Interviu | Mircea Cărtărescu: „Am speranțe în viitoarele alegeri, să se schimbe odată mizeria asta din Parlament”

“Viața mea interioară e ciudată, chiar și pentru mine.” Câteva zeci de oameni izbucnesc în râs și toată lumea, și cei de pe scenă, și cei așezați pe scaunele din fața ei, se relaxează. De aici, cu noul pact de sinceritate făcut, discuția curge nestingherită.

E ora prânzului și ne-am adunat cu toții – cititori suedezi, specialiști care lucrează în industria editorială, jurnaliști suedezi și eu, ziarista română – , într-una dintre zecile de săli de conferință ale centrului Gothia Towers din orașul suedez Göteborg, să-l ascultăm pe scriitorul Mircea Cărtărescu.

Întâlnirea, organizată de Institutul Cultural Român (ICR) din Stockholm, face parte din seminariile incluse în programul oficial al Târgului de Carte din Göteborg, înființat acum 34 de ani, despre care se spune că este cel mai important târg de carte din țările nordice.

Când vorbește, Mircea Cărtărescu caută privirile oamenilor. Îi țintește direct în ochi și le vorbește personal unuia, apoi altuia, pe rând. E aproape la fel de fluent și în limba engleză.

Sigur, el are acel accent care ne trădează pe mulți cei din Europa de Est. Stăpânește însă cuvintele, ideile curg, e relaxat și amuzant. Suedezii sunt cuceriți.

În discuția aparent condusă de scriitorul suedez Malte Persson – aparent pentru că Mircea Cărtărescu e genul de intervievat greu de îngrădit, căruia îi face plăcere să desfacă toate straturile unei idei, ceea ce-i face, de obicei, pe jurnaliști să rămână cu multe întrebări nerostite – românul le vorbește suedezilor, printre altele, despre cum vede el misiunea sa de scriitor – ca un portal, ca profeții, prin care prin care se manifestă o voce mai inteligentă și mai înțeleaptă -, despre cum scrie – mereu de mână, cu stiloul pe hârtie, pentru că nu crede în literatura industrială, ci în cea artizanală, făcută cu mâinile, fără grabă și cu tandrețe, așa cum se face și dragoste -, și despre istoria scrierii romanului “Solenoid”, abia publicat în limba suedeză, la patru ani după ediția românească.

Cu câteva ore în urmă, în alt spațiu, cel al ziarului local Dagens Nyheter (DN), vorbea despre libertate ca despre cel mai mare câștig al românilor după restaurarea democrației, acea libertate de a merge oriunde vrei când vrei.

A discutat, desigur, și despre romanul “Solenoid”, cartea pe care, în ultima perioadă, a promovat-o printr-un turneu european, până acum în Franța și Elveția, care îl poartă în țările unde este tradus, citit și iubit.

Din cei 63 de ani ai săi, Mircea Cărtărescu e scriitor de 41 de ani, profesor, de 40 de ani, și autor român tradus în străinătate de 16.

După cele două intervenții publice din prima zi a târgului și până la următoarele patru, care-l așteaptă vineri, în a doua zi a târgului, l-am întâlnit pe Mircea Cărtărescu. Doi români în holul unui hotel suedez. Unul, scriitorul român cu succes în străinătate, despre care spune că se coace lent, dar bine, și celălalt, ziarista română care vrea să aducă publicului nostru gândurile și trăirile omului pe care se fondează scriitorul.

Timp de 36 de minute – i-am furat șase minute din timpul prețios pe care-l are la dispoziție aici pentru intervenții publice, interviuri și întâlniri – , am vorbit despre, practic, orice. Convenția calmă și neangajată de a vorbi despre orice îți permite să discuți despre: politică, dezinformare și propagandă, Facebook, inteligență artificială, încălzirea globală, relația părinților cu copiii, ce avem de învățat de la tineri, introspecție, singurătate, și solidaritate. Mai ales despre solidaritate.

– Am asistat la intervențiile dvs. de azi. Păreți foarte în largul dvs. când vorbiți public, dar spuneți despre dvs. că sunteți introvertit și timid. Cum faceți trecerea asta?
– Păi eu sunt profesor, sunt în fața unui amfiteatru de o sută de oameni sau și mai mult în fiecare zi, e ca și când aș fi un actor pe scenă. Așa că nu am de ales, trebuie să vorbesc bine în fața publicului meu fie că sunt studenți, fie că sunt oameni străini care vin să mă vadă, pentru că asta e meseria mea. Sunt obișnuit să vorbesc în public și îmi place, mă simt relaxat când vorbesc.

– Față de acum 17 ani când ați venit prima oară în Suedia, cum simțiți publicul? Vă primește altfel?
– Asta e foarte greu de spus întotdeauna. Sigur că în cercurile literare ale lor numele meu le spune ceva față de perioada aia când abia intram în cultura suedeză, dar nu poți fi sigur niciodată și nu poți ști niciodată la ce nivel este această, să zicem, semi-notorietate. Ea crește, a crescut de-a lungul timpului.

Notorietatea mea a crescut foarte încet, pentru că, venind dintr-o țară obscură despre care nu se știe nimic, dacă nu cumva de rău, suporți consecințele într-un fel. Ce poate veni bun din România, unde e atâta corupție, unde e atâta mizerie și așa mai departe? E greu să le înfrângi oamenilor suspiciunile sau indiferența.

În primul rând, cel mai greu lucru este să îi faci să citească o carte de-a ta, să cumpere o carte și să o citească. De ce ar da un suedez peste 30 de euro în banii noștri, 300 de coroane suedeze în banii lor, ca să citească o carte a unui scriitor străin dintr-o țară care nu le spune nimic, care poate are niște tradiții de toate felurile de care nu au auzit? Prin urmare acest zid al indiferenței trebuie să îl înfrângi ca să poți merge mai departe.

– Și dvs. cum ați făcut? Cu ce i-ați cucerit?
– Eu nu fac nimic special niciodată. Instituțiile ar trebui să se ocupe.

Eu nu pot decât să mă ofer ca material didactic din când în când, să vin aici să mă vadă oamenii, să vadă cum vorbesc, poate să înțeleagă că sunt un om serios și că merită să citească o carte de-a mea.

Deci eu nu țin neapărat să-i atrag, nu țin neapărat să vând mii sau zeci de mii de exemplare. Țin la numele meu, care ar trebui să primit cu decență și așa și este primit în ultimul timp.

– Dar ce credeți că îi atrage pe oameni din cărțile dvs. sau cu ce rezonează publicul?
– Cărțile mele sunt literatura. Cine iubește literatura ar trebui să iubească și cărțile mele. Cred că are fiecare câte ceva în ele demn de a fi prețuit, de a fi apreciat, că orice om care cunoaște și iubește domeniul ăsta, cred că ar trebui să aibă curiozitate și pentru cărțile mele. Numai că lucrul ăsta se dobândește, exact cum spuneam, extraordinar de încet. Dacă aș fi fost un scriitor american sau francez ori german, probabil mi-ar fi fost mai ușor și, probabil, în momentul ăsta, aș fi fost mult mai cunoscut.

Așa, mă coc încet, dar bine, cum se zice. Uneori nu-i bine ca o pâine să se coacă prea repede pentru că se arde pe dinafară

– Ați avut pe cineva care v-a încurajat în cariera internațională, cum s-a întâmplat și în cea de la noi, la început? (Când întreb mă gândesc la Nicolae Manolescu, care l-a încurajat la debutul său)
– Există câțiva oameni cărora le datorez foarte mult. Au existat întotdeauna oameni care au ținut la mine, care au fost convinși de faptul că e ceva în cărțile mele și care m-au promovat. Cei mai mulți au fost editori.

Și astăzi editorul meu principal în lume este editura Paul Zsolnay din Austria care are copyright pentru străinătate aproape pe toate cărțile mele și al cărei director, Herbert Ohrlinger, face enorm de mult pentru mine.

De asemenea, am foarte foarte bune relații, de foarte caldă și strânsă prietenie, cu Enrique Redel din Madrid, directorul editurii Impedimenta, care a reușit să vândă un număr enorm de cărți ale mele anii trecuți în Spania și în țările latino-americane. Am foarte bune legături acum cu Noir sur Blanc (editura) din Franța, unde e doamna Vera Michalski, care mă ajută foarte mult și care mi-a organizat precedentul turneu, din care abia am venit. În general, strădania mea este să am relații personale de prietenie cu directorii acestor edituri sau cu redactorii care se ocupă de cărțile mele.

– Vă simțiți mai iubit afară sau acasă? Cum vedeți experiența?
– Cine mă iubește mă iubește oriunde, și acasă, și în afară, nu fac o distincție.

– Dar pentru dvs. cum se simte?
– Se simte foarte bine. De pildă, în primăvară am fost în Columbia, și acolo am un public uriaș. Oamenii știu foarte bine de mine și mă citesc intens. Și, la o întâlnire cu publicul, unde au fost 400 de oameni, au venit niște tineri la mine care mi-au spus cartea dvs. mi-a schimbat viața (n.r. – e vorba despre “Solenoid”).

Or, un scriitor nu prea aude des lucrul ăsta, poate sunt puțini scriitori care aud că o carte a schimbat viața cuiva. Asta este și satisfacția autorului, când găsește astfel de oameni, astfel de cititori.

– Ați avut o pauză de Facebook vara asta, timp de două luni. Cum s-a întâmplat și ce ați învățat din experiența asta?
– A fost o întâmplare, pur și simplu m-am gândit la un moment dat să fac o pauză într-adevăr și apoi mi-am zis de ce să nu fac o pauză mai lungă, ca un fel de pariu cu mine, nu pentru că Facebook m-ar deranja în mod deosebit sau aș fi dorit să fac un gest așa de bravură, ci pur și simplu pentru că m-a distrat lucrul ăsta, m-am gândit într-o zi ca nici măcar să nu-l mai deschid două luni. Și mi-am dat seama că nu, n-a durut prea tare. Nici nu m-am gândit să-l deschid, drept să spun. Mi-am dat seama că este un obicei, ca orice alt obicei mai bun sau mai rău, și de care eu nu am probleme să scap pentru că nu sunt adictiv. Eu nu știu cum ar fi fost dacă aș fi fumat că nu am fumat niciodată, dar probabil că m-aș fi putut lăsa de la o zi la alta. Niciodată nu am avut adicții puternice.

– V-am întrebat și pentru că sunt mulți cei care au început să aibă dependențe de genul ăsta și se tot vorbește despre pauze de la Facebook, că ne schimbă obiceiurile.
– Eu cred că un om care este echilibrat în toate celelalte compartimente ale lui va fi echilibrat și pe Facebook.

Eu am o pagină de Facebook care este foarte foarte pacifistă, niciodată nu va găsi cineva conflicte acolo, dispute, injurii, știu eu lucruri din-astea de care e plin Facebook-ul.

Eu am încercat să fac acolo un climat pozitiv și plăcut, fie că am scris despre ce mi se mai întâmplă mie, fie că am scris despre alte lucruri. În general, cred că am impus puțin respect acolo. A trebuit să dau afară vreo 30 de oameni de-a lungul timpului, pe care nu îi puteai disciplina în nici un fel, dar după aceea s-a lăsat liniștea. Și îmi place foarte mult, am foarte mulți followers, am peste 85.000, așa că aș putea spune că am un mic ziar personal, chiar cu tiraj mai mare decât alte ziare.

– Și e ceva ce învățați și dumneavoastră de la cititorii de pe Facebook?
– Păi eu citesc ce scriu ceilalți tot timpul și uneori este foarte interesant. De pildă, disputa actuală în jurul Gretei Thunberg.

Pe mine mă interesează pentru că, dincolo de ce este această fată și ce o prezintă alții, fenomenul este important și demn de luat în seamă, așa încât citesc și cântăresc și bunele, și relele, încerc să îmi fac o impresie din ce spun oamenii.

Și în alte dispute nu mă manifest, nu intru în dispute, dar citesc foarte atent și ce spune o parte, și ce spune cealaltă.

– Și apropo de Greta, de ce credeți că e un fenomen important?
– Pentru că ea a fost prilejuită de ceva important. Eu cred că această catastrofă în care ne găsim e reală, cred că e reală, dincolo de Greta și de alte accidente.

– Vă referiți la încălzirea globală?
– Da, la tot ce se întâmplă cu ecologia acestei minuscule planete în care suntem toți în aceeași oală – chinezi, nord-coreeni, americani, români -, toți suntem în aceeași oală. Dacă se duce naibii totul, ne ducem cu toții cu ea. Și atunci tema fiind foarte importantă, chiar și un actor de felul acestei fete, care a căpătat audiență mondială, poate fi văzut ca un steguleț, ca un avertisment pe care oricine îl poate percepe foarte ușor.

Deci dincolo de ceea ce are ea personal și ceea ce enervează oamenii – un fel de a se purta și așa mai departe -, după părerea mea, mulți oameni o ascultă și bine fac.

– Și apropo de ce spuneați mai devreme, apropo de unul dintre reproșurile aduse internetului și Facebook-ului în mod special, se mai discută și despre o senzație, o epidemie mai e numită, de singurătate, că suntem aparent conectați, dar, de fapt, mult mai singuri ca niciodată. Ce părere aveți despre asta?
– Uite, în privința asta, la sfârșitul unei povestiri a lui Camus, un personaj e pe patul de moarte și ultimul lui cuvânt este spus în fața prietenilor lui, dar ei nu înțeleg prea bine dacă el a spus “solitaire” (solitar) sau “solidaire” (solidar).

Este o eternă dilemă a omului dacă să rămână singur cu problemele lui și cu interioritatea lui, să fie un individ, sau să fie solidar cu ceilalți și să trăiască viața comunității.

