Comentează24 martie 2022, ora 12.00. Pe străzile din oraşul Colomeea, aflat în regiunea Ivano-Frankivsk din vestul Ucrainei, e linişte. Nicio alarmă de bombardament. Sute de oameni îngenunchează şi lasă capul în pământ. „Nu au încăput toți în biserică”, povestește Natalia Sagmanova, fiica unuia dintre cei doi bărbați conduși pe ultimul drum.
Unii dintre cei prezenți ţin în mână coşuri mari cu flori colorate. În Catedrala Schimbarea la Faţă, episcopul Vasil Ivasiuc începe slujba Sfintei Liturghii. Oamenii ascultă din biserică şi din afara ei cuvintele preoţilor.
Părintele Mihailo Dziuba îşi aminteşte o întâlnire cu militarul Miroslav Zabaril, înainte ca acesta să plece la război. „Ne vom întâlni, părinte, dacă mă voi întoarce”, i-a spus atunci bărbatul. „Poate că inima acestui luptător a simţit ceva, dar privirea lui a rămas blândă. Spera că totul va fi bine”, mărturiseşte părintele în faţa credincioşilor.
Miroslav Zabaril, bărbatul despre care vorbeşte preotul, se odihneşte acum într-un sicriu, în stânga altarului. În dreapta este Volodimir Ostrovski, camaradul său. Şi el se află tot într-un sicriu. Tot acoperit.
Trupurile celor doi ajunseseră în oraş cu o seară înainte. Momentul a fost redat de un canal local de televiziune: zeci de oameni îngenuncheaţi pe caldarâm formează un drum de lumină din candele aprinse şi lanternele telefoanelor. La trecerea ambulanţelor în drum spre capelă, îşi sprijină bărbia în piept şi fac semnul crucii.
„Înmormântarea… Doamne, a venit atâta lume… Am simţit că tatăl meu e un adevărat erou”, povesteşte Natalia Sagmanova, fiica maiorului Miroslav Zabaril.
La câteva zile după procesiune, când s-a mai liniștit, improprie expresie pentru oamenii unei țări în plin război, Natalia a vorbit, într-un interviu telefonic, pentru Libertatea. A motivat-o dorinţa de a-i aduce un omagiu public: „Tatăl meu a fost un erou şi vreau ca toţi să-şi amintească de el. Sunt mândră de el”.
„Eram în pivniţă când am vorbit ultima oară”
Natalia are 30 de ani, este profesoară de limba engleză şi lucrează la o firmă de traduceri în Colomeea. Pur şi simplu, într-o zi, tatăl nu i-a mai răspuns la mesaje.
Nu ştie cum a murit tatăl său şi nici unde s-a întâmplat. I s-a spus că e secret militar, pentru că restul camarazilor lui Miroslav Zabaril încă luptă pe acelaşi front.
Ultima dată când şi-au vorbit, militarul, aflat pe front, sub tirul gloanţelor şi al rachetelor ruseşti, se interesa de siguranţa celor de-acasă. „Am vorbit cu el chiar în dimineaţa zilei în care a murit. I-am trimis o fotografie cu nepoţelul lui. Fiul meu, în vârstă de 6 ani, şi vecinul nostru, de 4 ani. Eram împreună, în pivniţă, pentru că sirenele începuseră să sune. Dar eram împreună, în siguranţă. S-a bucurat să ne ştie aşa”, mărturiseşte femeia îndoliată.
„Ajunsese maior în armată şi fusese numit comandant. Dar, mai presus de asta, era tată, soţ, bunic şi fiu. Bunica mea, mama tatălui, încă trăieşte, are 80 de ani. A fost şi ea la înmormântare”, spune femeia. Acum mai are o singură dorinţă: ca lumea să accepte că tatăl său şi-a dat viaţa nu doar pentru familia lui, ci „pentru noi toţi”.
A început la „Maidan”
Miroslav Zabaril n-a fost militar de carieră. Dar cariera i s-a schimbat când Rusia a atacat Crimeea. Miroslav se născuse în regiunea Ternopil, se formase ca inginer în Colomeea, şi se respecializase în expertize imobiliare. Aşa ajunsese să fie cunoscut în oraş.
La începutul anului 2014, a renunţat însă la tot ce construise în Colomeea: familie, carieră, linişte. Avea un vis, povestește fata lui, că, „într-o zi, naţiunea lui se va ridica deasupra influenţei Kremlinului şi a propriilor oligarhi”.
