ComenteazăLa umbra Cotrocenilor, când soarele de vară încă nu urcase la amiază, cafenelele erau înțesate. Printre tineri care lucrau remote, cupluri care își luau, târziu, micul dejun la bulevard și străini care discutau business bilingv, în engleză și franceză, l-am întâlnit pe actorul Mihai Călin, 52 de ani.
Am discutat despre cel mai recent film în care a jucat, „5 minute”, în regia lui Dan Chișu, care i-a adus un premiu la Premiile Gopo 2021. Intriga filmului – atacul homofob de la Muzeul Țăranului Român, din 2013 – a purtat conversația către alte probleme cotidiene.
Mihai Călin este un revoltat, dar unul bine ancorat în societate și în politică, fiind membru al USR-PLUS: teatrul și filmul trebuie să educe publicul, iar politicul trebuie să sprijine aceste sectoare. Momentan, se întâmplă prea puțin din toate acestea, spune actorul.
Interviul a avut loc înaintea Galei Premiilor Gopo de marți seara.
Libertatea: Filmul „5 minute” se inspiră din incidentul de la Muzeul Țăranului Român, din 2013, pentru care România a fost amendată de CEDO recent. Atunci, proiecția unei pelicule cu tematică LGBTI a fost întreruptă de un grup care a ocupat sala. Între acel moment și lansarea filmului „5 minute”, în 2019, nu au apărut prea multe discuții publice despre comportamentele homofobe din societate, deși evenimente similare s-au repetat. Cum vedeți această situație, cine are responsabilitatea de a aduce pe agendă această problemă?
Mihai Călin: Eu cred că trebuie să existe o dezbatere publică, pentru că e o îngrădire a drepturilor omului. Și presa are un mare rol în chestiunea asta. Trebuie să facă agenda publică în anumite momente, mai ales când se întâmplă un asemenea caz, cum e acea intervenție de la MȚR, această condamnare de la CEDO.
Există o lipsă de preocupare din partea unei covârșitoare părți a zonei politice. În primul rând, cred că pe politicieni nu-i interesează. Dar cred că se și tem de opinia publică. Aceste subiecte sunt niște tabuuri pe care conservatorii le consideră imuabile, de neatins. Iar politicienii fac tot ce pot pentru voturi – și atât.
Cum a fost episodul de la Piatra Neamț, când niște părinți s-au revoltat împotriva unei piese de teatru. Apoi, primarul a avut o reacție evident electorală – să-l țină oamenii minte că le ia partea, nu doar înainte de alegeri, ci și în timpul mandatului. O mare ipocrizie!
– Considerați că e și responsabilitatea teatrului sau filmului să abordeze niște subiecte care să educe publicul?
– E o mare responsabilitate. Din câte știu eu, în planurile de management ale directorilor de teatru există programele pentru tineri. Dar foarte puțini le și fac. Sunt acolo că dau bine la proiectul de management. De exemplu, în București, e cunoscut Centrul de Teatru Educațional Replika, unde sunt Mihaela Michailov, Radu Apostol, care e mult mai relevant în contextul educației prin artă decât teatrele mari.
Eu cred că oamenii au nevoie de relaxare, de entertainment, dar atât timp cât există o zonă a culturii subvenționată de stat, banii ăia nu sunt dați doar ca să ne distrăm. Trebuie să se facă și educație.
Mihai Călin, actor:
Oamenii fug adesea de drame, spun: „Am eu destule probleme”. Noi fugim de lucrurile grave și importante și în viața reală, și în cea virtuală, și când citim sau vedem un film. Nu vrem să știm că există săraci, minorități etnice, minorități sexuale.
Nu vrem să vedem un film cu un copil abandonat care ar putea fi adoptat de un cuplu homosexual, care însă nu are voie să facă asta. Și să i se zică: „Te vede Dumnezeu și e păcat”, cum zice jandarmul Holban (în filmul „5 minute”, n.r.). Oamenii nu-și dau seama că atunci când asculți o muzică puternică sau vezi ceva în care îți recunoști problemele, îți pui câteva întrebări și devii mai bun. Pleci de acolo și te gândești: „Mă port bine cu soția mea? Îl înțeleg eu pe fiul meu? De ce îi impun eu lui să se facă doctor?”.
„Acum se aleargă după bani, într-o mare nepăsare față de public”
– De ce în teatrele mari nu se întâmplă asta?
