ComenteazăChiar dacă putea cu ușurință să părăsească țara, Sofia Andruhovici a ales de fiecare dată să locuiască în continuare în Ucraina, alături de familia sa, inclusiv cu fiica ei în vârstă de 14 ani.
Dacă până acum Sofia scria ficțiune, inclusiv un scenariu de film („Viddana”, 2020), acum documentează realitatea războiului. Scrisul este „singurul lucru pe care-l pot face” și o ajută să-și păstreze sănătatea psihică.
Săptămâna trecută, Sofia a fost invitata Festivalului Internațional de Literatură și Traducere – FILIT – de la Iași și a acordat un interviu pentru cititorii Libertatea.
Sofia Andruhovici, 40 de ani, este din regiunea Ivano-Frankivsk, din vestul Ucrainei. A scris trei cărți de proză scurtă, trei romane, o carte pentru copii și eseuri. Romanul ei, „Felix Austria” (2014), a câștigat premiul BBC Ukrainian Book of the Year. Cel mai recent roman al său, „Amadoka” (2019), împletește istoria războiului în curs împotriva Rusiei, represiunile staliniste din anii 1930 și Holocaustul din Ucraina. În 2021, a primit premiul Women in Arts pentru literatură.
Înainte de război, Sofia a tradus în ucraineană cărțile lui J.K. Rowling. Acum, departe de magia lui Harry Potter, găsește miracolul de dincolo de ororile războiului, în felul în care ucrainenii se organizează „pe orizontală, fiecare știe ce are de făcut, ca și cum nu ar avea nevoie de guvern, de putere” și în faptul că „oamenii încearcă să-și trăiască cele mai bune vieți, chiar și atunci când nu este posibil”.
„Fiecare ucrainean trebuie să folosească șansa de a vorbi despre Ucraina”
Libertatea: Sofia, ai venit dintr-o țară răvășită de război ca să ajungi aici la un festival de literatură. E un pic suprarealist, mă gândesc că ai emoții amestecate?
Sofia Andruhovici: Sigur că da, mai ales că s-a schimbat din nou situația în Ucraina. În urmă cu puțin mai mult de-o săptămână, rușii au început să bombardeze orașele ucrainene din nou, nu doar în est, ci și Kievul și alte orașe din partea vestică a Ucrainei. Astfel, când am plecat în această călătorie, eram foarte îngrijorată să-mi las familia în Kiev.
Acum știu cât de greu este să rămâi departe de casa ta. Când trăiești într-o situație ca asta, nu poți să spui că te-ai obișnuit cu ea, pentru că nu te poți obișnui niciodată cu războiul, dar ești înăuntrul ei și măcar știi ce se întâmplă. E mai rău când ești în altă parte și nu-i vezi pe cei dragi ție. Îți faci griji tot timpul. Sunt foarte agitată, sunt în permanent contact cu ei, dar nu puteam amâna călătoria pentru că era, de fapt, o serie de festivaluri legate – trei în trei țări. Dacă anulam, m-aș fi simțit rău, pentru că eu cred în ideea că fiecare ucrainean trebuie să folosească șansa de a vorbi despre Ucraina și despre ce se întâmplă în țară.
„Oamenii încearcă să trăiască cele mai bune vieți ale lor în Ucraina”
– Și tu, și familia ta ați rămas încă în Kiev?
– Am plecat din Kiev la începutul războiului, am mers în vest, la Ivano-Frankivsk, unde m-am născut. Am rămas acolo jumătate de an, dar ne-a lipsit atât de mult Kievul! Visam la ziua când ne puteam întoarce și a părut că este posibil să facem asta, pentru că situația o vreme nu afecta vestul și centrul Ucrainei la acel moment.
Ne-am întors în septembrie și a fost grozav, pentru că acum senzația este că oamenii încearcă să trăiască cele mai bune vieți ale lor în Ucraina, chiar și când nu e posibil să facă asta.
Îi poți vedea pe toți ținând petreceri și întâlnindu-se cu prieteni, citind cărți, vorbind și petrecând timpul împreună cu cei dragi. Pe scurt, suntem în Kiev acum, dar nu pot prezice viitorul și care vor fi următoarele noastre decizii.
– Ai luat în calcul să pleci din țară?
– Sper să nu fie nevoie să fac asta. Vreau să rămân în Ucraina atât cât e posibil. Sper și cred că va fi posibil. Sunt foarte fericită cu călătoriile, cu invitațiile la evenimente, cu interesul deosebit arătat de alte țări, însă am nevoie să rămân în Ucraina. Simt că e minimumul pe care îl pot face în această situație.
Nu sunt curajoasă, nu pot să fac multe lucruri pe care le fac mulți ucraineni care sunt voluntari și luptă. Dar pot scrie, pot observa, pot să simt și îi pot asculta pe oameni. Pot să notez, pot să-mi scriu propriile experiențe și să scriu experiențele oamenilor pe care îi cunosc. Sper că nu va trebui să plec din țară.
„Când oamenii mor în jurul tău, pare imposibil să scrii despre asta. Te simți vinovat că încerci”
– De ce spui că nu ești curajoasă? Mie mi se pare că ești. Mulți în locul tău ar fi ales să plece.
– Da, și îi înțeleg pe toți. Îi înțeleg și pe cei care pleacă din țară, pentru a-și salva viețile și viețile copiilor lor. Îi înțeleg și pe cei care își riscă viețile luptând în război. Am inclusiv prieteni scriitori care fac asta. De exemplu, unul dintre prietenii mei, care lucra pentru o editură și și-a pierdut locul de muncă în război, adoră să citească și e foarte pasionat de literatură. Nu e absolut deloc făcut pentru război. Însă, în prima zi a războiului, s-a dus la armată și s-a oferit voluntar. E acolo tot timpul. Ei sunt foarte curajoși. Nu ar trebui să fie acolo, dar…
– Spuneai că ai continuat să scrii. Ce fel de texte ai putut scrie de când a început războiul?
– La început – și cred că e o experiență comună pentru mulți scriitori ucraineni – și nu numai, am vorbit și cu scriitori polonezi care spuneau la fel, la început, nu poți să-ți găsești deloc cuvintele. Pentru că simți că ești așa de slab și că și cuvintele tale sunt așa de slabe și nu pot să descrie nici cea mai mică parte din ce se întâmplă.
Când oamenii mor și suferă în jurul tău, pare imposibil să scrii despre asta. Chiar te simți vinovat că încerci să faci asta. E ca și cum nu ai recunoaște suferința lor.
A fost un proces lung pentru mine de schimbări interioare și, în cele din urmă, mi-am dat seama că, pentru a-mi păstra sănătatea psihică, trebuie să fac ceva. Scrisul este singurul lucru pe care pot să îl fac. Deși aveam sentimentul de neputință, că nu pot schimba ceva, am înțeles că trebuia să continui să scriu.
Am început să scriu eseuri reflectând la situație, am simțit că mă ajută mult. Mă ajută să numesc sentimentele, să le fac vizibile. Apoi am început să primesc feedback de la cititori, oameni care îmi spuneau că textele îi ajută, pentru că descriu niște experiențe comune ale noastre.
În timpul războiului, am scris, atipic pentru mine, nonficțiune. În mod obișnuit eu fac ficțiune. Îmi place să experimentez cu stilurile și cu structuri complicate. Subiectele complicate rămân acum, dar forma s-a schimbat. Observ multe situații, ascult poveștile oamenilor și le dau mai departe. Uneori vin cu propriile reflecții, alteori găsesc exemplele relevante din experiența anterioară din Al Doilea Război Mondial sau din cărțile altor scriitori, care au trecut prin Holocaust sau prin războaie. Așa arată acum scriitura mea.
„Pe social media, războiul e tratat ca un bun pe piață. E absurd”
– E un fel de a găsi sens în ce e de neconceput, de negândit.
– Da, exact. Cred că acesta e unul din principalele motive pentru care scriu. Și pentru asta e făcută literatura.
– Crezi că felului în care războiul a fost portretizat în mass-media din afara țării îi lipsește ceva, o anumită perspectivă, ceva ce doar oamenii din Ucraina văd și cunosc?
– Da, cred. Nu știu dacă e normal, dar e natural. Depinde de țară și de mass-media, de relația țării cu Ucraina sau cu Rusia. Unele țări sunt foarte apropiate de Rusia, unele nu pot să-și schimbe perspectivele și nu pot să spună adevărul despre nivelul crimelor. Însă mereu e așa cu mass-media, unele subiecte sunt prezentate fără nuanțe.
E o problemă a social media de asemenea, pentru că acolo, indiferent de subiect, se alege un detaliu și se multiplică la nesfârșit, inclusiv acum cu războiul. Unul dintre textele mele e chiar pe acest subiect: despre cât e de absurd că războiul poate fi portretizat și descris la fel cum ai face-o cu niște mărfuri de pe piață, cu publicitatea. E absurd, dar e realitatea noastră.
Capacitatea societății ucrainene de a se organiza pe orizontală
– Ai fost în Kiev în prima săptămână a războiului. Cum a fost acea săptămână în capitală?
– A fost un șoc total. Nu am realizat imediat nivelul schimbărilor care urmau să se producă. Doar după câteva luni, am început să realizăm că viețile noastre probabil că nu vor mai fi la fel cum au fost înaintea războiului. A fost haotic într-un fel, dar de asemenea ce este foarte interesant la societatea ucraineană este că – și am văzut asta și în timpul Revoluției demnității, în 2014, și chiar și mai mult la începutul războiului și până acum – ucrainenii au această abilitate de a organiza societatea pe orizontală, de a confrunta o problemă pe orizontală.
Pare că nu avem nevoie de putere, de guvern – deși sigur că e crucial că-l avem pe președintele nostru, care i-a surprins pe mulți dintre noi cu schimbările lui interioare. Dar nu avem neapărat nevoie de asta. Cumva ne putem organiza singuri și fiecare decide ce e mai relevant să facă. Se încheagă imediat grupurile de oameni care știu cum să împartă munca și devine atât de eficient. Arată ca un miracol.
Dar, dincolo de miracol, a fost această situație oribilă și de neimaginat când auzeam mereu sunetele rachetelor, care au distrus casele și totul tremura. Iar după o vreme, începi să diferențiezi sunetele și știi când acea rachetă a distrus o casă sau a fost doborâtă de armata ucraineană și nu a distrus nimic. E o experiență pe care nu ar trebui să o aibă niciun om.
Eu și familia mea am împachetat în prima zi și am vrut să plecăm din Kiev, dar era imposibil pentru că toate străzile erau blocate. Mulțimi întregi de oameni încercau să facă același lucru.
Ne ascundeam în adăposturile de bombe. Poți să-ți imaginezi asta din filme, dar cred că, în realitate, este o experiență mult mai intensă.
Adăposturile de bombe sunt în stațiile de metrou. Iar în Kiev unele din stații erau impresionante, foarte frumoase. Sunt spații uriașe, în care sute de oameni veneau. Oameni de toate vârstele, oameni cu pisici, oameni cu câini. Oamenii se ajutau unii pe alții. Era emoționant. Dar și îngrozitor. Și suprarealist.
Refuzul de a mai vorbi rusă
– Cum crezi că războiul va afecta identitatea ucraineană pe termen lung?
– Impactul a fost deja vizibil din primul moment. Este un proces care durează deja de 30 de ani de independență ucraineană, dar la început se mișca foarte încet și atingea numai anumite cercuri: de exemplu, artiștii sau oamenii de știință. Din 2014, era deja mai vizibil și în acea perioadă am început să observ, pe social media și printre oamenii pe care i-am cunoscut, că mulți au început să se întrebe cine sunt și ce înseamnă să fii ucrainean. Să se întrebe, de exemplu, de ce vorbesc rusă, fiind ucraineni. Sau de ce bunicii lor vorbeau ucraineană și ei nu o vorbesc. Și tot așa.
Am început să ne cunoaștem istoria mai bine și să o interogăm. Să fim mai conștienți de ea, mai conștienți de diferențe, pentru că diferite părți ale Ucrainei au avut trasee istorice diferite. Vestul a avut relații mai apropiate de Europa, a fost mult timp parte din Imperiul Austro-Ungar, a avut legături strânse și cu Polonia, cu Lituania. Estul a fost conectat de Rusia.
În timp ce estul a fost parte din Imperiul Rus, vestul a fost europenizat și avea o cultură complet diferită. Iar limba și cultura ucraineană au fost mai dezvoltate în vestul țării, pentru că acolo asta nu le era interzis oamenilor. Aveam un imperiu un pic mai bun în vest și un imperiu mult mai rău în est.
Am reușit să prezervăm această identitate ucraineană și acum este foarte vizibilă. Este ceva ce aș spune că este comun pentru aproape toți ucrainenii acum.
– Crezi că războiul va consolida această identitate?
– Deja a făcut-o. E deja mai puternică și o văd peste tot, în poveștile pe care le ascult. Am călătorit cu o femeie și fiica ei. Femeia se născuse în Crimeea și soțul ei la Harkov. Oamenii din Harkov de obicei vorbesc în rusă.
Această familie, care acum locuiește în Kiev, a decis să nu mai vorbească decât ucraineană, după masacrul de la Olevnika, când rușii au distrus clădirea cu zeci de soldați ucraineni capturați. Pentru această familie, acela a fost momentul când a decis că nu mai poate vorbi limba rusă.
Fiecare decide pentru el însuși. Nu spun că e ceva greșit cu a vorbi în rusă, ce vreau să spun e că acest nivel de conștientizare a cine suntem e fără precedent în Ucraina. Niciodată în istoria Ucrainei n-am știut mai bine cine suntem.
„Ucraina e un loc în care pui cu adevărat preț pe viața umană”
– Știu că probabil ai putea scrie o carte ca răspuns la întrebarea asta, dar ce înseamnă să fii ucrainean pentru tine?
– Pentru mine, să fii ucrainean înseamnă să fiu născută într-un loc care mereu a avut o istorie complicată, care nu a fost niciodată calm, dar a dat oamenilor oportunitatea să facă schimbări și să se schimbe pe ei înșiși. Este foarte greu, dar e mereu interesant. E solicitant, dar te face să te simți în viață. Pentru mine, cu siguranță, Ucraina e o țară europeană și e un loc în care cu adevărat pui preț pe viața umană și toate lucrurile care contează cu adevărat: libertatea și posibilitatea să fii tu însuți și să prețuiești alegerile și identitățile celorlalți.
– Am vorbit despre felul în care aceste ultime 7 luni te-au schimbat ca scriitoare. Cum te-au schimbat ca om?
– Cred că am devenit mult mai deschisă și mai puțin temătoare, mai curajoasă. Deși ziceam la începutul discuției noastre că nu mă percep ca fiind curajoasă, în comparație cu felul în care eram înaintea războiului, cred că sunt mai curajoasă. Pun preț pe lucrurile care contează cel mai mult, pe lucrurile simple.
„Nu avem altă opțiune decât să câștigăm războiul”
– Ești optimistă că se va încheia curând războiul?
– Nu cred că se va încheia curând și nici nu cred că va fi o victorie care să ducă la fericire absolută, pentru că am trăit așa de multe tragedii până în acest moment, că în mod constant suferim pe dinăuntru. Trebuie să stăm cu această suferință pentru totdeauna, să găsim calea să vorbim despre ea. Chiar și după ce se va încheia războiul, vom avea un drum lung înaintea noastră ca să procesăm traumele pe care le va lăsa în urmă.
Dar știu că nu avem altă opțiune decât să câștigăm, pentru că e singura șansă a Ucrainei să existe, așa că sigur vom câștiga.
– Ce rol crezi că vor juca scriitorii în reconstruirea țării după ce se termină războiul?
– Scriitorii au oportunitatea de a găsi cuvintele pentru a numi ceea ce nu poate fi descris, să numească sentimentele, să numească situațiile prin care am trecut. Avem scriitori care fac asta acum, dar avem și scriitori care luptă în armată. Sper că vor povesti experiența lor. Avem nevoie să ne ajutăm unii pe alții să traversăm și să procesăm trauma și să găsim modalitățile de a trăi după război.
Nu cred că războiul se va opri de pe-o zi pe alta și a doua zi va fi pace iar. Va fi un proces lung și nu va fi așa de vizibil. Va fi plin de probleme și de sentimente reprimate, dar sper că va veni un timp când vom găsi cu calm forța să mergem mai departe și să reconstruim totul. Sper că vom lua părțile dure ale persoanelor traumatizate și ale situațiilor complicate, vom ști să le acceptăm și să ne organizăm viețile în cea mai bună formă posibilă.
Libertatea îşi propune să ofere o voce egală femeilor în reprezentarea lor din media și crede în puterea #EqualVoice pentru a face mai vizibile femeile în presa românească, pentru a include vocile lor și perspectivele feminine. Fie că vorbim de jurnaliste, de surse, de specialiste sau de comentatoare / editorialiste, doar așa putem reflecta echilibrat societatea.
Libertatea își folosește capacitatea jurnalistică și tehnologică de a promova valorile în care crede: egalitatea între femei şi bărbați.
Vezi noutățile din cadrul inițiativei EqualVoice!