Aşa a ajuns Miroslav în Piaţa Maidan din Kiev, printre sutele de mii de ucraineni care protestau faţă de regimul corupt şi autoritar prezidat de Viktor Ianukovici.
Succesul fragil al protestelor, pe care-l simțea reversibil, l-a împins să nu renunţe la luptă. „S-a înscris voluntar în Armata Ucraineană. Motivaţia lui a rămas mereu Ucraina. Eliberarea Ucrainei din ghearele Rusiei”, explică fiica sa.
După anexarea Peninsulei Crimeea, Rusia începuse destabilizarea estului Ucrainei, forțele paramilitare ajungând să ocupe în aprilie 2014 clădiri esențiale din multe orașe în regiunile Donețk și Lugansk.
Miroslav Zabaril a fost unul dintre primii protestatari din Piaţa Maidan care a plecat pe frontul din estul Ucrainei, arăta publicaţia ucraineană Reporter, într-un articol-portret al militarului, publicat în urmă cu doi ani.
„A participat la multe operaţiuni antiteroriste în estul Ucrainei. Nu ne spunea foarte multe de pe front, dar ştiam că era respectat de către militari. Era comandant!”, povesteşte Natalia Sagmanova.
A fost rănit în 2015 în estul Ucrainei
Pe 30 martie 2014, Zabaril ajusese deja la nord de Doneţk, în oraşul Sloviansk, alături cu camarazii dintr-un batalion al Gărzii Naţionale. Era comandantul unui pluton format din luptători veniţi din oraşul său. „Eram dotaţi cu un dispozitiv de vedere pe timp de noapte. Indiferent de vârstă sau de grad, ne conduceam după principiile din Maidan, potrivit cărora toţi suntem egali”, le-a povestit Zabaril jurnaliştilor ucraineni. La momentul interviului, bărbatului se afla în spital, unde îşi trata rănile de pe front.
Pe 9 ianuarie 2015, Zabaril fusese rănit în urma unei ambuscade a forţelor separatiste. „Oamenii încă sărbătoreau Crăciunul (celebrat pe 7 ianuarie de credincioşii de rit vechi, n.r.), iar afară erau -28 de grade. A fost o luptă de patru ore. Majoritatea militarilor au fost răniţi acolo. Acolo a murit Miroslav Slyvka, avea 28 de ani, de vârsta fiului meu. Mereu m-am gândit ce-aş fi putut face diferit. Asta m-a durut cel mai mult, pentru că responsabilitatea unui comandant este uriaşă. Poţi trimite un subaltern să îndeplinească o sarcină, iar el nu se mai întoarce niciodată. E foarte dificil”, povestea Zabaril.
S-a retras, dar a ținut legătura cu armata
Până în 2016, plutonul său a rămas în regiune. Apoi bărbatul a ajuns comandantul unui grup de intelligence care a luat parte la lupte în Doneţk, Avdiivka, Kruta Balka.
Vârsta şi rănile l-au făcut pe Miroslav Zabaril să se întoarcă de pe front. A rămas însă fidel noii sale familii şi a încercat să lupte pentru ei chiar şi fără arme. La finalul lunii decembrie 2019, a fost ales preşedintele sindicatului care-i reprezintă pe militarii, poliţiştii şi veteranii din regiunea Ivano-Frankivsk.
A continuat însă să frecventeze tabere de antrenament. Și mergea în munți, îi plăceau drumețiile, rememorează fiica.
Miroslav Zabaril s-a întors în armată pe 24 februarie 2022, încă din prima zi a invaziei armatei ruse. Fata sa își amintește că n-a fost de acord, dar a înţeles.
El a făcut asta pentru noi toţi. A vrut să trăiască într-o ţară liberă şi a făcut tot ce e omeneşte posibil pentru asta. Şi-a dat viaţa pentru acest ideal. El şi camarazii săi au fost şi sunt scutul Europei.
Natalia Sagmanova, fiica lui Miroslav Zabaril:
„Se uită ca la un film horror şi nu fac nimic”
„De ce trebuie să plângem în faţa lumii? Noi putem doar să plângem, să strigăm «Salvaţi-ne!». Dar ei pot să facă ceva. Pentru că mor oameni nevinovaţi. Tatăl meu şi-a dat viaţa. Asta le spun celor care se uită ca la un film horror şi nu fac nimic. Asta mă doare cel mai mult”, sunt vorbele cu care alege Natalia să încheie.