ComenteazăÎn fiecare an, pe 4 martie, Marioara Zăvoranu (64 de ani) are o cumpănă. E ziua în care i-au murit, la cutremurul din 1977, patru persoane dragi: părinţii şi două fete, gemenele Adriana şi Camelia, surorile mai mari ale Oanei. Copilele aveau 9 ani şi jumătate când au pierit sub dărâmăturile blocului Casata, din centrul Capitalei. Acum, la 36 de ani de la tragedie, mama Oanei se pregăteşte să treacă printr-un alt moment sfâşietor. După Paşte, femeia vrea să mute osemintele fiicelor, dar şi pe cele ale părinţilor săi, din cimitirul de la Domneşti, unde se află acum, în cel pe care-l deţine în cartierul Berceni din Capitală…
Libertatea: Au trecut 36 de ani de la cutremurul din 77, când v-aţi pierdut gemenele şi părinţii. Cum aţi reacţionat atunci, cine v-a dat vestea?
Marioara Zăvoranu: Nu a trebuit să mă anunţe nimeni. Eu locuiam la câteva blocuri distanţă de cel în care stăteau părinţii mei, iar gemenele erau la ei. Imediat ce s-a oprit cutremurul, am simţit un gol în stomac şi am fugit spre casa părinţilor mei. Eram în halat şi cu Oana în braţe. Căzuse blocul Dunărea, căzuse Scala, aproape tot centrul era distrus, era mult praf, multe dărâmături, oamenii urlau de durere… A fost un adevărat coşmar. Am stat două zile şi două nopţi în faţa blocului Casata, până i-au scos militarii pe ai mei de sub dărâmături. N-am vrut să plec până nu i-au găsit.
Nelu Bănicioiu, soţul dv., unde era atunci?
În ziua cutremurului tocmai îl externasem din spital. El era acasă, cu noi, când s-a întâmplat nenorocirea.
Când treceţi prin zonă, aveţi puterea să vă uitaţi la blocul care v-a distrus viaţa?
Acum, durerea parcă s-a mai atenuat. Însă după cutremur, mulţi ani n-am mai putut trece pe acolo…
Cum aţi trecut peste pierderea suferită?
Şi azi sunt afectată. Am rămas cu o boală de nervi de atunci. Făceam deseori atacuri de panică. Ani la rând am ajuns la urgenţă, la Camera de Gardă. Tot atunci m-am îngrăşat pe fond nervos, în două luni am luat 20 de kilograme. Nu doresc nimănui să treacă prin ce am trecut eu! E cumplit să pierzi în aceeaşi zi şi părinţii, şi copiii. Tot la cutremur mi-au murit o mătuşă şi soţul ei. Mereu mă întrebam: “Doamne, de ce mi s-a întâmplat una ca asta?”.
Cum erau gemenele?
Semănau ca două picături de apă: la mâini, la voce, la chip, la păr, la ochi, la gesturi. Erau foarte frumoase, aveau părul ondulat, şaten şi erau foarte deştepte. Luau numai 9 şi 10 la şcoală.
Cum le deosebeaţi, dacă erau identice?
Una era puţin mai “bufleie”, cealaltă, mai subţirică. La naştere, una dintre fete a avut cu vreo 100 de grame în plus, iar diferenţa de greutate dintre ele s-a păstrat. Cami era mai băieţoasă, iar Adi, mai finuţă.
Cum le alintaţi?
Adi şi Cami, nu le spuneam niciodată Adriana şi Camelia. Le plăcea tare mult să ne plimbăm cu orele prin parc, să ne jucăm împreună, să mergem la cofetărie…
«Oana, deşi era mai mică, le bătea şi le rupea caietele»
Cu Oana cum se înţelegeau?
Oana avea 4 ani la cutremur. Deşi era mai mică decât gemenele, care aveau atunci 9 ani şi jumătate, ea le domina. Le bătea, le rupea caietele, le certa. Voia să se impună în faţa lor. Iar gemenele erau firi mai calde, mai blânde. Ele se purtau frumos cu Oana.
Le-aţi visat după ce au murit?
Vreo 5-6 ani de la cutremur le-am tot visat. Le vorbeam, le duceam în parc. Întotdeauna le-am visat frumos, însă niciodată nu mi-au vorbit, parcă eram într-un film mut. Le visam numai alb-negru. Şi am mai avut un coşmar care se tot repeta: visam cutremure. Eu mergeam spre mama şi, la un pas de blocul ei, se punea între mine şi bloc un nor negru, de care nu puteam să trec.
Aţi mers la cineva să vă descifreze aceste vise?
Nu. De fel, sunt cu picioarele pe pământ, nu cred în vise.
Pe părinţii dv. i-aţi visat?
Nu, niciodată. Doar pe gemene.
După tot ce aţi păţit, aţi rămas cu teamă de cutremure?
Da, clar. Mi-e o frică teribilă. De aceea m-am mutat de la bloc, unde stăteam la etajul 8, la casă.
Aţi vrut să mai faceţi copii după dispariţia gemenelor?
Nu, n-am mai vrut să fac copii, după ce mi-au murit gemenele. Durerea pierderii lor a fost prea mare. Toată dragostea mea părintească s-a răsfrânt asupra Oanei. Aşa se întâmplă, de obicei: când ai mai mulţi copii, împarţi dragostea. Dacă îi pierzi, pe cel rămas îl iubeşti şi mai mult.
Fetele sunt înmormântate la Domneşti… V-aţi gândit să le mutaţi la Eternitatea, dacă tot e cimitirul dv.?
Da, după Paşte, o să mut fetele în cimitirul meu, am pregătit mormântul acolo. Am făcut două gropi, una pentru osemintele fetelor, cealaltă pentru cele ale părinţilor mei. După ce vom aşeza în ele săculeţii cu oasele lor, voi placa fie cu marmură, fie cu granit, încă nu m-am decis. Aş fi vrut să fac mutarea anul trecut, dar s-au ivit problemele cu Oana şi n-am mai avut putere să mă ocup şi de asta.