3 comentariiÎn februarie 1942, tinerele evreice necăsătorite din orașul slovac Humenné au fost anunțate că vor pleca să lucreze pentru stat câteva luni. Cele mai multe au fost fericite: era o șansă de a-și ajuta familiile și țara.
Pe 25 martie, aproape o mie de adolescente au urcat în trenul care avea să le ducă în lagărele de concentrare de la Auschwitz. Cele mai multe n-au supraviețuit, însă povestea lor a fost scrisă de Heather Dune Macadam.
Bestseller-ul „Cele 999 de la Auschwitz. Povestea primelor femei trimise în lagărul morții” a fost recent publicată în limba română la Editura Humanitas.
Pornind de la istoria mare, Heather Dune Macadam vorbește, într-un interviu pentru publicul Libertatea, despre pericolul de azi al regimurilor autoritare și al naționalismului, sub diversele lui forme – un exemplu este discursul recent al premierul Ungariei, Viktor Orbán.
- Heather Dune Macadam și-a făcut debutul literar cu „Renas Promise: A Story of Sisters in Auschwitz” (1995), un volum de memorii scris în colaborare cu Rena Kornreich Gelissen, una dintre primele femei care au ajuns în lagărele naziste. Este director al Renas Promise Foundation și va lansa anul acesta un documentar despre primul transport oficial la Auschwitz.
„Prizonierii de la Auschwitz n-au fost toți sfinți, fiecare a răspuns ororii în felul său”
Libertatea: Ce lecții ați învățat de la supraviețuitoarele pe care le-ați întâlnit și din poveștile lor?
Heather Dune Macadam: Am învățat importanța conexiunii cu alte femei și fete. Sunt uimită că femeile pot fi foarte rele unele cu altele. La Auschwitz nu puteai trăi dacă te izolai. Aveai nevoie de ajutor. S-a creat o fraternitate, aveau o legătură foarte puternică – și încă o au, chiar dacă nu s-au plăcut neapărat. De pildă, Edith Friedman Grosman (personajul central al volumului „Cele 999 de la Auschwitz”, n.r.) n-a plăcut-o pe Ella Rutman, pentru că avea o poziție mai bună la Auschwitz. Dar ulterior au petrecut timp împreună, pentru că puteau vorbi într-un mod în care nu o puteau face cu alte persoane.
Edith mi-a povestit ceva foarte interesant. Ela avea o soră pe care o chema tot Edith Friedman. Într-o zi, în tabăra de concentrare au venit două pachete, ambele aveau numele Edith Friedman pe ele. Sora Elei le-a luat pe ambele. Vreme de 70 de ani, Edith a ținut ranchiună pe această fată, care atunci avea 16 ani. Edith mi-a spus: „Nu cunoști o fată până nu stai cu ea la Auschwitz. Dar eram doar niște adolescente”. Edith și-a dat seama că fata care-i furase mâncarea era un copil, nu un adult, nu apucase să-și dezvolte un compas etic și moral puternic. Iar când ești aruncat în Auschwitz nu mai ai cum să faci asta.
Oamenii tind să spună că toți cei care au fost la Auschwitz sunt niște sfinți, ceea ce nu este adevărat. Toți au fost ființe umane și fiecare a răspuns în felul său la ororile lagărului.
Am intervievat o supraviețuitoare care a vorbit despre importanța credinței și cât de mult a ajutat-o să reziste. O alta mi-a spus: „Cine mai putea să creadă? A fost oribil”. Ambele aveau 16 ani și fuseseră în primul transport. Cred că e foarte important să înțelegem și să acceptăm că fiecare om răspunde diferit la oroare și traumă.
„I-a revenit menstruația în ziua în care a fost eliberată”
– Ne puteți împărtăși care au fost lucrurile pe care le-ați descoperit când vă documentați și care v-au perplexat?
– Chiar dacă poate suna ridicol, cel mai tare m-a șocat nuditatea. Selecția fetelor s-a făcut în timp ce erau dezbrăcate, iar eu nu am știut asta, deși studiez Holocaustul și intervievez supraviețuitori din anii 90. Rena Kornreich Gelissen nu mi-a spus niciodată că a fost dezbrăcată pentru selecție. În 2018, am mai găsit câteva mărturii despre asta. M-am dus la Edith și am întrebat-o: „La selecție te-ai dezbrăcat?”. „Ah, da, nu ți-am spus asta?”. Atât de traumatizant a fost pentru ele, au încercat să îngroape acea amintire. Erau adolescente, virgine.
La Auschwitz n-a fost vorba doar despre dezumanizare, ci și despre „dewomenization” (distrugerea identității femeilor, n.r.). Le-au ras capetele, le-au îmbrăcat în uniforme de bărbați rupte și murdare, nu le-au dat lenjerie intimă, le-au lăsat să fie mâncate de purici și păduchi, le-au dat bromură, care nu doar că le afecta creierul, dar le stopa menstruația. Edith mi-a povestit că i-a revenit menstruația în ziua în care a fost eliberată. A început să sară în sus de bucurie și să țipe: „Sunt liberă, sunt liberă, sunt din nou femeie!”. A fost un moment atât de frumos și special – faptul că și-a recăpătat menstruația pentru ea a însemnat că a devenit din nou femeie.
„Camerele de gazare le permiteau să comită crime în masă fără să fie obligați să privească”
– Dezumanizarea a fost și este încă o armă folosită nu doar de cei cu viziuni naziste, ci și naționaliste. De ce?
– Dacă dezumanizezi o persoană, atunci o poți omorî mai ușor. Evreii nu erau considerați oameni. Pe tinerele din primul transport le-au numit curve jegoase. Erau virgine! La Conferința de la Wannsee, naziștii au încercat să-și dea seama care era cea mai bună cale de a comite un genocid. Am găsit în arhive o serie de fotografii îngrozitoare cu un câmp plin de femei goale, inclusiv una însărcinată, care fuseseră executate. Într-una dintre imagini, o femeie este trântită la pământ, i se poate citi groaza pe chip, iar unul dintre soldații SS este deasupra ei, gata să o împuște.
La Conferința de la Wannsee, naziștii au spus: „Avem probleme cu băieții noștri. Le este greu să facă asta, nu vor s-o facă, trebuie să găsim o altă cale de a-i ucide pe evrei”. Așa că dezumanizarea a căpătat forma unor camere de gazare. Pentru că asta le permitea să comită crime în masă fără să fie obligați să privească. „Și dacă-i punem pe prizonieri să se ocupe de cadavre și nu pe băieții noștri nemți?”. Au creat acest sistem în care naziștii, cei care luptau în război și credeau în el, să-și poată justifica mai ușor atrocitățile.
Dacă Putin ar vedea cu ochii lui cadavrele și nenorocirea pe care le lasă în urmă războiul, oare s-ar răzgândi? Dar el stă într-un castel și le ordonă oamenilor ce să facă. Dacă te gândești la ființele umane ca la niște mase, atunci poți să le ștergi de pe fața pământului cu ușurință, fără remușcări.
Dacă îi furi cuiva umanitatea, asta îți permite să-l tratezi diferit față de cum ai trata o persoană care îți este egală. Vedem asta de-a lungul întregii noastre istorii, o vedem și astăzi. O vedem în Statele Unite, unde sunt indivizi care cred că descendenții africanilor nu sunt egali oamenilor albi. Aceste persoane au o minte îngustă și au acceptat rapid retorica fascistă, naționalistă.
Naționalismul este o mare parte a nazismului – „germanii sunt mai buni decât restul oamenilor”. Știința ne-a arătat însă că noi toți suntem înrudiți cu persoane din Sudan, din Alaska, de peste tot, pentru că ADN-ul nostru a circulat prin toată lumea. E un mit că suntem diferiți. Suntem mai mult asemănători decât suntem diferiți.
Cei care au colaborat cu naziștii
– Spuneați la începutul discuției că nu toți supraviețuitorii Holocaustului sunt niște sfinți. Scrieți și în carte că unele tinere au reușit să-și păstreze umanitatea, în timp ce altele au comis fapte îngrozitoare. Cum este posibil să devii, la rândul tău, o persoană care comite abuzuri asupra altora aflați în aceeași situație groaznică?
– E ceva atât de individual. Fanny Zimmerspitz, trimisă la Auschwitz împreună cu opt verișori, a fost unul dintre puținii evrei kapo (prizonier desemnat să supravegheze munca forțată sau să îndeplinească sarcini administrative, n.r.). Testimonialele ei sunt șocante. Ea spune: „Unii evrei aveau nevoie să fie disciplinați”.
Femeile care au fost kapo sau block elder (prizonier desemnat să mențină ordinea și disciplina în blocurile lagărului, cu puteri nelimitate asupra celorlalți deținuți, n.r.) nu dau interviuri, pentru că le este rușine. O prietenă de-ale mele scrie o carte despre mama ei, care a fost block elder. Povestește despre cum a încercat să rămână un om bun, decent, să le ajute pe celelalte fete și, în același timp, să rămână în viață.
După război, una dintre femeile din primul transport, Rea, a fost arestată în Israel, pentru că o altă supraviețuitoare a acuzat-o că a bătut-o. Edith a fost foarte supărată și mi-a zis: „Dacă Rea a lovit-o, a făcut-o ca să-i salveze viața. Cu siguranță făcuse ceva greșit, era pe cale să fie trimisă la gazare, iar Rea a bătut-o pentru a arăta că a pedepsit-o deja”. Era o linie foarte fină.
Multe dintre fetele care aveau în jur de 20 de ani când au ajuns în lagăr, deci erau un pic mai mature, au refuzat poziții mai bune. Rena a fost printre ele, mi-a spus că n-a vrut să fie specială, n-a vrut să fie în acea poziție din care putea să facă rău altora.
Următoarea mea carte este despre primul transport din Franța, am vorbit cu mai multe supraviețuitoare și toate mi-au povestit cât de rea era Rosa Zimmerspitz. Și în cartea mea vedem că Rosa avea o reputație înfiorătoare și aflăm că se comporta așa pentru că fura de la gardienii SS și încerca să-și cumpere libertatea și să-și scoată cele trei surori din Auschwitz. Cred că sunt o mulțime de povești similare.
De ce nu s-a scris până acum că primii evrei deportați au fost femei
– Până la cartea dumneavoastră, nu s-a vorbit despre faptul că primul transport oficial la Auschwitz a fost cu femei. De ce credeți?
– Ceea ce voi spune nu e un răspuns foarte popular. Am fost criticată pentru faptul că am scris că a fost primul transport, pentru că înainte, în februarie, mai fuseseră aduși 70 de bărbați evrei. Toți au fost executați. Eu nu numesc asta transport, pentru mine un transport înseamnă zeci de trenuri cu sute de oameni. Acest transport a fost ordonat de Heinrich Himmler, de aceea spun că este primul transport oficial.
Cred că bărbații s-au simțit foarte inconfortabil cu faptul că primul transport oficial a fost cu femei, iar istoria Holocaustului a fost dictată, în mare parte, de bărbați și de patriarhat.
În plus, femeile de atunci erau needucate, nu le-a fost permis să termine liceul. Rena gândea asta despre sine: „Cine ar vrea să știe lucruri despre o fată care n-a terminat o școală? Cui îi pasă?”. S-a convertit la catolicism și întotdeauna și-a dorit să-l cunoască pe Papă, dar mi-a zis: „Ce i-aș putea spune eu Papei? Și-ar da seama din felul în care vorbesc că sunt o țărancă”. Multe dintre atitudinile îngrozitoare nu erau bazate pe discriminarea de gen, ci pe cea de clasă.
„Oamenii au crezut minciunile spuse de presă”
– Un alt lucru tulburător este că majoritatea tinerelor care au plecat la Auschwitz au fost convinse că vor munci și își vor ajuta familiile, inclusiv părinții lor au crezut asta. Au avut, deci, încredere în guvernul lor. Cum este posibil ca un regim autoritar să se instaleze fără ca oamenii să-și dea seama?
– Este întrebarea de milioane de dolari! Trebuie să ne uităm la lumea de azi. Marine Le Pen aproape că a reușit în Franța, l-am avut pe Donald Trump în America – în opinia mea, Trump e un fascist -, Putin conduce un război și își lichidează toți adversarii politici. Asta nu e democrație. Slovacia a suferit din cauza naționalismului. E o istorie atât de complicată. Asta mă alarmează azi: că istoria se repetă. Am văzut mărirea lui Hitler în Germania, iar apoi a devenit o cangrenă – fascismul a început să se răspândească în Europa. I-am avut pe Mussolini, Tiso, Stalin.
„Un regim autoritar se poate instala ușor în țările în care guvernele reușesc să controleze presa”
– Și acum?
– Acum îl avem pe Putin. Dacă nu-l vom opri, va ajunge să preia controlul și să distrugă o mulțime de vieți. Ar trebui să ne alarmeze foarte tare tot ce se întâmplă acum.
Așa a ajuns Tiso la putere, iar efectele se văd și astăzi. Slovacii încă sunt antisemiți. Antisemitismul este ceva îngrozitor. A fost o modalitate de a diviza și a cuceri. A avut legătură cu banii, ca întotdeauna, iar slovacii s-au gândit: „De ce să mă supăr că vecinul meu evreu va rămâne fără casă? Eu voi primi casa lui, afacerea lui”.
Și a mai fost ceva. Oamenii au crezut minciunile spuse de presă: că evreii vor fi duși în alte locuri, unde vor trăi fericiți.
Am citit ziarele vremii și am văzut inclusiv poze de la Auschwitz, în care prizonierii erau forțați să zâmbească, iar la câțiva metri de ei oamenii erau gazați
Cred că un regim autoritar se poate instala ușor în țările în care guvernele reușesc să controleze presa, pentru că oamenii au încredere în ce citesc în ziare și în ce văd la televizor. Iar cei care sunt alarmați sunt primii reduși la tăcere.
– Se estimează că 380.000 de evrei au fost uciși în România, dar mai există oameni care spun că nu mai vor să citească încă o carte despre Holocaust, că știu deja totul. Cum vă raportați la această idee?
– Edith a ținut o prelegere în sinagoga ei din Toronto și o femeie a venit la ea și i-a spus: „Nu o să mai stau pentru cuvântarea ta, știu deja totul despre Holocaust, nu am ce să mai aflu nou”. Iar Edith i-a spus: „Am fost în Auschwitz trei ani și nu știu totul despre Holocaust”.
Cred că sunt niște narative foarte periculoase. În America, noi nu predăm cu sinceritate lecții despre sclavie, despre comerțul cu sclavi, despre genocidul împotriva
nativilor americani. În școli, toate aceste fapte sunt scuzate și contorsionate într-un mod romantic. De aceea, astăzi, Statele Unite se confruntă cu un rasism teribil.
Avem lecții despre Holocaust în clasa a VIII-a – deși mi se pare cam devreme – și cei mai mulți copii citesc doar „Jurnalul Annei Frank” și Elie Wiesel. Nu știu de ce nu se face mai multă istorie a Holocaustului în școli. Este, într-adevăr, o perioadă oribilă din istoria noastră, dar este important să o cunoaștem.
Lecția răului pe care tu, ca om, îl poți face
– De ce?
– Cred că e important să știm că ființele umane sunt capabile de lucruri absolut îngrozitoare. Cred că dacă nu înveți asta și nu ți se spune că asta nu este în regulă, ești mult mai predispus să ajungi, la rândul tău, să faci lucruri îngrozitoare. Este esențial să ne cunoaștem istoria și să evităm greșelile trecutului.
Mai ales tinerele femei trebuie să cunoască istoria, pentru că, din punctul meu de vedere, noi, femeile, suntem încă tratate în lumea asta drept cetățeni de mâna a doua. Oamenii trebuie să știe că nu este în regulă să tratezi femeile de parcă ar fi niște vaci, niște bunuri, niște sclave. Nu este OK. Asta încerc să transmit prin munca mea.
– Care e cel mai dificil aspect al muncii pe care o faceți?
– Am fost foarte stresată când am lucrat la această carte, pentru că-mi doream să prezint corect tot ce s-a întâmplat. O întrebam continuu pe Edith: „Am înțeles asta corect?”. La un moment dat, epuizată, mi-a zis: „Ascultă, Heather, o să înțelegi greșit unele lucruri, e în regulă. Istoria Holocaustului e prea mare pentru a putea prezenta toate lucrurile corect. Doar spune povestea și acceptă că o să ratezi lucruri”. Pentru mine, a fost ca o binecuvântare. Scriu despre lucruri înfiorătoare, dar, în același timp, încerc să ofer un context pentru ce s-a întâmplat și un strop de speranță.
Adevărul este că răul din oameni a îngăduit Holocaustul, dar a fost binele din oameni care a îngăduit ca unii să supraviețuiască.
Credit foto: Arhiva familiilor Grosman și Gross