INTERVIU. Incinerare versus înhumare la români: „Pentru unii este un ascensor direct spre iad, pentru alții, o formulă deplină a libertății de a alege” 

„De câte ori trec pe lângă un cimitir, mă simt norocos, știind că nu voi fi niciodată găzduit într-un asemenea spațiu”, spune Marius Rotar, cercetător la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia și președinte al Asociației Cremaționiste Amurg.

Rotar pledează pentru extinderea incinerării, practică funerară care este mai ieftină decât înhumarea, dar la care apelează foarte puțini dintre români – sub 1% din numărul persoanelor decedate.

Această alegere fiind explicată atât prin influența Bisericii Ortodoxe Române, dar și prin lipsa crematoriilor – sunt doar trei în toată țara.

„Dacă un primar se apucă să construiască vreun crematoriu la noi astăzi, poate să-și ia adio de la următorul mandat”, subliniază cercetătorul. 

Cu toate acestea, din 2016, se observă „o creștere naturală, lentă, dar sigură”, a numărului de incinerări, spune el.

Care este istoria ideilor cremaționiste în România, de unde vine reticența românilor și care sunt perspectivele acestei practici funerare, Marius Rotar explică într-un interviu pentru cititorii Libertatea.

„Eliminarea corpului”

Vasile Ernu: Ultimile crize ne-au adus în față tema morții mult mai direct. Ești specialist în ceea ce se numește „Death Studies”. Ce este incinerarea umană?
Marius Rotar: Depinde din ce unghi privim. Pentru unii este un ascensor direct spre iad, o practică eminamente păgână, pentru alții, o formulă deplină a libertății de a alege. Există în limba engleză un concept „disposal of the body”, greu traductibil sau de acceptat la noi – „eliminarea corpului”. Mi se pare potrivit. 

Recomandări

Prima zi din viața noului Parlament. Șoșoacă l-a flancat pe Ciucă, Becali a smuls microfonul unui jurnalist, iar liberalii se zbat între Crin și Nicușor

Parafrazându-l pe Jankelevitch (filosof francez, 1903-1985 – n.r.), eu cred că incinerarea este o acțiune, îndelung gândită și pusă în practică la nivel individual, de purificare, simplificare și condensare a ceea ce ai reprezentat cândva ca om. Ceea ce face natura în șapte ani se sfârșește într-o oră. În zilele noastre, o văd ca o necesitate. 

– Există o întreagă discuție despre incinerare. E veche. Explică-ne care este istoria în România?
– Ideile cremaționiste pătrund la noi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grației unei elite medicale. Din rațiuni utilitariste. Perioada interbelică a însemnat transpunerea în realitate prin formarea Societății Cenușa (7 martie 1923), care, cu sprijinul Primăriei București, a deschis primul crematoriu (Cenușa, la 25 ianuarie 1928). 

Interesul Primăriei București a fost de a scăpa de povara cadavrelor nerevendicate de familii sau neidentificate, care nu erau puține: 581 în 1937, de pildă. Criticile, provenind în special din mediul ortodox, au fost virulente, considerându-se că apariția practicii ar surpa tradițiile, săpând la temelia ființei naționale. 

Recomandări

Cum se vor împărți ministerele în noul Guvern între PSD-PNL-UDMR, după ce USR a fost exclus de la negocieri – Surse

Cremaționiștii au încercat să răspundă, mai ales prin vocea arhimandritului Pop Șerboianu, unicul cleric ortodox susținător al cremațiunii, căutând să demonstreze că între creștinism și incinerare nu există vreo incompatibilitate. 

Cel mai greu moment a fost anul 1940, când legionarii au fost la un pas să desființeze Crematoriul Cenușa, dar acesta a supraviețuit. În mod paradoxal, în primii ani ai comunismului, rata incinerărilor la noi a fost în descreștere, aceasta cunoscând o dezvoltare în anii 70, și nu din pricina discursului ateu al regimului comunist (formal, din multe puncte de vedere), ci a creșterii populației Bucureștiului. 

De altfel, în comunism nu s-a atins vreodată prin incinerare 1% din rata deceselor și nu au mai fost edificate crematorii, cel de-al doilea invindu-se abia în iulie 1994 (Vitan- Bârzești).  

În ultimul deceniu au apărut două crematorii private (la Oradea, Phoenix, și la Bădeni/Turda, Pro Ignis) – nu fără polemici -, dar Cenușa a fost închis în 2002, cu o motivație extrem de fragilă.

Recomandări

LIVETEXT Zeci de răniți și cel puțin doi morți în Germania, după ce o mașină a intrat într-un grup de oameni la un târg de Crăciun. Cine este autorul atentatului I VIDEO

A mai fost scandalul Sergiu Nicolaescu, dar atunci lumea a fost solidară cu ideea respectării voinței din urmă de a fi incinerat, nu cu cauza incinerării. Dovada este că în 2013 și 2014 numărul incinerărilor la Vitan scădea în comparație cu anii 2011 sau 2012.

„Cum să dezvolți practica, atunci când nu există crematorii?”

– De unde vine reticența românilor față de acest tip de practici funerare? Cauzele sunt doar religioase?
– În esență, da. Orice religie are la bază temeiul morții, promițând viața de după. Impune niște reguli pentru viață sau damnare eternă. Dacă ne uităm la datele recensământului și vedem că 85,6 % dintre compatrioții noștri s-au declarat ortodocși, nu putem judeca decât astfel, deoarece Biserica Ortodoxă Română rămâne inflexibilă la această situație. 

Dar sunt nuanțe, închipuiți-vă că între 1928 și 1994 la noi a fost un singur crematoriu, deși am trecut printr-un proces de urbanizare. Cum să dezvolți practica, atunci când nu există crematorii? Reticența este hrănită de lipsa reală a unei alternative, iar când alternativa apare, ne trebuie timp să ne obișnuim cu ea. Cum ne obișnuim? Înțelegând că este o soluție la rezolvarea unor deficiențe. 

Monopol asupra ritualului morții

– Cine deține monopol asupra ritualului morții? Biserica sau statul? De-a lungul timpului, ele au împărțit această putere?
– Asupra ritualului, Biserica, deoarece declară că exprimă ceea ce este bine sau rău, într-un tip de ritualitate, cum e cea funerară, având un caracter colectiv, obligatoriu și creează un înțeles, girat prin invocarea tradiției și a majorității populației care aderă la așa ceva. 

În timp, au apărut alternative, odată cu ivirea înmormântărilor laice – adică, cei care refuză slujba religioasă la decese, prima tentativă la noi fiind cazul Nicolae Zubcu-Codreanu (unul dintre primii socialiști din România – n.r.) la 1879. Sau funeraliile de stat, care includ elementele religioase, deși acestea nu au fost întotdeauna prezente. 

La nivel general, statul controlează azi prevenția sau efectele morții, dar moartea, ca eveniment, și murirea, ca proces, sunt medicalizate. O explică doar, însă se oprește aici. Cine „creează”/oferă între acestea cel mai coerent înțeles al morții? Biserica. A încerca să-l disloci este, cel puțin la noi, adeseori o nebunie pentru cine încearcă și blasfemia supremă pentru cine crede în acel înțeles.

Ce riscă preoții care oficiază slujbe la crematoriu

– Am prieteni care au decedat și au cerut să fie incinerați, ei fiind ortodocși. Știu că au fost complicații în a li se face slujba. Există o poziție clară a bisericii față de acest act? Au interdicție preoții să facă slujbele de înmormântare pentru ei? De fapt, care e poziția BOR și a celorlaltor biserici?
– Există. Sinoadele Bisericii Ortodoxe Române din 1928, 1933 și 2012 condamnă incinerarea și refuză orice serviciu religios în acest caz (e drept, cu unele mici nuanțe nesemnificative în 2012). Preoții care săvârșesc orice tip de servicii sunt pasibili de a fi caterisiți. 

Am tot scormonit să aflu câți preoți ortodocși, încălcând această regulă, au fost caterisiți. N-am găsit decât doi în 95 de ani de incinerare la noi, cu toate că sunt destul de mulți, deși unele cazurile cu prezență religioasă ortodoxă la incinerare erau cunoscute (vezi, mai recent, cazul incinerării Zoei Ceaușescu sau a Monicăi Lovinescu). 

Și celelalte Biserici au fost virulente la adresa incinerării, dar în timp și-au modificat atitudinea (romano-catolicii după Conciliul Vatican II, iar protestanții mai repede). Nici chiar în interiorul bisericilor ortodoxe nu există vreo unitate, de pildă, Biserica Ortodoxă a Serbiei fiind mult mai îngăduitoare în asemenea direcție decât cea din România, Grecia sau Cipru. Cum mai poți numi incinerarea o practică păgână când alte biserici creștine surori o acceptă?

Ce spune legislația și cum stăm față de vecini

– Ce ne spune legislația despre practica incinerării?
– Din perioada interbelică, la noi, incinerarea are un statut egal cu înhumarea. Este garantată prin legile statului român, consfințită prin Codul Penal (profanarea cadavrelor/urnei), Legea 119/1996 (actele de stare civilă), Noul Cod Civil (respectarea voinței persoanei decedate), la fel și Noua Lege Funerară din 2014.

– Cum stăm statistic față de vecini și alte țări din regiune?
– Statistic, nu stăm foarte bine. Suntem undeva la 0,70-0,80 % incinerați, dintre cei decedați anual. De pildă, la Vitan-Bârzești, anul trecut, au fost 1.105 incinerări, iar la Pro Ignis, la Turda, 503.

• Bulgaria are 3 crematorii, cu 6,76% dintre decedați, primul crematoriu fiind deschis în 2001. 
• Ungaria are 17 crematorii și atinge un procent de 69,67%, primul crematoriu fiind deschis în 1951. 
• Serbia are două crematorii, procent de 20,72%, primul crematoriu deschis în 1964.
• Grecia are deja 2,77%, primul crematoriu deschis – după lupte cu Biserica Ortodoxă – acum 2 ani. 

Criza locurilor de veci

– De ce crezi că incinerarea ar fi o soluție mai bună decât cea tradițională, înhumarea?
– Nu vorbesc despre elementele estetice. Sunt costurile multiple implicate, iar ele nu se traduc, neapărat, prin ceea ce presupune prețul unei incinerări versus costul unei înhumări (și în acest caz, înhumarea este mai scumpă, presupunând operațiuni specifice – concesionare, făcutul gropii, compactare mormânt, punerea în mormânt cu ustensilele aferente. îngroparea etc.). 

Înhumarea aduce cu ea o serie de alte elemente mai scumpe, secundare în cazul incinerării: monumente funerare. Consultați site-ul Administrației Cimitirelor și Crematoriilor Umane din București, ca să vedeți ce presupune: nu poți lăsa un mormânt așa cum l-au isprăvit groparii, trebuie investit, iar sumele nu sunt deloc mici. Bine, fiecare cu vanitatea lui, exprimată în monumentul funerar. 

Durează de decenii și se tot accentuează, au fost cimitire în unele orașe de la noi care au concesionat locuri de veci, doar cu adeverințe de muribund. Se vând locuri de înhumare ca la piață, deși este ilegal. Acum câteva zile se anunța că la Iași mai sunt 600 de locuri de veci, în condițiile în care zilnic se fac 7 înhumări în cele 5 cimitire din oraș. În Alba Iulia mai sunt 100 de locuri de veci. Nu mai vorbesc despre deshumări pentru a se elibera „locuri de veci”, unele făcute după bunul plac al administratorilor cimitirelor și nerespectând legislația în vigoare. 

Cremațiunea poate rezolva această criză, de aici utilitatea ei la noi, dublată de costurile mai mici față de înhumare.

– Există o mare „industrie a morții” și un mare business al „locurilor de veci”. Cum e integrată incinerarea în acest sistem?
– Exista acel ajutor de înmormântare oferit de stat. În fiecare an crește, ceea ce duce, în mod automat, la creșterea prețurilor în domeniu, firmele de pompe funebre căutând să-l ia, justificat sau nu, în întregime și, pe cât se poate, peste. 

Nu doar locurile de veci sunt o afacere, ci și toate serviciile aferente morții și capelele. De ani de zile, inclusiv Biserica Ortodoxă Română a intrat pe piață, construindu-și propriile servicii funerare. 

Incinerarea este parte mică din această afacere, din pricina numărului scăzut de crematorii și a celor care se incinerează. Orice crematoriu devine rentabil dacă are minimum 400 de incinerări pe an, ceea ce este peste devine profit.  

Cele private la noi s-au construit de oameni care au avut afaceri în alte domenii, astfel încât au putut să-și susțină crematoriile, în primii ani de funcționare, din alte surse decât din incinerări. În timp, lucrurile s-au reglat.

„O creștere naturală, lentă, dar sigură”

– România are suficiente crematorii?
– Nu, doar trei crematorii la 19 milioane sau câți mai suntem azi. Dacă eu sunt din Constanța sau Botoșani și doresc să fiu incinerat trebuie să merg la București, iar acest fapt presupune plata transportului funerar, care nu este una mică. 

Cehia dispune de 28 de crematorii. Bine, Cehia e un caz aparte. N-am auzit de vreo criză a locurilor de veci pe acolo și nici de mafia cimitirelor.

– Pandemia, crizele, scumpirile au crescut numărul celor care apelează la acest serviciu funerar?
– Nu, neapărat. Creșterea numărului incinerărilor la noi se poate observa de prin 2016. Este o creștere naturală, lentă, dar sigură. Nici pandemia și nici scumpirile nu au dus la vreo explozie, deși în anul 2021, în plină criză pandemică, rata incinerărilor a fost cea mai mare din ultimele două decenii. 

Statistic vorbind, la Vitan au fost 1.189 de incinerări în 2020, 1.326 în 2021, 1.105 în 2022, iar la Pro Ignis 572 în 2020, 613 în 2021 și 503 în 2022. 

Proprietarul crematoriului de la Oradea refuză sistematic să facă public numărul incinerărilor anuale, invocând motive de strategie în afaceri. N-am înțeles niciodată de ce, întrucât și fără acestea tot așa i-ar merge businessul. Se situează la număr pe undeva ca acei de la Pro Ignis.

– Tu cum te raportezi la incinerare?
– Ori de câte ori trec pe lângă un cimitir, mă simt norocos, știind că nu voi fi niciodată găzduit într-un asemenea spațiu. Fiecare alege pentru sine, iar eu am făcut această alegere acum mult timp. 

Mă mai gândesc că, rezistând la toate regimurile politice timp de 95 de ani, cremațiunea la noi și-a demonstrat neutralitatea și utilitatea pe deplin. Va veni timpul să crească…

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro