– Unul dintre obiectivele majore ale cărții este încercarea de a ne arăta „legăturile intelectuale dintre naționalism, antisemitism, rasism, antițigănism, biopolitică și eugenie și să arate contribuția lor la momente-cheie din istoria modernă a României precum Holocaustul”. Unde se află rădăcinile acestor fenomene? 
– Argumentul meu este că există o continuitate discursivă și conceptuală între naționalismul etnic și antisemitismul din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și programul eugenic și biopolitic din anii 1930 și 1940 care a dus la Holocaustul evreilor și al romilor. Metafora eugenică a națiunii române văzută ca o grădină care trebuie protejată de buruieni (străini și minorități etnice) a apărut deja în scrierile lui Vasile Conta, Aurel C. Popovici și Mihai Eminescu înaintea lor. 

Recomandări

România, văzută de pe Veseliei. Unde n-aţi înţeles?

Etno-naţionalismul biopolitic pe care îl întâlnim în perioada interbelică la Simion Mehedinți, Nichifor Crainic sau Corneliu Zelea Codreanu se revendică din această tradiție culturală. O distincție între români și neromâni făceau și Alexandru Vaida-Voevod, și Nae Ionescu, și Nicolae Iorga. Toți acești autori, și mulți alții ca ei, au propus un nou naționalism românesc, organic, etnic și autohtonist. Tot ei au adoptat un discurs despre rasă care a imprimat națiunii române calitatea de entitate naturală, biologică, având o istorie, geografie și topografie specifice. Ideile eugenice de protejare a comunității etnice românești au fost de la început integrate în acest nou tip de naționalism; ele nu au fost marginale. 

Unii autori au crezut că prin marginalizarea, respingerea și chiar eliminarea unor minorități etnice, poporul român își va putea împlini destinul său istoric. De-a lungul istoriei, spuneau ei, deși românii au intrat în contact cu numeroase grupuri etnice, unele considerate a fi asimilabile, altele nu, ei și-au păstrat caracteristicile etnice proprii. Nu doar A.C. Cuza și Emil Cioran vorbeau despre respingerea ideii de asimilare a evreilor, ci și Grigore Antipa.

Putem spune că mult trâmbițata renaștere a poporului român a început odată cu critica cultural-conservatoare a lui Mihai Eminescu, a continuat cu „visul politic” al generației Marelui Război și și-a găsit expresia „istorică” în crearea României Mari în 1918. De aceea, pentru a înțelege amplul proiect național românesc, cel de a crea un stat al românilor, trebuie să discutăm curentele de gândire antisemită și rasială alături de cele naționaliste și biopolitice. Cartografierea acestor curente de idei ne pot ajuta să înțelegem mai bine cum dezbaterea despre specificul național și viziunile despre regenerarea etnică a națiunii au dus la Holocaust. 

– Cum apare ideea de „român perfect” și „rasă inferioară” și neamestecul acestora?
– Cine sunt românii? Cum arată ei? Au ei trăsături culturale și biologice specifice? Prin ce se deosebesc ei de alte popoare? Cine poate deveni român și cine nu? Acestea sunt întrebări la care elitele culturale și politice românești încearcă să răspundă după crearea statului român modern, și mai ales după crearea României Mari, când dezbaterea despre specificul naţional devine foarte intensă, combinată cu o radicalizare politică în timpul regimului carlist și mai ales în cel antonescian. 

Nae Ionescu a exprimat cel mai clar dilema acelor indivizi cărora li se punea sub semnul întrebării apartenența la comunitatea etnică majoritară: „Buni români puteți fi și, desigur, sunteți. Sunteți însă și români?”. Nu doar lui Mihail Sebastian i s-a reproșat faptul că încerca să treacă drept român, când el era de fapt „un evreu de la gurile Dunării”, ci și arhitectului Andrei A. Benedek din Ploiești, despre care vorbesc în carte, care spera că i se va recunoaște caracterul „rasial românesc” mai degrabă decât religia mozaică a părinților lui.

Aşa s-a întâmplat și cu mulţi dintre romii care, se plângeau eugeniştii din perioada interbelică, s-au dat drept români. Aceștia însă reprezentau un pericol etnic la adresa populaţiei românești.

Pentru cei care doreau un român perfect, „amestecul cu rase inferioare” era condamnabil şi trebuia oprit. Rasismul românesc care se contura în anii 1920 și care va domina sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940 scoate în evidență conştientizarea rasială (de „sânge”). 

La acel moment, rasa era conceptul în jurul căruia gravita dezbaterea despre identitatea naţională, înțeleasă nu doar abstract, ci și într-un mod palpabil, real. Se putea oare „corecta” o practică ce dura de secole, de amestec etnic dintre români și „elemente inferioare”, precum romii? Trecutul națiunii nu mai putea fi schimbat însă se putea face ceva pentru viitorul ei, credeau eugeniștii. Propunerile lor, cum ar fi sterilizarea, segregarea, legislația împotriva încrucișării de „rase”, erau considerate practice și văzute ca având un efect benefic asupra viitorului biologic al țării.

– În capitolul IV al volumului tu analizezi o problematică tare delicată, care a stârnit numeroase dezbateri în epocă, și anume sterilizarea eugenică. Ce a însemnat asta și cum a decurs?
– Eugeniștii au atras atenția asupra pericolului degenerării corpului etnic al naţiunii și nevoia de a introduce o selecție socială, biologică și eugenică. Trebuie să înțelegem însă eugenía românească, din punct de vedere conceptual și contextual, nu doar în ipostaza ei rasistă, ci și în ipostaza ei socio-medicală. Noțiunile de progres social și de armonie socială au funcționat împreună cu ideile protecționismului rasial, ale declinului biologic, ale devianței, delincvenței și criminalităţii. 

Descrieri eugenice precum „degenerați”, „indezirabili”, „anormali” și „asociali” au fost corelate cu caracteristicile ereditare ale indivizilor a căror prezență în societate era pusă sub semnul întrebării. Prin urmare, în numele „binelui comun”, era necesar ca aceștia să fie împiedicați să se reproducă și să fie excluși, pe cât posibil, din comunitate. Acești indivizi, unii cu dizabilități mintale, alții cu o origine etnică nedorită au fost în mod continuu marginalizați și dezumanizați, iar presupusa lor inferioritate a fost întărită în mod repetat prin rasismul politicilor de sterilizare, instituționalizare și segregare sancționate de stat. 

Eugeniștii au încercat să-i împiedice pe acești indivizi să aibă copii, iar sterilizarea era considerată a fi cea mai eficientă metodă de a realiza acest lucru. Pe fondul crizei economice și al instabilității politice specifice sfârșitului anilor 1920, sterilizarea eugenică a beneficiat și ea de o atenție sporită atât din partea eugeniștilor, cât și din partea politicienilor interesați să protejeze națiunea de o presupusă degenerare biologică și de un declin social din cauza criminalității, a alcoolismului și a răspândirii bolilor venerice. 

Promotorii sterilizării eugenice susțineau că metoda oferea un serviciu de mare importanță pentru stat și societate: garantarea de generații viitoare sănătoase. Ea a fost propusă de anarhiști precum Eugen Relgis, de rasiști precum Gheorghe Făcăoaru, de medici precum Constantin Andronescu, Ioan Stănescu sau Ioan I. Manliu, de juriști ca Ion Vasilescu-Bucium, de teologi ca Liviu Stan și geneticieni ca Gheorghe Stroescu. Chiar și Petre Țuțea, unul dintre semnatarii Manifestului revoluției naționale, publicat în 1935, sugera introducerea sterilizării pentru a scăpa de „anormalii fizici și morali”.

O comisie „pentru studiul eugenic al problemei sterilizării” a fost creată la Ministerul Sănătății în octombrie 1943 care a și propus un proiect de lege. O lege a sterilizării nu a fost însă introdusă de regimul antonescian, deși ea a fost inclusă în proiectul Decretului Lege pentru Ocrotirea Familiei pregătit de Comisia pentru Promovarea și Protecția Capitalului Biologic al Națiunii în ianuarie 1944. Ea includea sterilizarea obligatorie a tuturor „indivizilor atinși de următoarele afecțiuni: debilitate mintală, idioție, epilepsie ereditară, alienație mintală, orbire și surdomutitate ereditară”; nu conta dacă erau spitalizați sau îngrijiți la domiciliu de familie. 

Sterilizarea eugenică s-a suprapus astfel peste un limbaj biopolitic de perfectibilitate a societății, oferind un mijloc de reducere a cheltuielilor necesare pentru tratarea și instituționalizarea unor grupuri de indivizi care erau considerați „disgenici”. Acest argument nu va dispărea odată cu sfârșitul regimului antonescian, ci va continua să își facă simțit impactul în perioada socialistă nu doar în politicile reproductive legate de sănătatea națiunii, ci și în dezbaterile despre criteriile valorice ale grupurilor sociale, biomedicalizarea fertilității excesive a unor grupuri precum romii și în programe educaționale și de segregare a copiilor orfani considerați „deficienți” și „nerecuperabili”.

– Depășind paradigma conform căreia principalul subiect al alterării era evreul, în România o altă problematică etnică dezbătută era cea a romilor, diferențiați de „românii de sânge”. Cum am procedat în raport cu această comunitate?
– Decenii de propagandă eugenică duseseră la normalizarea perceperii romilor în general, nu doar a celor nomazi, ca pe un grup asocial, disgenic, chiar inferior din punct de vedere rasial; la începutul anilor 1940, prezența romilor în societatea românească devenise indezirabilă. După cum demonstrez în carte, la acel moment motivul pentru care cineva era considerat etnic român se baza pe ideea de rasă, nu pe cea de cetățenie. 

Sângele – înțeles ca legătură biologică, moștenită din generație în generație – era folosit nu doar într-un sens metaforic, ci și într-unul real, cu un scop politic precis, și anume cel de purificare etnică, având drept corolar transformarea României într-un „stat biologic”. Conservarea calității rasiale a familiei românești și garantarea viitorului ei etnic, alături de „aplicarea principiilor de igienă a raselor” erau declarate oficial ca fiind obiective politice ale statului român. Pe scurt, a nu fi „român de sânge” însemna apartenența la alte „rase” și grupuri etnice, iar cel ce era evreu sau rom putea fi deportat în Transnistria sau în lagăre de exterminare naziste.

Eugeniști precum Sabin Manuilă, Gheorghe Făcăoaru, Traian Herseni sau Liviu Stan cereau statului român să adopte „o politică rasistă și față de țigani”, așa cum o făcuse față de evrei.

Limitarea nașterilor romilor părea dificil de obținut, chiar dacă existau propuneri pentru sterilizarea lor, înainte și după deportarea unora dintre ei în Transnistria în 1942. Ostracizarea lor însă, alături de descrierile eugenice și rasiste care au însoțit-o, mai ales a romilor nomazi, a continuat neîntreruptă până în vara anului 1944. O vedem atestată în propunerile de a construi, pe modelul oferit de Germania nazistă, un lagăr special pentru ei și în sugestia etnologului Ion Chelcea de a crea o grădină zoologică umană unde să fie aduși romii nomazi cei mai „puri” pentru a putea fi studiaţi de antropologi.

Argumentul meu este că romii nu erau văzuți ca români „de sânge” și că deportarea lor în Transnistria a fost o măsură preventivă, eugenică, menită să asigure protejarea majorității românești. Descrierea făcută de eugeniști romilor era dominată de rasism și credințe adânc înrădăcinate cu privire la „inferioritatea” și înapoierea lor culturală. Romii, mai ales cei nomazi, nu erau considerați o parte a organismului național românesc, în vreme ce în cazul romilor sedentari, măsurile luate împotriva lor au fost cele ale selecției sociale. Ei au fost descriși ca o amenințare la adresa ordinii sociale, prezența lor în societate a fost rasializată ca fiind inferioară, iar comportamentul lor, caracterizat ca disgenic.

– Bun, și în final: care este „românul perfect”? A fost descoperit, îl avem? 
– După decenii de eforturi naționale asidue de a „purifica rasa”, s-a ajuns la concluzia evidentă că trasarea granițelor comunității etnice românești după criterii eugenice și rasiste stricte era imposibilă. Perfecțiunea etnică, bazată pe eliminarea diferenței Celuilalt, nu putea fi realizată. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, căutarea românului perfect din punct de vedere etnic fusese nu doar zadarnică, dar şi tragică. Dar unele obsesii nu dispar niciodată, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. La fel ca ultimul puf de păpădie, purtat de vânt, eugenía a plutit o vreme prin spațiul cultural şi ştiințific de la sfârșitul anilor 40, uneori sub alte denumiri, până când a putut reîncolți în pământul primitor al ideologiei „Omului nou”.

Programul biopolitic al socialismului l-a continuat pe cel din perioada interbelică. „Românul perfect” era acum comunistul devotat noii ordini sociale şi politice. Dar un comunist român perfect nu a existat, aşa cum nici românul perfect din punct de vedere etnic nu a existat și nu va exista niciodată. Putem însă spera în viitor la un român tolerant, îngăduitor față de alții și, în egală măsură, un român patriot, animat de valori civice și democratice.

Foto: Agerpres

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro