Interviu cu un jurnalist rus în exil: „Am plecat pentru că nu mai știu cum să trăiesc în țară. Sunt două părţi rivale, care vor să se ucidă”

La 1 martie, Nechay trecea cu buletinul graniţa înspre Armenia. Era cea mai sigură cale, pentru că nu implica folosirea paşaportului internaţional. În aceeaşi zi, „Ecoul Moscovei” era blocat de guvernul rus. 

Astăzi, Nechay, stabilit într-o ţară pe care preferă să nu o numim public, continuă să-şi producă emisiunea de comentariu al actualităţii şi o transmite pe Youtube. 

În loc de un Ecou al Moscovei, în diaspora au apărut mai multe ecouri, pe măsură ce jurnalişti refugiaţi în diferite ţări din Europa şi Asia şi-au găsit vocea pe Telegram şi Youtube. Audienţa de-acasă s-a mutat cu ei, cu ajutorul programelor de VPN, care fac aceste platforme online accesibile şi în Rusia, altfel interzise de cenzura de stat.

Nechay, care e şi cercetător în ştiinţe politice la Higher School of Economics în Sankt Petersburg, a oferit un interviu în exclusivitate pentru Libertatea, în care se arată cumpătat, dar optimist că într-o zi şi războiul, şi regimul lui Putin se vor sfârşi, iar jurnaliştii independenţi se vor putea întoarce acasă. 

„Ne simţeam ca jurnaliştii din Germania nazistă”

Libertatea: Când ai ştiut că e timpul să pleci din ţară? M-am tot întrebat cum identifică oamenii momentul corect în astfel de situaţii. 
Valery Nechay: Onest vorbind, mi-am dat seama că probabil ar trebui să părăsesc Rusia când a început războiul, pentru că era îngrozitor. Rusia invada o ţară vecină. Pentru mine, pentru prietenii şi colegii mei, arăta ca începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. La un moment dat, ne gândeam că aşa se simţeau jurnaliştii care lucrau în Germania nazistă. Apoi a venit noua legislaţie, care a schimbat complet peisajul media: nu puteai nici folosi cuvântul „război”. Am decis să plecăm în străinătate şi să lucrăm de la distanţă. 

Recomandări

Ioana Tănase, femeia care a călătorit singură cu motocicleta, din România până în Mongolia: „Țipam și plângeam de fericire, într-un peisaj de vis”

Când postul radio a fost închis, ne-am dat seama că trebuie să pornim un proiect nou, aşa că mai mulţi jurnalişti ruşi care lucrau pentru Ecoul Moscovei au pornit o serie de canale de Youtube. 

– Practic, s-au multiplicat canalele media. 
– Da, s-au înmulţit. Problema este că, din cauza sancţiunilor, nu putem monetiza conţinutul, nu putem obţine venituri din Youtube şi din publicitatea de-acolo. Practic, ca jurnaliști ruşi, suntem loviţi de două ori: o dată, bătuţi de guvernul rus, dar apoi şi de Youtube, pe fondul sancţiunilor.

– Cum vă finanţaţi munca acum?
– Am început o campanie de donaţii, care merge destul de bine. Problema e că pot obţine donaţii din Rusia, prin contul meu bancar din Rusia, dar sistemul bancar rus e complet rupt de restul lumii, deci nu pot transfera banii dintr-un loc în celălalt. Şi nu-i pot transfera nici invers, dintr-un cont internaţional în Rusia. Am donatori care locuiesc în afara Rusiei şi nu pot dona bani către oamenii care lucrează încă din Rusia. 

Recomandări

Am scăpat de Ciolacu și Iohannis, am dat de Ciolacu și Iohannis

„Să facem ştiri e aproape imposibil”

– Cum documentaţi materialele din străinătate, cum obţineţi informaţiile?
– La un moment dat, Ecoul Moscovei şi-a schimbat politica editorială, astfel încât accentul pică nu pe ştiri şi informaţii, ci pe comentariul actualităţii. Folosim numeroşi specialişti, comentatori ai situaţiei interne, iar majoritatea încă sunt în Rusia. Din păcate, nu facem ştiri, asta ar fi aproape imposibil, pentru că nu avem resurse, nu mai avem o redacţie. Aşadar, 100% am trecut la comentariu. Gazdele sunt imparţiale desigur, dar încercăm să oferim diferite puncte de vedere. Înainte, emiteam 24 ore pe zi, acum reuşim să transmitem chiar mai puţin de 3 ore pe zi. Dar mergem înainte.

– Cum ai decis în ce țară să pleci?
– Întâi am fost în Armenia, pentru că acolo puteam pleca fără paşaportul internaţional. Cetăţenii ruşi pot merge în Armenia şi cu cartea de identitate naţională, aşadar verificările nu erau atât de minuţioase. Din Armenia am plecat în Georgia, iar apoi în altă ţară, pe care prefer să nu o numesc. 

– Suntem martorii celui mai mare exod de jurnalişti ruşi în decenii, de la regimul bolşevic încoace. Peste 150 de jurnalişti au părăsit deja ţara. Care este atmosfera generală în rândul lor?
– Nu am vorbit cu toţi, dar aş spune că majoritatea sunt nemulţumiţi întâi de legile care limitează libertatea presei. Însă mulţi dintre jurnaliştii de sex masculin au părăsit Rusia şi din teama de a nu fi înrolaţi cu forţa în armată, dacă Putin are nevoie de mai multe trupe. În Georgia am auzit multe persoane exprimând această temere. 

Recomandări

România a fost condamnată să-i plătească 85 de milioane de euro oligarhului rus care a fost proprietar al RAFO Onești

Mulţi din oamenii cu care am vorbit îmi spun că ar vrea să revină în Rusia când se termină războiul. Nu au părăsit definitiv ţara.

„E ultimul episod al regimului lui Putin”

– Cât de optimist te simţi cu privire la revenirea ta în ţară, dat fiind că noua legislaţie înseamnă practic că aţi putea ajunge la închisoare pentru că aţi relatat despre război?
– Aşa e. Cred că jurnaliștii se vor întoarce numai după ce se va încheia războiul, pentru că altfel ar fi închişi. Credem că este ultimul episod al regimului lui Putin. Există această speranţă că războiul se va sfârşi când regimul lui Putin se va încheia. Sau invers, nu ştim care va veni prima. La un moment dat, se va întâmpla. 

– Eşti optimist cu privire la sfârşitul lui Putin?
– Da, sunt optimist, e o problemă de timp. Sigur că acum guvernul încă nu arată oamenilor că economia e fărâmiţată, au momentan nişte mecanisme de investiţii pentru a da iluzia că încă e în regulă, dar vor dispărea şi acestea şi le va fi clar tuturor că economia a picat. 

Rusia deja nu mai are acces la o serie de finanţări internaţionale, la investitori din afara ţării. În curând nu vom mai putea satisface nevoile din ţară. Există deja o criză de hârtie în Rusia. E aproape imposibil să găseşti hârtie. Eu lucrez la o universitate, Higher School of Economics, acum o săptămână am primit o scrisoare de la administraţie să folosim mai puţină hârtie, că se pare că deja nu mai au pe stoc.

Lipsesc şi alte lucruri. Oamenii au mers, de teamă, să cumpere baxuri de hârtie igienică, dar aceasta e produsă în Rusia. Nu producem absorbante însă. Sunt şi vor fi probleme cu unele medicamente foarte specializate, precum cele din tratamentul cancerului. Mai lipsesc şi instrumente pentru dentişti – tot pentru că nu sunt produse în Rusia. Şi dentiştii nu ştiu cum să le mai importe acum. În acest moment, lucrurile încep să se clatine. 

– Crezi că sancţiunile pot face publicul să se opună războiului?
– Sunt şi politolog, mi-am făcut cercetarea doctorală pe rolul mass-media în statele autoritariene. Sincer, ştiinţa politică se bazează pe mai multe idei principale: una fiind că populaţia generală nu e, de regulă, interesată de ceea ce se întâmplă în spaţiul politic. 

Cred că lipsurile din economie îi vor face pe oameni nu neapărat să se opună războiului, ci să fie destul de nemulţumiţi faţă de guvernul rus. Nu cred că se vor opune activ războiului. O mare parte din ruşi îl sprijină pe Putin. Nu cred că sprijină războiul în sine, dar peste jumătate din ei -60%- sprijină imaginea războiului, aşa cum apare în media kremlinistă. 

Oamenii cred ce spune media pro-Kremlin, iar când vorbesc de război, oferă cu totul altă imagine asupra a ceea ce se întâmplă în Ucraina: e războiul împotriva „naziştilor”, în care armata rusă e plină de eroi. Sunt filmări în care oamenilor de pe stradă din Rusia le sunt arătate imagine ale distrugerii din Harkov sau Bucea, iar oamenii spun că nu cred. 

Aş zice că principalul scop al sancţiunilor este să pună presiune pe elite, care încă îl sprijină pe Putin. În Rusia, nu masele iau decizii, ci elitele. Dacă elitele vor fi nemulţumite, vor face ceva.

În ultimele decenii, în Rusia, am tratat războiul – Al Doilea Război Mondial -, ca pe o victorie. Era frecventă ideea că războiul echivala cu o victorie. Dar nu despre asta e războiul: e despre arme şi tancuri, vieţi pierdute, atrocităţi. 

Nu a fost până acum un al Treilea Război Mondial pentru că oamenii care aveau controlul asupra Rusiei ştiau despre ce e războiul, de fapt. Însă Putin crede că atunci când spune război, spune victorie. 

Metodele de intimidare ale sistemului

– Zilele trecute, jurnalistul Dmitri Muratov, redactorul-şef Novaia Gazeta, a fost atacat într-un tren cu vopsea roşie. Care a fost reacţia ta când ai citit ştirea? Te aşteptai să se întâmple astfel de lucruri?
– E o întrebare dificilă. Mă aşteptam la asta în trecut. O să răspund ca politolog. Dictatorii moderni preferă să-şi ascundă violenţa. Cum spunem în Rusia, nu vor „să-şi lase urechile în afara căciulii”, adică nu vor să fie văzuţi cum sunt. Încearcă să limiteze nivelul violenţei produse de stat direct, deci au nevoie de cineva, un proxy care să comită actul de violenţă împotriva celor pe care guvernul nu-i place.

Nu e prima dată când astfel de lucruri se întâmplă în autocraţii. S-a întâmplat în Peru, când Alberto Fujimori a condus statul. Aveau agenţi speciali – nu oficiali – pe care îi foloseau împotriva jurnaliştilor şi liderilor opoziţiei. S-a întâmplat în America Latină, în foarte multe ţări. Se întâmplase şi în Rusia de mai multe ori deja. Nu guvernul a ucis-o pe Anna Politkovskaia. Nu guvernul, ci oamenii care încercau „să facă ceva bun pentru guvern”. 

Guvernul încearcă să folosească proxy pentru a transmite mesajul: „trebuie să stai deoparte”. Problema principală, din perspectiva ştiinţei politice, este că, potrivit lui Max Weber, violenţa ar trebui să fie folosită numai de regim în sine, de guvern, de stat (monopulul statului asupra folosirii forţei fizice, n.r.). Dacă dispersezi posibilitatea de a folosi violenţa, creezi posibili rivali care ar putea încerca să te muşte în viitor. Violenţa s-ar putea întoarce şi împotriva guvernului.

Probabil ştiţi de grupul paramilitar Wagner, care a luptat în Doneţk şi în Siria. Recent, presa germană a publicat informaţia că aceştia au fost şi în Bucea. Astfel de organizaţii sunt folosite în Rusia, de mai bine de 10 ani. 

Evgeni Prigozin, oligarhul care a creat şi ferma de troli în Sankt Petersburg, e un aliat foarte puternic al lui Putin şi tot el coordonează grupul Wagner, dar şi ceea ce numim „grupurile de societate civilă iliberale”.  

El investeşte bani pentru a crea o reţea de ong-uri, care, în diferite momente politice, sprijină guvernul, ong-uri care pot fi folosite pentru a intimida jurnaliştii şi activiştii. Aceştia sunt filmaţi şi o parte din viaţa lor privată e expusă publicului. Acesta este unul din mecanismele prin care încearcă să scape de adversarii lor politici. 

– Ai fost expus la rândul tău acestor mecanisme de intimidare?
– Când lucram din Sankt Petersburg, nu puteam vizita nicio organizaţie diplomatică fără să mă filmeze cineva. Şi la câteva ore, informaţia era publicată pe site-uri asociate lui Prigozin. Puneau întrebări de genul: „Ce are de gând Valery să facă? Câţi bani a cerut de la consulatul norvegian?”

E o formă de intimidare. Sigur, trebuie să facem diferenţa între intimidare şi violenţă. Ce i s-a întâmplat lui Muratov este un act de violenţă. 

Oamenii care l-au atacat pe Muratov au spus că au vrut să-l dea afară din Rusia pentru că nu sprijină armata. Întrebarea mea e de ce acei oameni care l-au atacat sunt încă în Rusia, de ce nu luptă ei în Ucraina? Pentru că sunt laşi, de fapt. E mai uşor să ataci un jurnalist într-un tren şi să te dai drept erou, e mai greu să mergi într-un război.

„Ca un război civil pe cale să izbucnească”

– Ai fost la rândul tău ameninţat înainte să pleci?
– Da, am primit diferite mesaje de ameninţare pe Twitter sau pe emailurile de contact, dar e OK. Ne obişnuisem. Nu e ceva ce se întâmplă doar în Rusia, o păţesc şi oameni din Marea Britanie. 

Ceva ce nu a fost normal a fost că nişte necunoscuţi au sunat acasă la mama, de la interfonul blocului în care locuia şi i-au spus să-mi transmită salutări. Am realizat că era tot o ameninţare. După ce-am plecat din Rusia, mi-au pictat un semn Z pe uşă.

– Deci nu s-au oprit după ce ai plecat din ţară?
– Nu. Probabil că nu ştiau că plecasem. Dar nu aceste lucruri m-au făcut să plec, toate s-au petrecut după ce luasem deja decizia să o fac. Am plecat din motive morale. Am plecat din Rusia pentru că pur şi simplu nu mai ştiam cum să trăiesc în această ţară, cum să mai fiu parte din această ţară. Dar toate ameninţările m-au ajutat să-mi împachetez mai repede lucrurile. 

Cred că întrebarea centrală azi e ce vom face, ca societate, după ce se termină. Astăzi, societatea rusă e foarte divizată între cei care susţin războiul şi cei care sunt împotrivă. Nu ştiu cum vom trăi împreună, cum vom reconstrui. 

Aceste două părţi sunt rivale, nu vor să se asculte una pe cealaltă, vor să se ucidă una pe cealaltă. Arată ca un război civil pe cale să izbucnească. 

Urmărește-ne pe Google News