• În ceea ce privește noul său volum, CTP a răspuns simplu, chirurgical, la întrebarea în ce gen s-ar încadra: „Nu e treaba mea… Eu am scris-o. Cu încadrarea se pot ocupa cei care o citesc. O carte e o poveste. Povestea poveștii, iarăși, pot s-o scrie alții, dacă vor”.

Libertatea: Vă urmăresc în calitate de jurnalist și voce publică de pe la 19 ani, când am sosit în România, din ‘90. Nu o să ascund că am o simpatie și un respect mare chiar și în momentele în care înțeleg lucrurile altfel. Mai ales atunci vă urmăresc atent. Imaginea dumneavoastră publică e aceea a unui om serios, sobru, rațional, rece, aspru, îndârjit. Mereu m-am întrebat și voiam să vă întreb: CTP a avut și copilărie? Cum și unde a fost copilăria dumneavoastră? Care sunt cele mai puternice amintiri de atunci?
Cristian Tudor Popescu: CTP nu, n-a avut. Tocmai din pricina imaginii pe care ați conturat-o, oamenilor le e greu să și-l imagineze copil.

Cristinel însă, cum îmi spuneau mama și bunica, da. Am crescut în București, în Precupeții Vechi și în Giulești-Sârbi. În Precupeți, era o statuie neagră a lui Tudor Vladimirescu ridicând sabia, cu un leu alb-gălbui tolănit la cizmele lui – e și acum. Pe leu m-am urcat de multe ori.

Casa în care stăteam cu chirie, o bucată dintr-un șir de camere, avea scris în față anul construcției, 1912, anul morții lui Caragiale. Bucătăria o foloseam la comun cu o doamnă nebună – îmi amintesc părul ei lung și cenușiu. În curte, un dud mare, în care mă suiam și rămâneam ore în șir. Făceam multe, ca toți copiii.

Am căzut în cap cu trotineta. Tâmpla mi s-a umflat atât de rău, un cucui enorm, încât mi se bălăngăneau ochii. Odată, un băiat m-a fraierit, m-a făcut să-i dau la schimb, pe niște poze, o rachetă pe care scria CCCP și scotea scântei. Maică-mea s-a dus la el și mi-a luat racheta înapoi. 

„Bunica era analfabetă, dar povestea frumos”

– Care au fost primele dumneavoastră cărți? Ce citea micul Cristian….?
– Când încă nu știam să citesc, îmi citea mama. Bunica era analfabetă, dar povestea frumos. Când s-a transmis primul pas pe Lună al lui Neil Armstrong, bunica a zis: „Nu-i adevărată asta. E făcătură. Nu-i lasă Dumnezeu”. 

Prima carte din care am reușit să descifrez o frază a fost „Spartacus”. Erau cuvintele în care Spartacus murea. Am plâns. Apoi, pe lângă cărțile pentru copii, am citit și unele din care nu pricepeam mare lucru, de pildă „Cronică de familie” în trei volume, a lui Petru Dumitriu. Sau Jókai Mór, „Omul de aur”, dar un ciudat impuls interior m-a dus să le citesc până la capăt. Ani mai târziu, îmi aminteam ce citisem și începeam să înțeleg. Primul film de care îmi amintesc e unul sovietic, „Serioja”. 

– Făceam un exercițiu de imaginație: adolescentul CTP. Am două variante: un rebel cu plete lungi, care citea filosofie și asculta rock sau un copil retras în cărți și mai departe de grupuri. Cum ați fost în adolescență?
– Am avut părul mare și creț, dar nu pentru mult timp, la 17 ani am început să chelesc. Muzică ascultam, nu doar rock. Până la 14 ani, am fost într-adevăr retras în cărți și filme, premiant și departe de ceilalți. Pe urmă m-am golănit, dar n-am părăsit cărțile și întunericul sălii de cinema. Îmi plăcea să-i fac să râdă pe cei din jur, chiar să râdă de mine. Mult mai târziu, am înțeles că lucrul cel mai greu și prețios este să-i aduci pe oameni în starea să râdă de ei înșiși. 

– Apropo, ce citeați și ascultați: care au fost cărțile și muzica adolescenței dumneavoastră?
– Pink Floyd, Mozart, Mahavishnu Orchestra, Florin Bogardo, Dan Andrei Aldea, Blind Lemon Jefferson. Cartea care m-a făcut să mă gândesc că aș putea fi scriitor a fost „Moartea și busola”, Jorge Luis Borges, în traducerea lui Darie Novăceanu, editura Meridiane, 1972. O am și acum.

Apoi, „Solaris”-ul lui Lem, „Exilul și Împărăția”, Camus, „Despre eroi și morminte” și „Tunelul” lui Sábato, „Uluitoarea descoperire a lui  V.V. Krivoșein”, de Volodimir Savcenko; de fapt, dincolo de acest titlu inept, pus de cenzura de la noi, cartea se numea, în original, „Otkrytie Sebia”, „Descoperirea sinelui”. 

– La bază sunteți inginer – absolvent în anul 1981 al Facultății de Automatică și Calculatoare din București. Ce însemna pe atunci „automatică și calculatoare” și cum ați ajuns aici ținând cont că aveați pasiuni pe zona literaturii și filmului? 
– Automatică și Calculatoare era cea mai grea și mai prestigioasă facultate din Politehnica bucureșteană. Eu eram un adolescent fără posibilități, cu părinți divorțați (fac precizarea că tatăl meu a fost funcționar de șantier, normator, nicidecum militar, ofițer, cum a apărut în mai multe istorii ale literaturii române), nu-mi puteam permite să încerc să-mi câștig existența din literatură și film. Mama a vrut să fiu inginer.

S-a întristat când am părăsit meseria de inginer-programator pentru gazetărie. Nu am ales gazetăria, ea m-a ales pe mine, mai exact m-a luat pe sus, prin persoana Mirunei Ionescu, critic de teatru, soția lui Darie Novăceanu. Plăcându-i cum scriam, m-a dus la proaspăt numitul director al Adevărului, care avea nevoie de oameni noi. Nu visasem niciodată să fiu jurnalist. 

„De la maeștrii presei ante 89, care dominau peisajul în anii 90, ce să învăț?”

– Cum spuneam, vă urmăresc constant și vă citesc. Admir mereu luciditatea discursului și mai ales logica mereu perfectă a construcției discursive și argumentative. Recunosc că nu sunt adeptul școlii „pamfletare” ca marcă a jurnalismului românesc: prea multă metaforă și emoție, prea puține argumente și luciditate. De unde ați învățat jurnalism și care sunt principiile de bază după care vă conduceți în această meserie?
– Jurnalismul mi l-am construit singur, fiind aruncat în el peste noapte, la vârsta de 33 de ani. De la „maeștrii” presei ante 89, care dominau peisajul în anii 90, ce să învăț? Megalomania, șulfăria și cultura de almanah? În general, nivelul intelectual și moral al presei românești l-am considerat întotdeauna modest. 

Principii? Să nu scriu niciun cuvânt în care să nu cred. Să-mi aplic mie însumi criteriile aspre cu care-i tratez pe ceilalți. Să îmi asum și să plătesc până la capăt pentru fiecare greșeală pe care o fac. Am trecut în câțiva ani prin toate speciile jurnalismului: știre, interviu, reportaj, investigație, tabletă, editorial. Apoi, când am ajuns în funcții de conducere, n-am cerut nimănui să facă ceva ce eu nu puteam să fac cel puțin la fel de bine. 

Nu mi-am folosit niciodată funcția ca să zic: „O să fie cum spun eu, pentru că sunt șef, eu hotărăsc”. Am discutat și negociat soluții ore în șir, încercând să conving cu argumente. Uneori am reușit, alteori nu. 

– Dacă ar trebui să alegeți: presă scrisă sau TV. Ce ați alege pentru dumneavoastră? Ce vă reprezintă mai bine?
– Fără discuție, presă scrisă. Televiziunea nu mi-a plăcut niciodată. La TV ești coleg de ecran cu o grămadă de impostori, căci impostura trece mult mai lesne prin sticlă decât prin scris. 

– Una dintre marile dumneavoastră pasiuni este filmul. O pasiune „îndârjită”. Vă urmăream o perioadă cu atenție intervențiile despre film și chiar dacă uneori nu eram pe aceeași lungime de undă, îmi plăceau stilistica și pasiunea cu care argumentați. Când a început această pasiune și care e locul filmului în viața dumneavoastră?
– Mi-e greu să vă spun. Îmi pare că mă uit la filme de când mă știu. Filmele cu care am rezonat adânc mi-au creat stări de spirit pe care viața nu mi le-a dat niciodată. 

– Puteți să-mi spuneți care sunt filmele care v-au marcat profund și care sunt regizorii dumneavoastră de suflet?
– Kubrick, Tarkovski, Andrei Mihalkov-Koncialovski, Kurosawa, Zanussi, Spielberg. Filme pe care le revăd de-o viață: Siberiada, Iluminare, Întâlniri de gradul 3, 2001 – Odisee Spațială, Oglinda, Solaris, Călăuza, Cei 7 samurai, Dodes Kaden, Kagemusha, Câteva zile din viața lui Oblomov… 

– Să revenim puțin la literatură. Se spune că numele dumneavoastră e Cristian Popescu, dar ați pus și Tudor (numele tatălui) la o înțelegere cu alt celebru Cristian Popescu (poetul): cine publică primul păstrează numele. Chiar așa s-a întâmplat?
– Da. 

„SF nu înseamnă pentru mine Science Fiction, ci Speculative Fiction sau, cu un termen personal, Simulative Fiction”

– Ați debutat ca scriitor de literatură SF. În România epocii trecute a fost un moment de mare efervescență pe acest sector. Cum ați ajuns aici, ce e SF-ul pentru dumneavoastră și dacă această pasiune pentru SF este încă prezentă la dumneavoastră?
– SF nu înseamnă pentru mine Science Fiction, și cu atât mai puțin respingătorul Științifico-Fantastic, tradus din rusă, ci Speculative Fiction sau, cu un termen personal, Simulative Fiction. Ce înseamnă asta? Vă invit să vă gândiți. 

– Ultima dumneavoastră carte apărută recent la Editura Polirom se numește „Râsul dracului”. Nici nu știu unde să o încadrez ca stil și gen, însă acolo găsim multă reflecție, gândire. Am găsit o mulțime de gânduri care lovesc puternic: „În Dictatură suferi mai degrabă ca un animal, în vreme ce în Democrație suferi mai degrabă ca un om”. Ce e cu această carte? Unde o încadrați și care e demersul ei, povestea ei?
– Nu e treaba mea să încadrez „Râsul dracului”. Eu am scris-o. Cu încadrarea se pot ocupa cei care o citesc. O carte e o poveste. Povestea poveștii, iarăși, pot s-o scrie alții, dacă vor. 

– Spuneați la ultima prezentare, era un moment de sinceritate: „Am făcut în viață și greșeli cât roata carului… mare de pe cer”. Nu aș vrea să fiu indiscret, dar v-aș întreba: care sunt greșelile de care vă pare cel mai mult rău, pe care ați vrea să le îndreptați? 
– Cel puțin una este pomenită în „Râsul dracului”. Nu vreau să mi le mai amintesc. Totuși, dacă s-ar putea, n-aș vrea să le îndrept, căci asta ar schimba cursul vieții mele, ceea ce nu vreau. 

– Am încă 101 întrebări, dar e un spațiu limitat. La final: care sunt autorii români și autorii universali de care nu vă despărțiți niciodată?
– Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Poe, Borges, Lem, Sábato, Camus, Philip K. Dick. 

Foto: Inquam Photos / Bogdan Buda

Urmărește-ne pe Google News