– Cred că e o mare problemă cu implicarea teatrelor în societate. Acum se aleargă după bani, într-o mare nepăsare față de public. Nu spun că trebuie să faci numai teatru politic – dar și dacă faci Shakespeare sau Cehov sau Ibsen, și acolo e politică, și acolo e educație. Pentru că și ei vorbesc despre oamenii săraci, despre oamenii mai speciali. Astrov (Mihail Lvovici Astrov, personaj fictiv din opera lui Cehov, n.r.) zice că lumea le spune „ciudați” oamenilor pe care nu-i pot eticheta. Cel care e altfel e marginalizat, pentru că nu e ca noi.
O problemă asemănătoare cu cea din Polonia
– Ce reacții ați văzut după lansarea filmului „5 minute”?
– Din păcate, am pierdut premiera. Trebuia să fie în martie anul trecut, dar cu două săptămâni înainte, s-a închis tot. În schimb, am fost cu filmul la Varșovia, în toamna lui 2019, și a fost o mare surpriză. Au fost reacții foarte bune. Și în Polonia sunt probleme. Oamenii ne-au spus că parcă ar fi un film polonez, cu aceleași probleme și discuții, care și acolo au fost înăbușite, într-o bună parte. Unii chiar ne-au spus că Polonia are o situație economică bună, iar asta s-a tradus în beneficii pentru populație din partea guvernului. În felul ăsta și-au cumpărat liniștea guvernanții. În societatea de consum, lumea e mulțumită că are un salariu bun, o mașină, poate să meargă în concedii vara. Alte probleme sunt date deoparte, devin neesențiale.
– În film jucați un jandarm, care la o primă vedere pare un personaj negativ. Totuși, nu cumva e prototipul conservatorului de rând?
– Cam așa ar fi. Noi nu ne-am gândit să facem un prototip, dar cred că sunt mulți consăteni de-ai noștri în situația asta – din lipsă de educație, pentru că au rămas cu niște moșteniri culturale din familie, din biserică, cu toate că majoritatea nu trece pe la biserică decât de Paști.
– Cum v-ați documentat pentru rolul ăsta?
– Vezi foarte des această atitudine față de gay – această gândire cu mici glume malițioase. „Bă, n-am nimic cu ei, dar să stea la ei acolo”. Oamenii spun asta tocmai pentru că nu se discută, pentru că uităm foarte repede.
– În fond, totuși, ar putea fi vorba de ignoranță.
– Da. Noi, individual, ne credem foarte buni, cinstiți și curați, dar ne jignim foarte repede. Vrem să vină Harap-Alb în politică și, în același timp, îi lăsăm pe toți nemernicii să devină politicieni. Înainte de alegeri, cineva mi-a zis că e dezamăgit, că nu mai votează cu nimeni. L-am întrebat de ce. „Pentru că ăștia vor să legalizeze căsătoria între persoane LGBT și adopția de copii de către cupluri gay”. I-am zis că, deocamdată, vor să legalizeze uniunea civilă, care îi vizează și pe heterosexuali. E posibil să aibă și ei nevoie de un act: nu există moștenire, nu poți să mergi la spital, să iei decizii medicale în cazuri grave. Mie mi s-a întâmplat, cu mama mea. A trebuit să iau decizia de a opri aparatele. Păi, dacă se întâmplă asta într-un cuplu? E o decizie înfiorătoare, dar pe care s-ar putea să nu poți s-o iei.
Mihai Călin este membru USR-PLUS, formațiune pentru care a și făcut campanie de-a lungul ultimilor ani, după cum o arată și fotografiile, și mesajele postate pe contul său de Facebook.
Trauma din 10 august
– În film, un personaj spune că Jandarmeria e pe locul doi la încredere, după Biserică. Dumneavoastră aveți încredere în Jandarmerie?
– Nu, eu cred că e o instituție obedientă. E adevărat că acolo e o ierarhie militară, unde trebuie ascultate ordinele. Dar, de fapt, ei sunt obedienți față de politică, indiferent de ce partid e la putere. Cum a fost la 10 august. Eu, de atunci, sunt un fel de „câinele lui Pavlov”, când văd jandarmi am o mică strângere de inimă.
– Ați fost în piață atunci?
– Da. Am fost în piață și m-a sunat un prieten din Poliție și mi-a zis, pe la 9 seara: „Plecați de acolo că o să fie nasol”. Se dădea deja cu gaze. Eu am stat pe lângă celebra girafă și mai ajungea câte un val la noi. Mi-am dat seama că va fi așa cum mi-a spus el, pentru că lumea nu voia să plece de acolo. Am crezut în avertismentul prietenului meu și în sinceritatea lui; mi-a zis că ar fi venit și el acolo dacă ar fi avut voie. Am plecat, dar n-am crezut că o să fie atât de puternică agresiunea. Când am ajuns acasă și am deschis televizorul am rămas mască.
Nemulțumit de activitatea TNB în pandemie
– Cum vi s-a părut demersul cu spectacolul-pilot de la Teatrul Național?
– Acela nu a fost un experiment. A fost un eveniment mediatic. O demagogie. Se discuta – fiind vorba de un experiment – să nu se poarte mască. Oamenii să fie vaccinați și să-și asume acest risc conștient. A fost cu mască, dar cu 70% capacitate, când legal atunci era 50%. Între timp, s-a dat drumul la acces 70%, cu mască. Nu știm însă ce va fi la toamnă, acum au scăzut atât de mult cifrele (rata de infectare, n.r.), încât nu mai contează experimentul ăla. Dar în funcție de rezultate ar fi trebuit să se facă alte experimente, așa încât să vezi ce se întâmplă cu spectacolele în sală și, cu atât mai mult, în exterior.
– Cum vi s-a părut activitatea TNB în perioada pandemiei?
– Zero. În afară de două spectacole care s-au lucrat, acum, în ultima perioadă, și încă un one-woman show, nu s-a făcut nimic. Ni s-a interzis activitatea total. A fost o perioadă în care n-am intrat în teatru, pentru că erau niște cazuri de COVID, și o altă perioadă – trei-patru luni, dar nu în vârful pandemiei, ci mai târziu – când ni s-a spus că din cauza ratei de infectare de peste trei la mie nu putem programa repetiții. Atunci s-au lucrat numai aceste două spectacole și one-woman show-ul.
Eu am avut multe propuneri, am vorbit și cu domnul ministru (Bogdan Gheorghiu, n.r.), i-am prezentat toate datele, dar nu s-a făcut nimic. Spectacolele trebuie repetate. Sunt și unele mai simple, dar sunt unele complicate. Unul va fi reluat în iulie, „Pădurea spânzuraților”. Dar timp de un an și trei luni nu s-a atins nimeni de spectacolele astea: „Pădurea spânzuraților”, „Trei surori”, „Regele Lear”, „No mans land”, „Furtuna” – am avut o singură repetiție, „Livada de vișini”. Toate sunt spectacole complexe!
Eu spun cu toată responsabilitatea că e o gândire a unor manageri – și mai cu seamă a lui Ion Caramitru (directorul TNB, n.r.): „Ești profesionist, îți repeți textul acasă, după aia, vii, ai două-trei repetiții, în unele cazuri doar una, și faci”. Da, noi putem executa aceste lucruri, știi textul, mișcarea ți-o aduci aminte în două repetiții, dar nu mai e același lucru. Dacă nu ai întreținut spectacolul, pur și simplu îți iese din minte. Ești scos din priză total.
„Nu-i o fericire să stai acasă și să-ți iei salariul”
– Ce i-ați propus ministrului?
– Am făcut o cerere și mi-a dat o hârtie pe care am publicat-o la teatru: activitatea în teatru nu e interzisă. La peste trei la mie rată de infectare e interzisă activitatea cu public, dar în teatru, în condiții de aerisire, dezinfecție, mască, distanțare, se poate lucra. Au fost teatre în care s-a lucrat, chiar și la noi aceste trei proiecte. Dar ai zeci de oameni care n-au făcut nimic. Nu-i o fericire să stai acasă și să-ți iei salariul. OK, suntem privilegiați că suntem angajați la stat. Dar nu e deloc o fericire.
Am propus repetiții pentru spectacolele noastre, măcar o dată, de două ori pe lună. Ele trebuie întreținute, trebuie discutate, să ne aducem aminte de ce facem chestia asta.
Mihai Călin, actor:
Avem niște spații enorme la Național: avem Sala Mare, Sala Studio – pe scenă – și două săli de repetiții și încă o sală de sport. În toate spațiile astea te poți întâlni în șase-zece persoane și poți lucra, poți vedea filme. Am propus, de exemplu, vizionarea de filme documentare despre metodele de teatru, de la Actors Studio (organizație americană pentru actori, regizori și dramaturgi, n.r.), Strasberg (Lee Strasberg, actor, regizor și profesor de actorie american, n.r.), Uta Hagen (actriță și practicantă de teatru germano-american, n.r.), Meisner (Sanford Meisner, profesor de actorie care a dezvoltat tehnica Meisner, n.r.), Stella Adler (actriță și profesoară americană, n.r.), din ultima sută de ani. Dacă tot nu avem posibilitatea să facem lucruri noi, cu toate că se putea și asta, măcar să fim în priză, când va fi să se dea drumul.
– Ce vi s-a răspuns?
– Nimic. Nimic, pur și simplu suntem ignorați, nu existăm. Am vorbit cu un secretar literar: „Voi aveți niște piese selectate pentru viitorul an, cumva?”. „Da, avem”, zice. „Avem vreo șapte texte traduse.” „Păi, zic, n-ar fi interesant, în perioada asta, să ne vedem în câțiva actori, la o masă, cu distanțare, cu tot, și să le citim. Dar nu o dată, ci de două, de trei ori și să le discutăm”. Că una e când traduci o piesă singur și alta e când o auzi spusă. Degeaba.
„Pădurea spânzuraților”, un spectacol cu destin
– De ce credeți că se întâmplă asta?
– Asta vine din direcția haotică, fără niciun fel de program, a conducerii, care are de ani de zile o singură obsesie: vânzarea de bilete. Legea spune că managerul, în afară de indemnizația de manager, ia 10% din fiecare spectacol jucat sau regizat. În anul 2019, din 134 de reprezentații la Sala Mare – vorbesc de ea pentru că acolo e bătaia peștelui, cu 10% pe bucată – 77 de spectacole au fost ale lui Caramitru sau cu el. Aproape 60%! Și despre ce vorbim? La Național, cele mai jucate spectacole sunt: „Dineu cu proști”, unde lumea vine să-l vadă pe Mălăele, „Noii infractori”, „Micul infern”, „Preșul”, „Bârfe, zvonuri și minciuni”. Toate sunt niște comedioare. A devenit teatru bulevardier, e teatru comercial. Singurul spectacol care a avut un destin până acum a fost „Pădurea spânzuraților”, care beneficiază de PR-ul pe care-l fac regizorul și actorii.
Ion Caramitru este o mare frână, un om al altor vremuri
– Când teatrele au fost închise nu ați făcut nici teatru online, live streaming?
– Nu. Pentru că Ion Caramitru nu crede în teatrul online. Din punctul meu de vedere, e un individ care a devenit toxic pentru teatrul românesc. Este o mare frână, un om al altor vremuri.
Eu i-am propus unui secretar literar: „De ce nu puneți, uite, comediile astea, să fie online”. Chiar și acum pe final de pandemie, că dacă tot s-au redus foarte mult bugetele pentru toate teatrele, faci unul-două spectacole, pentru care oamenii plătesc bilet, și pot să le vadă mulți din străinătate sau din provincie, care n-au posibilitatea să vină la București. Așa faci rost de bani și pentru teatru. Nu s-a făcut nimic.
Nu poți să trăiești doar în curtea ta. Ieși pe stradă și te lovești de corupție, de gunoaie
– V-ați implicat în proiecte de educare a tinerilor prin teatru?
– Eu cred că e nevoie de educație vizuală, culturală; numai cu școala nu merge. Am discutat cu viceprimarul sectorului 6, Mihaela Ștefan, de la USR-PLUS, și apoi am vorbit și cu primarul Ciucu. Le-am făcut legătura cu Mihaela Michailov, de la Replika, chiar dacă teatru are sediul în sectorul 4. Ei au niște proiecte admirabile, din ultimii zece ani, și le-am dat ideea să se facă și în liceele din sectorul 6. Elevii să vină, să vadă și să discute spectacolele lor, care sunt profesioniste. Eu văd la fiul meu, care are 16 ani, ce înseamnă pentru un tânăr să vadă ceva și apoi să fie încurajat să-și spună părerea. Copiii nu sunt încurajați și le e teamă să vorbească, ca să nu se facă de râs.
– Totuși, în vreme ce în București se întâmplă astfel de proiecte, în orașe precum Zalăul, nici nu există teatre. De ce credeți că se întâmplă asta?
– Pentru că oamenii cu putere de decizie într-o anumită zonă nu consideră că ăsta e un lucru important.
Avem o problemă de empatie. Prin teatru, prin film crește empatia și scade gradul de ignoranță. Nu poți să trăiești doar în curtea ta.
Mihai Călin, actor:
Ieși pe stradă și te lovești de trafic, de poluare, de nevoia de spitale, de corupția din sistem, de gunoaie și de oameni săraci pentru care nu sunt nici programe, nici locuri de muncă. Altfel, pentru ce trăiești? Ajungem la expresia franțuzească: „Metro, boulot, dodo” (Metrou, muncă, somn, n.r.).
foto: Facebook