Eu m-am gândit mult la asta și m-am gândit că pentru mine ar funcționa un fel de solidaritate între solitari, un fel de cale de mijloc, în care omul să fie liber, să-și păstreze libertatea, dar, în același timp, și compasiunea, și înțelegerea, și iubirea chiar, pentru ceilalți.

– Am recitit de curând “Travesti” (carte reeditată recent la Editura Humanitas, la 25 de ani după publicarea inițială) și vorbiți la un moment dat acolo despre propagandă și cum îi făceați față. Cum vedeți vremurile de atunci cu propaganda, în mod special, prin comparație cu vremurile de acum, cu dezinformarea. Sunt diferențe sau e același lucru?
– Natura umană presupune într-un fel dezinformarea. Maimuțele inteligente sunt cele care le înșală pe celelalte. Deci înșelătoria a fost unul dintre primele semne de inteligență la om. Și atunci fiind atât de bine integrată în natura umană, această trăsătură mizerabilă merge mai departe de-a lungul timpului și, aș spune eu, că se arată în toate societățile și în toate sistemele sociale.

În dictatură și-n totalitarism se minte printr-un singur discurs, un discurs unic pe care trebuie să-l audă toată lumea și în afara căruia nu există alte discursuri, iar într-o lume democratică se minte pe mai multe voci, în mai multe discursuri, la mai multe niveluri, dar fără îndoială că se minte, pentru că politica presupune minciună

Dar există minciuni albe și minciuni negre. Probabil că la nivelurile înalte, unde eu n-am chef să ajung niciodată, nu vreau să știu de ele, nu am avut în viața mea nici o funcție, probabil că minciunile albe sunt oarecum necesare sau nu se poate fără ele, însă rău este când apar minciunile negre și când ești mințit în față cu cinism, știind că știi că ești mințit. Ei, asta s-a întâmplat foarte des la noi în ultima vreme.

– Și noi ca indivizi cum putem să discernem sau cum putem să facem față acestei inclinații naturale spre înșelăciune a omului?
– Păi cei mai mulți nu pot face față și se lasă să prinși de aceste momeli. Este nevoie să ai o oarecare cunoaștere a oamenilor, o oarecare experiență, o oarecare cultură politică, cum se zice, și, bineînțeles, în primul rând, un nivel bun de educație ca să discernem între minciună și adevăr.

La Revoluția Română, de pildă, aproape toată lumea a crezut inițial în minciuna spusă de oficialitate, de regimul Iliescu. A trebuit să treacă luni bune, să trecem prin experiența Pieței Universității și cea a Mineriadelor, ca să ne dăm seama cât de mare a fost minciuna în zilele alea.

Inițial, o populație naivă crescută apolitic, a crezut, la fel cum și astăzi o parte din populație crede minciuna, pentru că această parte a populației mai puțin educată este un public-țintă pentru cei care ne mint.

– Și responsabilitatea educației la cine credeți că este: instituții, stat, familie, individ?
– Bineînțeles că statul are toată responsabilitatea, statul are datoria să-și educe cetățenii și să facă toate eforturile posibile pentru asta. Pentru asta există statul, ca să ne apere, ca să ne instruiască, ca să ne protejeze. Dacă un stat este în regulă, dacă el are o veche tradiție democratică, dacă a fost la fel și acum sute de ani, el o va face și acum foarte bine. Dacă este o improvizație, care se clatină ca o masă sub piciorul căreia n-ai pus un ziar împăturit, el este așa cum este. Noi avem o democrație tânără, am avut puține decenii de democrație în istoria noastră, mai mult dictaturi am avut, una după alta. Așa încât, și acum, nu toți oamenii sunt convinși de avantajele unui regim democratic, al unui stat de drept, dar, aș spune eu, că din ce în ce mai mulți oameni sunt convinși, mai ales având experiența străinătății.

Cei patru milioane de emigranți au învățat ceva stând în străinătate, au învățat și nu mai pot fi prostiți și acum pot comunica rapid și pot să își formeze propriile idei foarte repede.

Așa încât eu am mari speranțe de-acum înainte. Am speranțe în viitoarele alegeri, să se schimbe odată mizeria asta din Parlament, oamenii ăștia care nu au… trei sferturi dintre ei nu au ce căuta în Parlament, care au diplome falsificate, care au dosare de corupție. Să se schimbe odată și să încercăm să respirăm un aer mai curat, chiar dacă nu va fi o schimbare revoluționară și radicală. Totuși mai rău nu se poate, după părerea mea.

Citește AICI partea a două a interviului cu Mircea Cărtărescu.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro