ComenteazăHitesh Bhatt s-a născut acum 30 de ani într-un sat din India, aproape de graniţa cu Nepal. Un sat cu vreo mie de locuitori, crescători de vite, adică „un sat mic, la scara indiană”, spune el.
Hitesh nu-şi sărbătoreşte ziua de naştere, pentru că se bucură de fiecare zi ca de un dar, deci „nu văd de ce aş acorda unei singure zile mai multă atenţie”. Admite că s-a schimbat cu vârsta: „nu mai sunt aşa stresat, ca la 20 de ani, că n-am răspunsuri la toate întrebările”.
În urmă cu trei ani, drumurile şi soţia româncă l-au adus pe Hitesh în Bucureşti, unde lucrează ca instructor de yoga. „Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult aici”, mărturiseşte tânărul. Dintre preparatele româneşti, preferă „MBS-ul, adică mămăliga cu brânză şi smântână, e hrănitoare, simplă, gustoasă, cu totul opusă senzaţiilor puternice din bucătăria noastră”. Despre soţia lui, care studiază indologie, spune că e mai îndrăgostită de India şi a ajuns să ştie mai multe despre ţara lui natală decât el. „În ce mă priveşte, mă simt ca acasă şi aici”.
„Am plecat în lume, ca să mă întâlnesc pe mine”
– De ce ai plecat din satul tău?
– M-am revoltat contra părinţilor, ca adolescent. I-am întrebat: care-i rostul să fiţi spirituali şi să cântaţi mantre, când voi vă zbateţi pentru hrană, pentru mijloacele de trai? Tata mi-a răspuns: toate astea nu contează.
N-am înţeles atunci. Dar cred că nici tata n-a explicat. Pentru că, de obicei, părinţii îi consideră pe copii proşti, de aceea nu le explică.
– Ce s-a întâmplat după revoltă?
– Am plecat în lume, ca să mă întâlnesc pe mine, să mă clarific. Am citit multă filosofie occidentală. De la Arthur Schopenhauer, care e foarte popular în India, am ajuns la Nietzsche, la Albert Camus. Am făcut masterul în ştiinţe sociale, am studiat sistemele moderne de gândire. Nu doar pentru şcoală, asta a fost parte din călătoria mea pentru a înţelege de ce mă aflu aici.
– Cărţile lui Mircea Eliade le-ai citit?
– Mircea Eliade am citit doar după ce am venit în România. I-am citit cărţile despre yoga şi cărţile de eseuri, romanele. Am citi „Maitreyi”, nu şi răspunsul scris de Maitreyi Devi. Foarte interesantă personalitate, Mircea Eliade. Am citit Emil Cioran. În toată negativitatea şi pesimismul, găseşti o anumită pace, o anumită linişte, dincolo de haosul de la suprafaţă.
– Şi în care filosofie te-ai regăsit mai mult?
– Îmi place să-mi folosesc mintea, sunt o persoană foarte analitică. Întoarcerea la spiritualitate s-a petrecut când am început să studiez filosofie clasică indiană şi să citesc Vedanta. E o scriere foarte analitică, are răspunsuri pentru toate argumentele posibile împotriva spiritualităţii, deci pentru cineva cum eram eu. Mi-a dat o imensă bucurie lectura Vedantei. De exemplu, când citeşti ceva de tipul: Tot ce te înconjoară e Maya, o iluzie, un joc, poate fi adevărat sau nu. E o percepţie. Există şi alte percepţii posibile. E viziunea omenească asupra lumii. Nu viziunea asupra lumii.
Nu înseamnă că tot ce vedem noi e fals, doar că sunt şi alte moduri de a vedea lumea. Pisica mea, de pildă, vede altceva.
– Ce ai făcut după studii?
– Aveam în jur de 18-19 ani când citeam Vedanta. M-am dus la părinţii mei, am stat de vorbă cu ei, ne-am reconciliat. De data asta, mi-au explicat, considerând că sunt destul de mare. Am aprofundat o ramură din yoga care e filosofică, devoţională, metodică, după modelul părinţilor mei.
„La români, m-a șocat conflictul dintre generații”
– Cum ai ajuns în România?
– În perioada când călătoream prin India, am întâlnit o fată din România. Ne-am căsătorit printr-o ceremonie pe malul Gangelui. Am locuit împreună în zona muntoasă a Indiei, la Rishikesh, am avut un restaurant acolo. Apoi am decis să venim pentru o vreme în România. Au trecut de atunci trei ani şi încă suntem aici. Îmi place mult aici.
– De ce?
– E greu de explicat. India e exagerată în unele privinţe. Poate fi prea multă mizerie, prea multă căldură, prea multă dezorganizare. Şi e posibil să te simţi prea în largul tău. Noi avem o zicere în sanscrită: lumea întreagă e familia ta. În inima mea, nu mă simt ca un indian, ci ca un om între oameni. Îmi place aici pentru că am parte de intimitate, România nu e aşa haotică, e foarte frumoasă.
În România, în două ore, ajungi la munte, în două ore, ajungi la mare. Pe când în India, ai nevoie de ore şi ore până să ajungi la una dintre ele. În India, o călătorie de zece ore înseamnă o scurtă excursie, ceva obişnuit.
– Despre oamenii de aici ce părere ai?
– Românii sunt destul de asemănători cu indienii. M-au acceptat foarte repede şi lor le place mult să vorbească, la fel ca indienilor. Cel puţin, românilor pe care i-am întâlnit. A fost foarte uşor să mă apropii de ei, deşi la început, la prima impresie, românii par reci, închişi, posaci. Dar odată ce ai reuşit să deschizi uşa, descoperi că e foarte plăcut înăuntru.
– Ce te-a şocat la România?
– Conflictul dintre generaţii. Am observat că tinerii nu-i prea respectă pe cei în vârstă. Şi nici vârstnicii nu-i prea respectă pe tineri. Am crescut într-o societate unde vârstnicii sunt respectabili pentru simplul fapt că sunt în vârstă. Au o uriaşă experienţă de viaţă şi acum se află în ultima etapă a existenţei lor. Trebuie să facem ce ne stă în puteri să le facem viaţa mai plăcută.
Mi se pare ciudat că tinerii îi văd pe cei în vârstă ca pe o povară. Iar cei în vârstă ştiu că sunt priviţi astfel şi se simt frustraţi, iritaţi. Mama mea spune că bătrânii sunt precum copiii, trebuie ţinuţi de mână, alinaţi, sprijiniţi. Cu cât sunt mai bătrâni, cu atât sunt mai copilăroşi.
Hitesh Bhatt:
„În India, moartea nu e ascunsă, e la vedere”
– Ce veşti ai despre ţara ta în pandemie?
– Am fost în ianuarie anul acesta, timp de o lună, în India. Era o perioadă de relaxare, n-am observat semne de criză. La o lună după ce m-am întors, lucrurile s-au înrăutăţit, nu mai găseau rezerve de oxigen, paturi libere în spitale. Au murit mulţi oameni.
Apropo de necazul Indiei, când te concentrezi pe un singur lucru, lucrul acela îşi modifică dimensiunile, ca sub o lupă. Toată lumea se uita la India şi părea că acolo se întâmplă ceva groaznic.
– Au fost publicate multe fotografii cu locurile unde se incinerau morţii.
– Am văzut şi videoclipuri cu aceste locuri. E un fapt obişnuit. La noi, moartea nu e ascunsă, e la vedere. Moartea nu este neapărat o pierdere, ci un proces natural, inevitabil. Cei mai mulţi indieni sunt pregătiţi pentru ea. În spatele templelor sunt terenuri unde sunt incineraţi morţii. În faţa templelor, oamenii vin să se roage la zei pentru noroc şi fericire. Viaţa şi moartea coexistă, sunt inseparabile.
– Iar în Occident sunt separate?
– În Occident, eşti învăţat să nu vezi răul, necazul, suferinţa. Toate astea sunt împachetate într-un ambalaj drăguţ. Şi astfel tragem concluzia falsă că viaţa înseamnă doar să fii frumos, să fii extraordinar, să fii fericit. Umbra e ţinută ascunsă. Durerea, pierderea fac parte din viaţă. De fapt, dacă judeci în adâncime, realizezi că pierderea şi câştigul sunt doar nişte gânduri în capul nostru, nu există cu adevărat. Mereu tindem să luăm cuvintele aşa cum ne sunt date.
„Creăm poveşti în capul nostru despre fericire”
– Ce înseamnă, de fapt, să fii fericit?
– Când aveam 24 de ani, mi-am dat demisia de la ONG-ul unde lucram. Călătoream mult prin India ca lucrător social. Am decis să călătoresc pe cont propriu, pe banii mei. Mă preocupa ideea asta, a fericirii. Îmi spuneam că toată lumea caută fericirea şi puţini o găsesc. Am încercat, în drumurile mele, să întâlnesc şi să petrec timp alături de oameni aşa-zis nefericiţi. Să mă pun în situaţii nefericite, să văd ce iese.
– Şi ce-ai aflat?
– Am avut multe întâlniri cu tot felul de oameni, săraci, cerşetori, bătrâni, tineri ca mine, şi mi-am dat seama că noi creăm poveşti în capul nostru despre ce înseamnă fericirea şi ce nu. Fiecare om îşi găseşte propria fericire în felul lui. Oamenii au abilitatea, cum spunea un poet englez, ca în mintea lor să transforme iadul în rai şi raiul în iad.
– În mintea lor. Asta e şi realitatea?
– Da, totul e în mintea noastră. Am dormit pe marginea drumurilor, riscând să fiu călcat de vreun TIR condus de un şofer beat. Se mai întâmplă în India. Am văzut cerşetori şi oameni fără adăpost dormind aşa, noapte de noapte, şi am vrut să încerc şi eu. Cu toate zgomotele trecând pe lângă mine. Am observat că oamenii ăştia se distrează destul de bine noaptea, stau la jocuri de cărţi, uneori beau.
Îi vedeam pe cei din stradă ca pe nişte oameni nefericiţi, care ne privesc cu invidie pe noi, cei care avem haine bune şi stăm în case confortabile. Dar nu, nici pe departe, îşi văd de vieţile lor, pur şi simplu. Mi-am dat seama că nu are rost să caut nefericirea.
– Lumea e bună aşa cum e, nu trebuie schimbată?
– Dacă privim lumea ca pe o problemă care trebuie rezolvată, oricâte soluţii am aplica, acestea vor da naştere la noi probleme. Nu spun că n-ar trebui să facem nimic. Cauza şi efectul sunt legate. În fiecare cauză există un efect şi în fiecare efect, o cauză. Cred că e incorect să spui că lumea trebuie schimbată.
– Şi-atunci să nu facem nimic, să nu acţionăm în nici un fel?
– E destul de egoist să spui că trebuie să salvezi pe cineva sau ceva. Te poţi salva doar pe tine, te poţi face mai bun doar pe tine. Ne uităm prea mult spre alţii, cum ar fi politicienii, şi aşteptăm să facă ceva. De pildă, s-a discutat mult despre problema gunoiului din sectorul 1. S-au făcut multe glume, multe meme-uri. Dar n-am văzut pe nimeni să vină cu nişte saci şi să încerce măcar să sorteze gunoiul care era împrăştiat peste tot în stradă. Înainte de a cere cuiva să facă ceva, mă întreb dacă eu am făcut destul în acea privinţă.
– Cum ar fi? Un exemplu.
– Când aveam restaurantul în India, apreciam mult când clienţii, după ce terminau mâncarea, strângeau la un loc farfuriile şi tacâmurile. Gestul ăsta mic îmi scutea 30 de secunde, poate un minut. Când lucrezi sub presiunea timpului, asta înseamnă mult.
Gestul ăsta trece dincolo de relaţia tranzacţională client – ospătar. Înţelegi cât de zorit e chelnerul, vezi cum aleargă printre comenzi şi te gândeşti cum ai putea să-l ajuţi.
– Cauţi sensul vieţii, l-ai găsit?
– Cu cât analizezi şi studiezi mai mult, descoperi tot mai multe puncte de vedere posibile, ale savanţilor şi ale non-savanţilor, ale religioşilor şi ale non-religioşilor. Începi să te întrebi care-i rostul. Te simţi pierdut în acest amestec. Şi te întrebi dacă nu cumva viaţa ta nu are sens de una singură, ci are sens doar legată de alte vieţi. Şi-atunci încerc să ies în întâmpinarea celorlalţi, să văd ce pot face pentru ei.
Binele şi răul vor exista mereu în această lume. Când vrei să faci din lume un loc mai bun, să porneşti cu înţelegerea că asta va crea, undeva, un loc mai rău. Şi să accepţi asta
Hitesh Bhatt:
„Să nu ne luăm foarte în serios, Universul are planurile lui”
– Asta e soluţia, să ajuţi, să dăruieşti?
– Să dăruieşti e un lucru natural. Să aduci valoare în viaţa altora e natural. Să iei de la alţii e împotriva firii. Observ semne ale unui salt de conştiinţă. Tot mai mulţi oameni îşi dau seama că scopurile materiale nu mai sunt de-ajuns. Uitaţi-vă la noi, avem atâtea cât un rege de-acum trei sute de ani nici n-ar fi visat! Totuşi, suntem atât de îngrijoraţi, încruntaţi, agitaţi tot timpul. Asta pentru că prosperitatea materială nu poate aduce fericirea. Confortul nu aduce fericirea.
– Ce-ţi doreşti de la viaţă?
– Am dorinţele şi visurile mele, dar e bine să nu-ţi iei scopurile foarte în serios. Să nu te iei nici pe tine foarte în serios. Universul are planurile lui. Avem o mulţime de păreri despre moarte şi despre viaţă. Credem că dacă nu avem destui bani, rămânem fără mâncare, nu avem cu ce plăti facturile… Nu mă îngrijorez doar eu, ci toţi cei din jurul meu, deci ăsta ar trebui să fie adevărul. Facturile trebuie plătite şi eu trebuie să-mi fac griji pentru ele. De fapt, trebuie să-ţi trăieşti viaţa onest, nu sub presiunea celorlalţi.
– Ce înseamnă să trăieşti onest?
– Viaţa se întâmplă prin noi. Dacă Universul vrea să prind acest autobuz, îl voi prinde. Dacă nu, voi aştepta altul. Să avem încredere că Universul are grijă de tot. Şi când spun are grijă, nu înseamnă că Universul va face ca totul să fie frumos pentru mine, dar va face ceea ce este necesar. Să ne abandonăm puţin fluxului existenţei. Să luăm decizii, după liberul arbitru, dar să fim atenţi, să vedem dacă voia noastră se potriveşte cu ce vrea Universul.
Când lupta pentru supravieţuire nu mai e singurul ţel, atunci începe viaţa. Până atunci, eşti doar un câine vagabond, care merge de la un coş de gunoi la altul, să caute mâncare. Nu spun că viaţa unui câine e mai prejos, doar că e diferită. Ca om, poate eşti în stare şi de altceva.
Hitesh Bhatt:
„Important e să ştim de ce mâncăm, nu ce mâncăm”
– Ce crezi că-i împiedică pe oameni să-şi trăiască viaţa omeneşte?
– Frica. Dacă ne temem tot timpul de suferinţă, de moarte, înseamnă că nu ne asumăm niciodată riscuri. Nu ieşim din bula noastră, unde ne simţim siguri şi protejaţi. Asta mi se pare o mare nedreptate faţă de viaţă, să nu încercăm să vedem ce e dincolo de bulă, ce potenţial avem, de ce suntem capabili. Mereu să ne punem întrebări despre ce am mai putea face, să căutăm noul, nu să căutăm ceea ce ne dă senzaţia de siguranţă. Siguranţa e, oricum, o iluzie. Ideea e să ne înfruntăm spaimele.
– E foarte răspândită acum frica de mâncarea nesănătoasă. Ce mănânci?
– Sunt vegetarian. Am fost un mare fan al Oborului. Ştiu că multe alimente de acolo pot fi pline de pesticide, dar măcar sunt proaspete. Cumpăr şi produse de la o fermă organică de lângă Bucureşti. E mai scump, dar cred că pe legume, zarzavaturi şi fructe plătim prea puţin faţă de cât cheltuim pe alte lucruri. Important e să ştim, întâi, de ce mâncăm, nu ce mâncăm. Mâncăm pentru că vrem să trăim. De ce să trăim? Şi aici ajungem iar la scopul vieţii. Să gândim mereu dincolo de panica legată de pesticidele din alimente. Să nu ne lăsăm duşi de fricile celorlalţi.
„Să stăm de vorbă cu noi 20-30 de minute pe zi”
– O altă mare frică a Occidentului: frica de bătrâneţe.
– Suntem martorii trecerii acestui corp prin viaţă. Corpul decade în timp, noi nu, noi rămânem aceiaşi. Poţi fi un copil toată viaţa, indiferent ce se întâmplă cu corpul tău. Ne trezim blocaţi în tot felul de credinţe. Nu suntem religioşi, dar credem cu religiozitate în ideea de vârstă, de pildă. Pentru că suntem leneşi, suntem înclinaţi să luăm ideile de-a gata, nu vrem să depunem tot efortul pe care-l presupune libertatea.
– Un sfat pentru cititorii noştri?
– Sfatul meu: să încerci să fii sincer faţă de tine însuţi, să stai de vorbă cu tine 20-30 de minute pe zi. Nu să meditezi sau să te uiţi în telefon, doar să închizi ochii şi să vezi ce se întâmplă. Vin peste tine amintiri, nelinişti, plictiseală. Lasă-le să vină. Simte plictiseala până la capătul ei. Simte neliniştea până la capătul ei. Dacă nu eşti împăcat cu demonii tăi, degeaba faci exerciţii spirituale. E doar o distracţie, o scurtătură. E acelaşi lucru dacă te duci la yoga sau la bere. Nu foloseşte la nimic.
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!